Rectorul Andrei Galben:
"De ce nu suntem capabili să ne onorăm înaintașii?"

Zilele trecute, s-a stins din viață și a plecat în lumea celor drepți ultimul dintre savanții notorii, specialiști în materie de limbă română, cunoscutul lingvist Anatol CIOBANU, profesor universitar la USM. Nu l-am cunoscut personal, ci doar tangențial prin operele pe care le-am răsfoit în măsura necesităților profesionale. Nu sunt lingvist, dar mi-a fost important să-i cunosc viziunea și nivelul de abordare a problemelor legate de limba română.

Pe parcursul anilor, mai exact în anii `70-`80, pe când am avut mai multe cicluri de emisiuni la televiziunea națională, i-am avut ca invitați pe mai mulți specialiști în materie de limbă și literatură română (pe atunci – limba și literatura moldovenească). Cunosc foarte bine, chiar în detalii, viziunea mai multor „distinși” membri corespondenți și academicieni, invitați la emisiunile mele și  care până mai recent, în funcție de bătaia vântului, se erijau fie în exponenții  adevărului în ultimă instanță a limbii moldovenești, iar alții - ai limbii române.

În anul 1988, pe când erau în discuții tezele comitetului central al partidului comunist despre eventuala adoptare a alfabetului latin și recunoașterea limbii române ca limbă oficială, la întrebarea mea adresată unuia din deținătorii titlului de membru corespondent al Academiei de Științe despre ce crede referitor la adoptarea grafiei latine și limbii române ca limbă oficială, dânsul a răspuns după nivelul de contemplare a realității de atunci, citez: “ Știți D-voastră, și așa ii bine, și așa ii bine”.

Pe profesorul Anatol CIOBANU, nu l-am avut în calitate de invitat la emisiunile mele, dar cu siguranță, menționez că regretatul profesor, Anatol CIOBANU, nu a fost din categoria acestora. Dânsul s-a evidențiat prin calitățile notorii și prestanța de savant echidistant și bun profesionist în materie de limbi romanice.

Savantul Anatol CIOBANU a avut mai mulți discipoli, inclusiv doctori și doctori habilitați. Nu este cazul sa-i numesc. Menționez doar, că dacă nu le-ar fi fost conducător științific sau consultant științific, unii dintre aceștia nu mai izbuteau să obțină acest titlu științific. Să-mi fie iertată expresia, aceștia nu mai puteau obține calitatea de doctor sau doctor habilitat, după cum nu-și pot vedea ceafa fără oglindă. De altfel, majoritatea din ei sunt moldoveni.

Moldovenilor le place să fie filmați și plasați în centrul atenției, ca seminție de neam, sunt receptivi la chemarea străzii de a-i ridica sau coborî pe unii sau alții. Ar fi fost corect, ca discipolii distinsului savant să-i dea onorurile la ceremonia funerară de adio, dar nu a fost să fie așa. De ce? De aceea, că nu a lipsit îndemnul autorităților publice și nu a fost mediatizat acest caz dureros. Atenție, culmea! Nu au fost prezenți majoritatea membrilor Uniunii Scriitorilor. Este rușinos, chiar foarte rușinos! Nu suntem capabili să ne cinstim înaintașii, nici chiar atunci, când pleacă pe ultimul drum. De unde atâta indiferență? De ce suntem atât de săraci în cultura respectului și onoarei față de cel apropiat și, cu atât mai mult, față de înaintașii  noștri?

Un  alt exemplu – Eugeniu COȘERIU. Despre această somitate se cunoaște mult, în special, în Europa, comunitatea științifică mondială, lumea savanților, profesorilor și admiratorilor limbilor romanice, dar foarte puțin în Republica Moldova, decât doar la nivelul spațiului universitar și academic. Mai mult ca atât.  În Republica Moldova, pentru imortalizarea numelui acestuia, nu s-a întreprins nimic deosebit. De ce? Cine-i vinovat?  Răspunsul este: totul depinde de gradul de apreciere a valorilor spirituale în timp și spațiu, de respectul față de neam, țară și popor. Cred, că o anumită responsabilitate le revine și colegilor de breaslă.  Deoarece, Eugeniu COȘERIU nu a luptat pentru limba română pe teritoriul Republicii Moldova, nu a participat la mitinguri și manifestații, fenomene care sunt cele mai „importante” în zilele de astăzi, această somitate a fost plasată sub o formă tacită pe un plan doi sau chiar trei. Da! El, ca și savantul Raimond PIOTROVSKII din Sankt-Petersburg, nu a participat la mitinguri și manifestații de stradă, în schimb a studiat limba română în contextul limbilor romanice la nivel continental și mondial.

Profesorul Anatol CIOBANU a fost puternic influențat de operele marilor savanți E. Coșeriu, R. Piotrovskii și alți mari romaniști. La rândul său, a transmis specialiștilor în materie de lingvistică, și nu numai, dragostea față de limba română. Astfel, regretatul Ion DRON, jurist de profesie, activând în calitate de polițist în îndepărtatul Surgut (Rusia), a fost dominat de ideea interferențelor lingvistice româno-turanice și viceversa, fiind influențat de cercetările savantului român M. GUBOGLU, altor româniști, cât și unele din lucrările regretatului A. Ciobanu. Anume din scrierile lui Ion Dron (vorbitor de limbă turcă, română, rusă, franceză și engleză) am cunoscut mai multe aspecte despre interferențele lingvistice româno-turanice, în special limbile turcă și română.

