ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Libertatea contractuală — fundament juridic al contractului civil

Valeriu BAEŞU, doctorand, lector superior, ULIM

A contract is a binding agreement between two or more parties that usually results in some type of performance. Without doubt, trade and commerce could not thrive if freely made agreements were not normally carried out. Contract can be viewed as a method in which men bargaining with one another can make sure that their promises will last longer than their changeable states of mind. The law of contract provides a mechanism through which private individuals can, to a certain degree, predict, control, and stabilize the future. Contracts allow people to incur reciprocal responsibilities and commitments, to make promises others can rely on, to remove some uncertainty from life, and to establish reasonable expectations for future actions.

Libertatea contractuală este corolarul juridic al libertăţii înţeles ca produs al voinţei conştiente şi libere, o reverberaţie socială a acestei voinţe. Prin urmare, libertatea contractuală, consecinţa primară a autonomiei de voinţă se exprimă prin posibilitatea individului de a încheia sau nu un contract. Nimeni nu poate fi forţat să între în raporturi contractuale, nimeni nu poate forţa pe celălalt să încheie un contract, dar şi invers-nimeni nu poate fi împiedicat să încheie un anumit contract. Singurele restricţii de a contracta trebuie căutate doar în voinţa individului.

Omul este o fiinţă socială, ceea ce înseamnă că acesta nu poate exista separat de semenii săi. Vrem ori nu vrem, dar pentru supraveţuire sa, acesta are nevoie de o strînsă colaborare cu persoanele ce-l înconjoară dat fiind faptul că, indiferent de abilităţile posedate, nu poate produce tot de ce are nevoie atît din punct de vedere al bunurilor, cît și a serviciilor. Mecanismul juridic sau instituţia juridică ce facilitează strînsa colaborare a persoanelor din orice societate, indiferent de domeniu, și indiferent de capacităţile acestora este contractul civil.

Contract este acordul de voinţă realizat între două sau mamulte persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice (art. 666, alin. (1) CCRM).

Analiza profundă a definiţiei legale a contractului civil denotă faptul că acesta conţine următoarele elemente constitutive: este un act volitiv, îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane; este un act ce atestă existenţa a două manifestări de voinţă realizate printr-un mecanism ce menţine echilibru acestor manifestări astfel încît fiecare din subiectele participante să nu aibă posebilitatea de a impune voinţa sa celelaltei părţi, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi.

Doctrina de specialitate prevede o serie de definiţii ale contractului civil unde accentul se pune pe efectele juridice produse de contract, deosebirile constând în aceea că unii autori includ îndefiniţia contractului civil toate efectele, pe cînd alţi autori se referă numai la scopul contractului (acela de a produce efecte juridice, fără a enumera aceste efecte).

Libertatea contractuala fiind fundamentul juridic al realizarii unui acord de voinţe valabil incheiat, neviciat şi care îşi produce efecte juridice doar dacă acesta este liber exprimat, reprezintă elementul de bază a realizării colaborării dintre participanţii la circuitul civil. Acest principiu este consfinţit într-o serie de acte normative fundamentale ale Republicii Moldova care evedenţiază atât trasaturile caracteristice cât şi importanţa teoretico-practică a acestuia.

Libertatea contractuală a căpătat de altfel de-a lungul timpului diversele accepţiuni cunoscute, dar care pot fi interpretate in două sensuri — un prim sens, general, de „principiu călăuzitor“, iar un al doilea, datorat opticii specifice tehnicii juridice, de „drept subiectiv“. Astfel, „cel mai adesea, civiliştii se referă la libertate ca la un principiu fundamental al ramurei de drept civil“ şi „pornind de la regula general valabilă conform căreia tot ce nu este interzis de lege este permis, se desprind trei mari forme de exprimare a libertăţii civile, care sunt tot atâtea principii: libertatea actului juridic, libertatea contractuală şi autonomia (sau libertatea) de voinţă“. Din prisma celui de al doilea sens, nu trebuie să surprindă obişnuinţa aceloraşi doctrinari de a defini libertatea contractuală ca pe un drept subiectiv constând în prerogative pe care legea — codul civil şi legislaţia civilă specială, precum şi legislaţia celorlalte ramuri ale dreptului privat — le recunoaşte şi garantează, fără a se chestiona dacă această libertate nu-şi are şi surse supralegislative, constituţionale1.

În doctrina de specialitate nu exista nici un susţinător care referindu-se la libertatea contractuală, nu omite să se refere şi la autonomia de voinţă, fie pentru a o afirma pe cea de-a doua ca fundament al primei, fie pentru a-i nega această calitate. Din prisma însă a necesităţii de a argumenta afirmarea, respectiv negarea, cuplul libertate contractuală — autonomie de voinţă, cu toate nuanţele sale, capătă şi mai multă incertitudine. Mulţi autori încă par să doar să asimileze ideea că autonomia de voinţă este fundament al libertăţii contractuale, fără să se chestioneze asupra adevărului său, fără să o raporteze la realităţile normative şi nici la evoluţiile teoretice care mai recent încearcă să explice libertatea contractuală prin noţiuni precum utilul, justul, solidarismul, dezvoltând noi teorii care să reformuleze sau chiar înlocuiască autonomia de voinţă2.

În urma analizei circumstanţelor sus indicate se impune o prezentare unei astfel de autonomie de voinţă, precum o convingere juridică ce serveşte orientării activităţii juriştilor, cercetate prin prisma originii sale și studiate în contextul în care a apărut, apoi precizate care i-au fost manifestările ce nu se limitează la libertatea contractuală, pentru a putea opina asupra teoriilor care au negat-o, respectiv doar criticat-o, ceea ce a determinat, alături de alţi factori, declinul ori dispariţia sa ca fundament al libertăţii contractuale.

Deşi ideea autonomiei de voinţă s-a manifestat juridic prima dată în dreptul internaţional privat, în materia conflictelor de legi, mult înainte chiar de secolul al XIX-lea, ea a fost preluată de către autorii civilişti şi aplicată ansamblului dreptului civil, ca bază a construcţiei teoriei generale nu doar în materia contractelor, ci a tuturor actelor juridice civile, a proprietăţii, a succesiunilor, chiar şi a instituţiilor, concepute ca şi contracte tacite sau consecinţe ale unei voinţe tacite; în mod firesc, nici teoria generală a legilor privind aceste raporturi juridice nu a rămas nemarcată de importanţa acordată suveranităţii voinţei. Mai mult, autonomia de voinţă este aplicată şi în afara dreptului civil, în dreptul comercial, dreptul familiei, chiar dreptul penal. Cu toate acestea, cea mai faimoasă aplicare tehnică a sa, până astăzi, o constituie una dintre cele existente în materie contractuală, astfel apărând ideea însăşi de libertate contractuală, prin raportare la care s-au interpretat mai multe dispoziţii ale Codului Civil3.