Cu mare regret, nivelul de cercetare în domeniul limbii vorbite și al istoriei din sec. XIX-XX, nu a permis studierea influenței limbii române asupra limbii și culturii civilizației din Asia Mică, dar este mai mult cunoscută influența turcă asupra culturii și limbii noastre, deoarece turcii au fost mult mai motivați de a întreprinde aceste cercetări. Personal, aflându-mă în deplasare de serviciu în țara vecină, am atras atenția asupra mai multor cuvinte întâlnite în toponimică, onomastică, heraldică, agricultură, bucătărie etc. Am numărat pe parcursul a trei zile, 388 de cuvinte cunoscute în Turcia de astăzi și limba română din sec. XIX-XX.

Printre aceste cuvinte cunoscute și mai puțin întâlnite în vorbirea cotidiană, ca de exemplu: beci, bostan, chibrite, fasole, fereastră, cișmea, sarmale, târlă, câșlea, haimana și multe altele. La discuția purtată cu rectorul Universității Hacettepe din Ankara, la care a participat și istoricul Idris BOSTAN, mi s-a afirmat că în majoritatea cazurilor aceste cuvinte, ca și limba turcă veche, au evoluat și multe din ele, nu mai sunt utilizate în limba turcă contemporană. Mai mult ca atât, limba turcă contemporană este puternic influențată și îmbogățită cu cuvinte din limbile europene, iar majoritatea din aceste 388 de cuvinte pe care le-am evidențiat în timpul deplasării mele, sunt utilizate, în mare parte, în localitățile rurale îndepărtate.

Imediat mi-a venit în gând o comparație cu limba rusă. Astfel, limba rusă veche din sec. IX-XIV, a evoluat și în mare parte a fost asimilată de limba rusă modernă, dezvoltată, la rândul ei, de marii titani a literaturii ruse A. Pușkin, M. Lermontov, A. Cehov, F. Dostoievski, L. Tolstoi și mulți alții. Astăzi și limba rusă modernă este supusă procesului de modernizare prin utilizarea multiplelor neologisme din limbile contemporane. Iată de ce susținătorii ideii de păstrare în sec. XXI a glotonimului ”limba moldovenească”, prin ignorarea adevărului științific, ar trebui să cunoască realitățile lingvistice din țările vecine și mai îndepărtate. Căci, nu totdeauna, denumirea țării coincide cu limba vorbită în acest teritoriu. Austriecii nu vorbesc limba austriacă, ci limba germană. Australieni nu vorbesc limba australiană, ci engleza. Țările Americii Latine nu vorbesc în limbile echivalente cu denumirea țării, ci spaniola și portugheza etc. Exact așa și străbunii și buneii noștri au scris în epoca medievală actele de stat și juridice în limba slavonă, audiat predici în altă limbă decât în cea maternă și au vorbit ”limba moldovenească”. Însă, de la mijlocul sec. XIX, odată cu trezirea conștiinței naționale și procesul de răspândire a primăverii politice în Europa, începe procesul de transformare și evoluție a limbii moldovenești în limba română. Important este să dorim să pătrundem în esența problemei și pentru a o cunoaște în profunzime să o plasăm în spațiu și în timp. Politicul sub nicio formă nu poate să se extindă asupra procesului final de evoluție a limbii vorbite.

Am spus toate acestea nu întâmplător. Regret că sugestiile acestea nu au parvenit de la specialiști în materie de lingvistică, discipolii, colegii de breaslă și scriitorii pentru care regretatul profesor A. Ciobanu le-a fost ca un mentor și sursă de inspirație științifică. Să-mi fie iertată aprecierea, ei nu au fost prezenți la funeraliile în cauză, deoarece continuă să rămână produsul unui popor cu puțină demnitate și respect față de înaintași.

Pentru a înțelege cine suntem și de ce se întâmplă cu noi astfel de fenomene urâte, am să aduc un alt exemplu. Anul 1571 – Bătălia de la Lepanto. În această confruntare sângeroasă s-au înfruntat, pe de-o parte, lumea creștină, condusă de Vatican și puterea militară a Imperiului Otoman. De menționat că în acest război a participat și marele romanicier spaniol Miguel de Cervantes, care ulterior a descris această bătălie în genialul sau roman „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”. Vreau să aduc la cunoștință, că descendenții ostașilor de viță nobilă, căzuți în acea luptă maritimă, precum și ai celor răniți sau rămași în viață pe atunci, se întrunesc anual la Vatican, la invitația Papei de la Roma, pentru a comemora acest eveniment, atât de îndepărtat istoricește.

Mă întreb și vă întreb, cine din compatrioții  noștri contemporani pot aduce argumente, că ei sunt descendenții bătăliei de la Podul Înalt, Vaslui, Războieni, Lipnic sau mai încoace? Câți dintre ai noștri cunosc  numele și mormintele străbunilor de la a cincea generație în jos? Răspunsul e clar de la sine. Cine este vinovat? Suntem vinovați cu toții, deoarece suntem urmașii unui popor agrar docil, care niciodată nu a dominat, ci a fost aproape totdeauna subjugat. Este regretabil, dar acest sindrom doar unii din noi sunt capabili să-l îndepărteze, ceilalți suntem așa cum ne-au modelat imperiile și codul genetic.

De aceea, dacă ne dorim să fim în Europa, să fim în rând cu popoarele civilizate, este foarte important să ne trezim din somnul secular și să fim capabili să transmitem urmașilor ceea ce este mai nobil și mai frumos, prin exemplul înaintașilor noștri, prin exemplul propriu. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Andrei GALBEN, rector al ULIM

Text publicat în săptămânalul ”Literatura și Arta, din 16 aprilie 2016


15.04.2016