Fără a se confunda cu principiul consensualismului, cu efectul relativ al contractului sau cu forţa obligatorie a acestuia, care rămân principii de sine-stătătoare, deşi se răsfrâng asupra sa de manieră directă, libertatea contractuală presupune trei prerogative: facultatea de a contracta sau nu; facultatea de a alege persoana cocontractantului; facultatea de a determina liber, de comun acord cu cealaltă parte, clauzele contractului. Limitele acestor prerogative sunt constituite, în mod excepţional, de ordinea publică şi bunele moravuri , care, în opinia susţinătorilor autonomiei de voinţă, rezultă mai degrabă din necesităţi de bun simţ decât dintr-un veritabil control al legii asupra libertăţii indivizilor . Din interpretarea per a contrario a acestor limite rezultă consacrarea, ca regulă, a posibilităţii de a contracta cu cine se doreşte, ce tip de contract se doreşte şi în condiţiile în care se doreşte. Nefiind aşadar absolută, libertatea contractuală, „atribuită“ Codurilor Civile, dar „imputabilă“ de fapt doctrinarilor, se poate traduce, în epoca de glorie a autonomiei de voinţă, prin expresia lui Fouillé „cine spune contractual, spune just“, întrucât presupune ca orice obligaţie să fie liber consimţită (individul să poată alege dacă să contracteze) şi că orice obligaţie liber consimţită este justă. Există astfel, conform acestei teorii, alte valori decât individul în sine, cu specificitatea de a fi purtătorul unui anumit gen de voinţă, numai că aceste valori, printre care chiar utilul, justul, justiţia contractuală, sunt subordonate individului şi nu superioare lui; ele chiar se realizează automat prin jocul liber al voinţelor individuale. Libertatea contractuală, ca principiu exterior regulii de drept prin care însă aceasta e explicitată, respectă deci în mod inerent simpla manifestare a tuturor aceste valori, care nu o condiţionează. Ea satisface spontan echilibrul social. Chiar şi valorile protejate de ordinea publică şi bunele moravuri şi care limitează această libertate o fac în finalitatea superioară de a asigura supremaţia individului.

Ordinea publică este totalitatea dispoziţiilor legale imperative de drept public şi de drept privat ce urmăresc ca finalitate apărarea instituţiilor şi valorilor fundamentale ale societăţii, ocrotirea socială a tuturor persoanelor, a drepturi lor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică a ţării.

Conceptul de ordine-publică este variabil în funcţie de situaţia politică, socială şi economică a legiuitorului. Astfel, în regimul totalitar ordinea publică a reprezenta ansamblul de principii şi norme care consfinţeau caracterul comunist al orânduirii sociale şi al ordinii de drept. În perioada actuală conceptul de Ordine publică trebuie să asigure democratizarea, tranziţia la economia de piaţă, apărarea drepturilor şi libertăţilor omului4.

În literatură s-a remarcat tendinţa lărgirii noţiunii de ordine publică. Dacă iniţial această noţiune se limita la domeniul politic şi moral — organizarea statului, a familiei, libertăţile individuale astăzi ea s-a îmbogăţit cu noi aspecte, cum sunt:

— ordinea publică economică, care, la rândul său, se manifestă sub două aspecte — ordinea publică de protecţie destinată să protejeze partea mai slabă a contractului (consumatorii, împrumutătorii etc.) şi ordinea publică de dirijare, având ca scop promovarea intereselor statului in diferite domenii ale activităţii (politica preţurilor, politica monetara etc.). De exemplu, sunt ilicite contractele încheiate cu încălcarea reglementărilor valutare;

— ordinea publică socială, care cuprinde, între altele, măsurile luate de stat pentru protecţia intereselor salariaţilor în contractele de muncă, a locatarilor în contractele de închiriere a imobilelor etc.

Noţiunea bunele moravuri diferă de la o ţară la alta în funcţii de tradiţiile istorice, specificul naţional, religios etc., reprezintă regulile de morală socială considerate ca fundamentale pentru ordinea societăţii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele juridice, nu sunt edictate în dreptul pozitiv, ci îşi găsesc reflectarea în reprezentările general recunoscute în societate despre comportamentul cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltării sociale, fiind, totodată, influenţate de principiile generale ale dreptului şi de jurisprudenţă5.

Libertatea contractuală poate fi dedusă şi din multiple alte dispoziţii ale codului civil, pe care îl iradiază, ca o veritabilă consecinţă a autonomiei de voinţă în sensul său de „sistem al contractului“. Trebuie specificat însă că redactorii Codului Civil francez nu au fost exclusiv influenţaţi de gândirea individualistă, ci şi de dreptul roman care în materie contractuală era formalist şi obiectiv, deşi anumite dispoziţii ale acestuia, limitând libertatea contractuală, au fost înlăturate. Individualismului i se mai adaugă ca sursă de inspiraţie pentru codificaţia civilă şi vechiul drept, profund marcat de morala creştină6.

Ceea ce nu contrazice abordarea entuziastă care consideră libertatea contractuală ca ţinând de dreptul natural, căreia statul nu i-ar putea aduce atingere decât negând personalitatea umană însăşi. Ataşarea libertăţii contractuale de voinţa umană cuprinsă în contract susţine astfel calitatea acestei libertăţi de a fi naturală.

Este important de a sublinia faptul că nici o dispoziţie din codificaţie civilă a Republicii Moldova şi nici cea română sau franceză nu uzează noţiunea de libertate contractuală sub chiar această terminologie, ea rămânând o creaţie conceptuală doctrinară, sursele sale la nivelul celor trei coduri civile. În pofida caracterului lor dispersat, prin interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a acestora libertatea contractuală a căpătat de altfel de-a lungul timpului diversele accepţiuni cunoscute, dintre care se distinge ca prioritară cronologic cea de principiu fundamental al dreptului civil, concretizat în drepturi subiective civile.

De altfel, însuşi termenul de libertate este susceptibil de două interpretări — un prim sens, general, de „principiu călăuzitor“, iar un al doilea, datorat opticii specifice tehnicii juridice, de „drept subiectiv“ . Astfel, „cel mai adesea, civiliştii se referă la libertate ca la un principiu fundamental al acestei ramuri de drept“ şi „pornind de la regula general valabilă conform căreia tot ce nu este interzis de lege este permis, se desprind trei mari forme de exprimare a libertăţii civile, care sunt tot atâtea principii: libertatea actului juridic, libertatea contractuală şi autonomia (sau libertatea) de voinţă“ . Din prisma celui de al doilea sens, nu trebuie să surprindă obişnuinţa aceloraşi doctrinari de a defini libertatea contractuală ca pe un drept subiectiv constând în prerogative pe care legea — codul civil şi legislaţia civilă specială, precum şi legislaţia celorlalte ramuri ale dreptului privat — le recunoaşte şi garantează, fără a se chestiona dacă această libertate nu-şi are şi surse supralegislative, constituţionale.

Dacă analizăm libertatea contractuală în Codul Civil francez putem afirma că două sunt celebre şi deja amintite articole ale Codului Napoleon care au legitimat, în calitate de surse normative, doctrina de drept privat începând cu secolul al XIX-lea să impună conceptele de libertate a actelor juridice, fundamentat pe principiul libertăţii în genere şi de libertate a convenţiilor, circumscris principiului libertăţii părţilor în actele juridice. Concepte înlocuite ulterior cu acela de libertate contractuală. Este vorba despre articolul 1134 alin. 1 — „convenţiile legal formate ţin loc de lege celor care le-au realizat“ şi articolul 6 — „nu se poate deroga, prin convenţii ale particularilor, de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri“ . De remarcat faptul că deşi art. 1134 impune principiul forţei obligatorii a convenţiilor, principiu distinct de libertatea contractuală, confundarea celor două, datorată intimităţii condiţionărilor lor reciproce, s-a transformat dintr-un risc inevitabil într-o regulă. Totalitatea doctrinei contemporane analizează forţa obligatorie a contractelor ca pe un aspect al libertăţii contractuale şi nu ca pe un corolar al acesteia . Acestor dispoziţii de principiu li se adaugă însă, ca surse ale libertăţii contractuale, dispoziţiile instituind regulile generale ale contractului şi cele reglementând regimul obligaţiilor, care au persistat în forma lor iniţială până în zilele noastre, precum şi cele privind diversele categorii de contracte numite.

Considerarea acestor norme ca fiind surse ale unei libertăţi contractuale principiale şi fundamentale ce ar iradia de manieră liberală, individualistă, subiectivistă şi voluntaristă întregul drept civil este reflexul percepţiei actuale asupra Codului Civil ca fiind expresia unei societăţi liberale. Percepţie care se datorează însă nu unei realităţi incontestabile a Codului, ci, aşa cum o abordare istoric-evolutivă şi critică o atestă, eforturilor multiple ale doctrinei secolului al XIX-lea, reorientării de metodă a interpretării impusă de idealismul şcolii istorice germane, secondate de revoluţia economică şi industrială care a permis apariţia liberalismului economic. Astfel, s-a susţinut chiar că „este un anacronism a crede că asimilând convenţia legii, Domat şi, urmându-l pe acesta, redactorii codului civil ar fi vrut să consacre principiul libertăţii contractuale“.

Ceea ce importă în optica abordării pe care mi-am propus-o este însă nu o reluare şi cu această ocazie a raţiunilor care au permis modificarea în timp a teoriilor justificative ale libertăţii contractuale, ci accentuarea imuabilităţii dispoziţiilor din codificaţia civilă franceză a căror interpretare doctrinară a prilejuit aceste teorii. Mai ales în contextul numeroaselor legi speciale intervenite în timp în materia anumitor contracte, care au fundamentat la rândul lor noi codificări, în cadrul unor ramuri de drept distincte de dreptul civil. Conceput aşadar ca o veritabilă doctrină constitutivă condamnată să supravieţuiască schimbărilor sale de conţinut, în care principiului libertăţii contractuale i s-a atribuit a posteriori un loc privilegiat7.

Dacă vorbim despre Codul Civil al Republicii Moldova principiul libertăţii contractuale consacrat în Codul Lui Napoleon își găsește oglindire în așa articole ca art. 1 alin. (1); art. 220, alin. (2) Codul Civil al Republicii Moldova care prevede că: „actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule“.

Concluzionând putem afirma că principiul libertăţii contractuale este o consecinţă pe plan tehnic a teoriei autonomiei de voinţă. Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii contractuale printre cele fundamentale la art. 1, alin. (1), precum şi într-o serie de alte prevederi legale, care se rezumă la următoarele:

a) părţile sunt libere să contracteze sau să nu contracteze. Nimeni nu poate fi silit să încheie un contract decât în cazurile prevăzute de lege sau dacă o asemenea obligaţie a fost asumată benevol. În prezent cazurile în care subiecţii suni obligaţi să încheie contracte sunt puţin numeroase. De regulă, această obligaţie este dictată de interese publice, în vederea ocrotirii părţii mai slabe din punct de vedere economic;

b) libertatea contractuală presupune posibilitatea de a alege orice fel de contract, atât prevăzut de lege (contracte numite), cât şi contracte ce nu sunt prevăzute de lege (nenumite) sau complexe;

c) părţile sunt libere să determine prin voinţa lor clauzele pe care urmează să le cuprindă contractul şi efectele pe care trebuie să le producă. Legea doar în anumite cazuri (de regulă, în interes public) poate pre scrie conţinutul unor clauze pentru anumite categorii de contracte. Dacă conţinutul clauzelor este prevăzut în norme dispozitive (supletive), părţile pot, prin acordul lor, să înlăture aplicarea acestor norme sau să stabilească un conţinut diferit de cel stipulat în lege;

d) numai părţile înseşi prin acordul lor pot modifica sau rezolvi un contract valabil încheiat (a se vedea art. 668, alin. (3) CC).

1 A. Baieşu, A. Baieş ş.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Editura: Cartier, Chişinău 2005, p. 134.

2 A. Debet, L’influence de la Convention européenne des droits de l’homme sur le droit civil, Dalloz, 2002, p. 189

3 A. Debet, L’influence de la Convention européenne des droits de l’homme sur le droit civil, Dalloz, 2002, p. 223.

4 A. Baieşu, A. Baieş ş.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, Editura: Cartier, Chişinău 2005, p. 136.

5 J.-F. Flauss, Actualité de la Convention européenne des droits de l’homme, obs. sous l’arrêt Gasus Dorier, AJDA, 1995, p. 335

6 Idem, p. 365

7 F. Sudre, La protection du droit de propriété par la Cour européenne des droits de l’homme, D. 1998, p. 245.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro