ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Pregătirea specialiștilor de calitate — mecanism de asigurare a securităţii naţionale a Republicii Moldova

Alexandru CAUIA, doctor în drept, ULIM

Training quality specialists — mechanism of Ensuring National Security of the Republic of Moldova

Moldova is an independent, sovereign and indivisible state. The challenges on the national security are diverse and insurance mechanisms are faulty. The human factor is the main element of the national security ensuring system. This article reflects the theoretical basis of the concept of national security in the contemporary period and the relationship between ensuring process of the national security and the urgent need to prepare genuine specialists in this field.

Keywords: national security challenges, threats to national security, objectives of national security, National Security Concept, the training of specialists, the human factor.

Republica Moldova este un stat independent, suveran şi indivizibil. Provocările asupra securităţii naţionale sunt diverse, iar mecanismele de asigurare defectuoase. Factorul uman este elementul principal al sistemului de asigurare a securităţii naţionale. Prezentul articol reflectă baza teoretică a conceptului de securitate naţională în epoca contemporană şi raportul dintre procesul de asigurare a securităţii naţionale şi necesitatea imperioasă de a pregăti specialişti veritabili ai acestui domeniu.

Cuvinte-cheie: securitate naţională, provocări, ameninţări asupra secirităţii naţionale, obiective ale securităţii naţionale, Concepţia Securităţii Naţionale, sistemul de pregătire a specialiştilor, factorul uman.

Introducere

Actualitatea temei investigate rezidă în faptul că securitatea unui stat care se pretinde a fi unul independent este un element inerent pentru existenţa acestuia. Republica Moldova se află la intersecţia intereselor geopolitice şi geostrategice ale marilor actori ai politicii internaţionale, fapt ce ne obligă să abordăm în cel mai serios mod mecanismul de asigurare a securităţii naţionale. Provocările şi ameninţările asupra securităţii statului urmează să constituie obiectul de studiu al unui şir larg de specialişti ai domeniilor: relaţiilor internaţionale, drept internaţional, relaţii economice internaţionale etc., care ar putea identifica soluţii viabile pentru problemele cotidiene ale Republicii Moldova.

Semnificaţia practică a investigaţiei constă în analiza mecanismelor juridice complexe de asigurare a securităţii naţionale şi prin intermediul pregătirii unei pleade de specialişti care ar fi apţi să facă faţă provocărilor timpului şi rolul şi locul Universității Libere Internaționale din Moldova în tot acest proces.

Originalitatea abordării statuiază în comparaţia dintre prevederile formale şi mecanismele de realizare în practică a dezideratelor schiţate în textul Concepţiei Securităţii Naţionale a Republicii Moldova şi realităţile din domeniul asigurării securităţii naţionale.

Metodă şi material aplicat. În procesul de realizare a cercetării au fost utilizate un şir de metode caracteristice ştiinţelor socio-umane precum: metoda istorică, metoda comparativă, metodele logice etc. Pentru fundamentarea ipotezelor înaintate sunt citate lucrările autorilor de referinţă şi textul actelor normative naţionale şi internaţionale.

Rezultatele investigaţiei

Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova a fost adoptată în lectură finală la 22 mai 2008 prin Legea 112-XVI 22.05.2008.

Proiectul noii Concepţii a Securităţii Naţionale a Republicii Moldova constituie documentul politic ce reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova, defineşte obiectivul politicii statului în domeniul securităţii naţionale şi liniile directoare în acest domeniu, valorile general umane şi principiile ce urmează a fi promovate şi protejate de stat şi reconfirmă ireversibilitatea cursului de integrare europeană a ţării.

Necesitatea adoptării unei noi concepţii este determinată de schimbările dinamice care s-au produs pe plan naţional, regional şi global în domeniul securităţii statului şi care au condus la epuizarea efectelor juridice ale Concepţiei Securităţii Naţionale, aprobată prin Hotărîrea Parlamentului nr.445-XIII din 15 mai 1995.

Pornind de la interesele sale naţionale, precum şi de la angajamentele pe care le impune procesul de integrare europeană, Republica Moldova se ghidează după următoarele linii directorii în politica sa de securitate naţională:

— asigurarea respectării statutului său de neutralitate permanentă;

— restabilirea integrităţii teritoriale a statului, eliminarea prezenţei militare străine, consolidarea independenţei şi suveranităţii statului;

— menţinerea proceselor de integrare europeană într-o stare dinamică avansată;

— asigurarea dezvoltării democratice a societăţii şi consolidarea securităţii ei interne;

— dezvoltarea economică şi socială ascendentă a ţării prin accelerarea reformelor politice, economice şi instituţionale, în primul rînd a celor care permit îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniunea Europeană;

— dezvoltarea şi valorificarea cît mai plenară a potenţialului uman, principală resursă a ţării, apărarea cît mai eficientă a intereselor şi drepturilor cetăţenilor săi în ţară şi peste hotare;

— consolidarea dimensiunii economice, sociale, energetice şi ecologice a securităţii.1

Pentru a putea analiza mecanismul de asigurare a securităţii naţionale prin intermediul pregătirii unui contingent de specialişti de înaltă calitate, urmează să trecem în revistă cele mai importante abordări ale fenomenului de securitate.

Liberalismul

Liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează şi se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde îşi are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaşte un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N. Roussellier, se datorează atît contextului în care aceasta a apărut şi se dezvoltă, cît şi unei labilităţi prezente în domeniul ideilor, un domeniu prin excelenţă al interpretărilor şi al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariţia liberalismului: gîndirea antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, Reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariţia capitalismului sau ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre aceşti factori a contribuit la conturarea liberalismului.2

Liberalismul este o reflecţie dezvoltată în valuri succesive, care şi-a axat atenţia pe diverse domenii social-politice şi economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul relaţiilor internaţionale şi, în special, cel al securităţii internaţionale. Ne preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securităţi şi care au fost soluţiile lor pentru asigurarea unei ordini internaţionale.

Şcoala liberală are o viziune optimistă în ceea ce priveşte viitorul relaţiilor internaţionale considerînd că aceste relaţii, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuşi diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce priveşte prioritatea care trebuie acordată democraţiei, interdependenţei economice, reglementării diferendelor internaţionale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relaţiilor dintre state şi a ameninţărilor pe care acestea le comportă, la studierea vulnerabilităţilor interne ale statelor şi căilor de soluţionare a diferendelor etc.

Toţi liberalii sînt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate. Aceeaşi prezumţie se aplică şi în cazul relaţiilor internaţionale: „Eu cred că binele unei ţări nu poate fi obţinut prin alte mijloace decît cele care au în vedere binele tuturor ţărilor, şi nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate“,3 declara John Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosinţă în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securităţii liberale, astfel încît, securitatea statelor este asigurată de cooperarea ţărilor în diverse domenii, începînd cu cel cultural, energetic, social şi pînă la cel economic şi politic. Calea prin care se pot satisface în acelaşi timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurenţa constructivă. J. Shotwell scria : „Doctrina politică a păcii internaţionale este o paralelă la doctrina economică a lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaştere a intereselor materiale comune şi reciproce, care depăşesc frontierele naţionale“.4

O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este imperativ, pe de o parte, şi posibil, pe de altă parte, de a limita şi de a evita conflictele armate dintre ţările care fac parte din aceeaşi societate internaţională. Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internaţional şi prin democratizarea relaţiilor internaţionale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă şi pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societăţii internaţionale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace, prosperitate economică, libertate individuală etc.5 Din acest punct de vedere, o ameninţare la adresa securităţii internaţionale o constituie acele entităţi statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului şi ale moralei internaţionale general acceptate. Cei mai notorii reprezentanţi ai internaţionalismului liberal — N. Angell, J. Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held şi W. Wilson — toţi încercă să găsească o perspectivă viabilă de îmbunătăţire a relaţiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice şi culturale.

Realismul

„Ideea utopică conform căreia există un interes al intregii lumi pentru pace […] au împins politicienii şi autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergenţe fundamentale de interese între naţiunile care doresc să conserve starea existentă pe arena internaţională şi naţiunile care vor să o schimbe“.6 Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaţionale şi este o concepţie diametral opusă celei a liberalismului, care susţine că prin intermediul raţiunii umane este posibilă evitarea conflictelor şi asigurarea securităţii internaţionale. S. Guzzini consideră că începutul relaţiilor internaţionale nu sînt legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era iniţial o reacţie impotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulţi „idealism“, şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Aşa încît realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki şi M. Griffiths merg şi mai departe susţinînd că realismul constă pur şi simplu din susţineri negative.7

Dacă liberalismul face apel la raţionalitatea acţiunii umane şi a statelor pe arena internaţională, atunci realismul susţine că acţiunile sînt în mare măsură imprevizibile şi iraţionale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor şi dezarmare reciprocă, realiştii pledează pentru urmărirea interesului naţional şi pentru înarmarea progresivă în atingerea securităţii maxime. Dacă liberalismul se opune intervenţionalismului în treburile interne ale unui stat terţ, realiştii cred că intervenţia este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creşterea puterii şi a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susţin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiştii se întreabă, nedumeriţi, cum atunci să obţii noi pieţe de desfacere pentru propriile produse, braţe ieftine de muncă şi materie primă, altfel decît „colonizînd“? Liberalii spun că lumea este o societate internaţională armonioasă, unde toate ţările sînt egale în drepturi, iar realiştii argumentează că există, de fapt, două lumi — a celor care conduc şi a celor ce sînt conduşi: nucleul şi periferia sistemului internaţional. În timp ce liberalii afirmă că relaţiile internaţionale sînt o sursă de progres, realiştii susţin că natura relaţiilor internaţionale este una haotică, anarhică şi că relaţiile internaţionale nu au nici un viitor.

„Ce se poate face impotriva forţei, fără forţă?“ se întreba Cicero. Cînd există atîtea state suverane, cînd nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relaţiile dintre state, cînd fiecare stat îşi adjudecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ce-i dictează propria raţiune sau dorinţă — conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, aşa încît statele de pe arena internaţională trăiesc într-o perpetuă şi ameninţătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internaţional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forţă pentru a-şi atinge scopurile, dacă, după ce-şi va evalua şansele de izbindă, va pune mai mult preţ pe acele scopuri decît pe avantajele păcii.8

Hobbes afirma că statele lumii sînt ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii, fiind necontrolaţi de forţele de ordine ale societăţii se comportă de cele mai multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, aşa şi statele, în absenţa unei autorităţi supranaţionale recurg la violenţe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toţi realiştii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumţii. Realiştii care i-au succedat — J. J. Rousseau şi Montesquieu — au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană şi de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuşi sistemul internaţional care este anarhic, anarhie provenită din independenţa statelor. Rousseau scria despre arena internaţională că este cît se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toţi oamenii să trăiască mereu în pace. Dar cît timp nu există nici o garanţie pentru aceasta şi de vreme ce nu există siguranţa că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rîndul lui, nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar şi cele ofensive, constituie, mai curînd, nişte măsuri de precauţie, prin care atacatorul îşi apără avuţia, decît un mod de a pune mîna pe avuţiile altora.9 La finalul acestei afirmaţii Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere, teoretic să respecţi „spiritul public“, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuţia noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunţat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care se confruntă paradigma realistă — dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci cînd te vei aştepta cel mai puţin şi vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va şti sigur că puterea lui este superioară puterii tale.

Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaţionale, ce reiese din supoziţia anterioară, este puterea şi lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a securităţii naţionale. Realiştii consideră că cu cît un stat este mai puternic din punct de vedere militar, cu atît ameninţarea la adresa securităţii sale este mai mică. Lupta pentru putere şi balanţa de forţă, în acest context, sînt alte noţiuni — cheie cu care operează literatura de specialitate.

Şcoala de la Copenhaga

„Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi, mai ales, acuzaţia că acest fenomen a reprezentat „eşecul“ abordărilor tradiţionaliste ale securităţii au intensificat dezbaterile în cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere a disciplinei“, susţin Tim Bird şi Stuart Croft în articolul „The Copenhagen School and European Security“.10 Aceiaşi autori afirmă că idei asupra modului cum trebuie înţeleasă securitatea existau, de fapt, şi înainte de sfîrşitul Războiului Rece. În anii 1960—1970 se discuta mult asupra importanţei zonelor de influenţă, în anii 1970—1980 a crescut preocuparea analiştilor faţă de însemnătatea factorilor economici şi de mediu în abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă nu erau luate în serios de către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării graduale a politicii: „politică înaltă“ şi „politică joasă“.

Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută şi a compromis viziunea militaristă a securităţii argumentată atît de profund de către Paradigma Realistă. Esenţa problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o ameninţare sau insecuritate politică ori militară, cum s-ar fi aşteptat realiştii, ci, în primul rînd, de deficienţe grave ale sistemului social şi economic. Aceste deficienţe au slăbit întreg sistemul sovietic şi în ultimă instanţă l-au făcut să cadă. Mulţi cercetători au realizat acest lucru şi au început să conteste abordarea militaristă a securităţii. Aşa încît „Şcoala de la Copenhaga“ a devenit numele comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a încercat reconceptualizarea termenului. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei şcoli sînt fără îndoială Barry Buzan şi Ole Waever. Prima analiză cu adevărat profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea „Popoarele, statele şi teama“. Chiar la începutul cărţii sale autorul sugera că concepţii tradiţionale despre securitate au avut (şi în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă.11

Buzan evidenţiază că prin cartea sa el intenţionează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate în sine decit de condiţiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate“ şi doreşte în principal să răspundă la întrebări de factură empirică şi filosofică. De exemplu ce ar înseamna securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităţilor specifice? Care este cu exactitate obiectul de referinţă al securităţii dacă ne referim la securitate naţională? Pe de altă parte, ce înseamnă securitatea internaţională? Se aplică ea vreunei entităţi superioare statului sau există vreun sens în care securitatea dintre state este un fenomen indivizibil? etc.

B. Buzan afirma că acest concept al securităţii cuprinde multe contradicţii importante, care, dacă nu sînt înţelese, pot crea confuzie şi erori. Printre contradicţiile majore, afirmă profesorul de studii internaţionale, sînt cele dintre securitatea individuală şi securitatea naţională; dintre mijloacele violente şi scopurile paşnice etc.

Citînd definiţiile mai multor autori date securităţii, printre care J. Balzs, L. Martin, G. Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea naţională, în sens general este lipsa ameninţării, pe cînd securitatea internaţională se referă la capacitatea statelor şi a societăţilor de a-şi menţine identitatea independentă şi integritatea funcţională. Securitatea, atenţionează Buzan, se referă în principal la supravieţuire, dar cuprinde în mod raţional şi o gamă consistentă de preocupări legate de condiţiile de viaţă. Securitatea, crede autorul, se referă în primul rînd la soarta colectivităţii umane şi abia în al doilea rînd la securitatea personală, a fiinţelor umane individuale.

Unul dintre cele mai mari merite ale cărţii este acela că a definit şi argumentat exhaustiv sectoarele principale ale securităţii. Astfel, susţine autorul: „Securitatea colectivităţilor umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu“.12 Aşa încît securitatea militară, după Buzan, priveşte interacţiunea dublă a capacităţilor de ofensivă şi defensivă armată şi percepţia statelor despre intenţia celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare pentru a susţine un nivel acceptabil al bunăstării şi de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susţinere, în limitele unor condiţii de evoluţie acceptabile, a elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase. Securitatea mediului se referă la menţinerea biosferei locale şi planetare, ca suport esenţial pentru toate acţiunile umane. Important este şi faptul că, din perspectiva Şcolii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat unul de celălalt, ci fiecare defineşte un punct central în cadrul problematicii securităţii, ca şi un mod de a ordona priorităţile.

Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în iniţierea şi explicarea dinamicii, corelaţiei şi importanţei obiectelor de referinţă în studiul securităţii: sistemul internaţional, statele şi indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunţate de către K. Booth atunci cînd a întrebat : „Care este obiectul de referinţă principal — statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?“. Buzan este în favoarea satului, căci, argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure securitatea, statul este exponentul securităţii, statul este ţinta securităţii. Acest argument pare a fi important dacă se iau în consideraţie implicaţiile ordinii anarhice ale sistemului internaţional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic determină condiţiile politice elementare în care înţelesurile securităţii naţionale şi internaţionale urmează să fie construite“. Aşa contextul anarhiei, din perspectiva lui Buzan, impune conceptului de securitate trei condiţii majore: (1) statele sînt obiectul principal de referinţă al securităţii, fiindcă ele constituie atît cadrul ordinii, cît şi sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală. (2) deşi statele sînt principalele obiecte de securitate, dinamica securităţii naţionale este puternic relaţionată şi de interdependenţa dintre state. (3) avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înţelesul practic al securităţii poate fi conceput în mod raţional dacă poate fi făcut operaţional într-un mediu competitiv. Aceasta însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decît relativă, niciodată absolută.13

Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă asupra securităţii. Iar pentru cei ce susţin că individul trebuie să aibă o poziţie privilegiată ca referent primar al securităţii (în special pentru liberali), statul devine, mai degrabă, o ameninţare la adresa securităţii decît o sursă de securitate. Buzan este conştient de „confruntarea istorică“ stat — individ şi, pentru a elucida lucrurile, introduce conceptele „state slabe“ şi „state puternice“. Este interesant să remarcăm că slab — puternic nu se referă aici la capacităţi sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici un indicator unic nu defineşte în mod clar diferenţa dintre statele slabe şi cele puternice, dar Buzan exemplifică nişte condiţii pe care ne putem aştepta sa le găsim la statele slabe: (1) un nivel ridicat de violenţe politice; (2) un rol pregnant al poliţiei politice în viaţa cotidiană a cetăţenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în organizarea statului; (4) lipsa unei coerenţe a identităţii naţionale sau prezenţa unor identităţi naţionale contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare şi nerespectarea autorităţilor politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media.

Acolo unde statul este puternic, securitatea naţională poate fi percepută în primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de ameninţările venite din exterior, spune Buzan. Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd vulnerabilităţilor politice interne. Însă atunci cînd un stat este şi o putere mică şi în acelaşi timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este nelimitată, ea venind atît din interior, cît şi din exterior.

Una dintre cele mai revelatoare inovaţii aduse de Buzan în abordarea securităţii este analiza conceptului prin prisma ameninţărilor, în speţă, a ameninţărilor în funcţie de sector. În consecinţă, avînd cinci sectoare ale securităţii, descoperim cinci tipuri majore ale ameninţărilor: militare, politice, sociale, economice şi ecologice.

Buzan începe cu cercetarea ameninţărilor militare pentru că, susţine savantul, acţiunea armată nu doar loveşte în însăşi esenţa funcţiilor de protecţie a statului, ci ameninţă să distrugă în adîncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la baza statului. Ameninţarea militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere şi dezmembrare şi poate distruge profund ecosistemul. Mai mult, evidenţiază pregnant autorul, aceasta poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituţiilor, reprimînd, subminînd sau desfiinţînd ideea de stat.

Întrucît statul este o entitate esenţialmente politică, ameninţările politice sînt de temut în egală măsură ca şi cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de stat, ideologia organizaţională, instituţiile statale. Pe de alta parte, atrage atenţia Buzan, ameninţările politice provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului internaţional, aşa încît ele sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din natura situaţiei decît din intenţii particulare ale unui atacant faţă de altul“.14

Cît priveşte ameninţările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit de cele politice. Căci în relaţiile dintre state, ameninţările externe semnificative asupra nivelului social ajung pînă la atacuri la adresa identităţii naţionale, căzînd cu uşurinţă în domeniul politic. Astfel, ameninţările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai larg de ameninţări armate şi politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de capacitatea statului de susţinere a structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, identitate şi obiceiuri etnice, atunci ameninţarea acestor valori provin mai des din interiorul statului decît din afara lui, concluzionează autorul.15

Ameninţările economice sunt şi mai greu de definit şi localizat. Problema centrală, susţine pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piaţă funcţională poziţia actorilor este totdeauna una de risc, luptă, concurenţă, nesiguranţă şi deci actorii se află într-o permanentă ameninţare. Pentru a funcţiona în mod eficient, pentru a produce progres, pentru a obţine profit, niveluri acceptabile de producţie, distribuţie, inovaţie şi creştere piaţa trebuie să impună continuu ameninţări cu falimentarea actorilor ineficienţi. De aceea, într-un sistem de piaţă, există un număr şi o varietate uriaşe de ameninţări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept ameninţări la adresa securităţii naţionale. Dar atunci cînd consecinţele ameninţării economice ajung dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrînd în sfera militară sau politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea naţională: legăturile dintre capacităţile economice, pe de o parte, şi capacitatea militară, puterea şi stabilitatea socio-politică, pe de altă parte.

Marea problemă care rămîne este lipsa dorinţei de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicaţi, este ceea ce Hardin numeşte ca fiind „tragedia bunurilor publice“16 şi eschivarea de la acţiune colectivă. Aşa încît ameninţările ecologice, deşi au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase la adresa naţională şi internaţională, se fac puţini paşi serioşi în înlăturarea acestor pericole iminente şi nu numai din cauza fenomenului „blatistului“ („mă comport ca un blatist: beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toţi ceilalţi plătesc“),17 ci şi din cauză că acţiuni în acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor ţărilor dezvoltate.

Concluzie

În concluzie, este esenţial a evidenţia faptul că atît abordarea realistă cît şi liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a conceptului de securitate. Însă Şcoala de la Copenhaga, şi în special, studiile lui Barry Buzan, au redirecţionat conceptul în limite mult mai largi, dezvoltînd înţelegerea „atotcuprinzătoare“ a securităţii pe care o cunoaştem astăzi. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul lui K. Booth, care spunea că volumul „Popoarele, statele şi teama“ rămîne cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale pînă la această oră, iar de cînd a fost publicată, noi, ceilalţi, am scris note de subsol la ea.18

Astfel, indiferent de paradigma de abordare a securităţii naţionale a unui stat în general şi securitatea naţională a Republicii Moldova în special, mecanismele de garantare a realizării obiectivelor propuse rezidă în contingentul de specialişti bine instruiţi care vor fi gata în permanenţă să pună pe altarul bunăstării cetăţenilor noştri, cunoştinţele, deprenderile, experienţa şi devotamentul faţă de patrie şi faţă de poporul din care fac parte.

Universitatea Liberă Internațională din Moldova este instituţia superioară de învăţămînt care pe parcursul a douăzeci și doi de ani de zile a realizat în practică unul din principalele obiective ale fiecărui stat de pe mapamond — pregătirea specialiştilor de înaltă calificare care au fost, sunt şi vor fi mereu gata pentru a face faţă tuturor provocărilor vieţii.

Abordarea pragmatică şi constructivă a colectivului profesoral-didactic asupra dificultăţilor cotodiene generate de o democraţie într-o tranziţie cronică, în simbioză cu entuziasmul şi rîvna tinerilor contaminaţi de ideile inovatoare ale contemporanietăţii au generat un produs inedit — produsul ULIM — specialiştii de înaltă calitate care au contribuit şi vor contribui în continuare la creşterea bunăstării social-economice şi politice a Republicii Moldova.

1 Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, adoptată prin legea Nr. 112 din  22.05.2008, publicată în 03.06.2008, în Monitorul Oficial Nr. 97-98, punct.1.2

2 Roussellier N. Europa liberalilor. — Iaşi: Institutul European, 2001, p. 7.

3 Waltz K. N. Omul, statul şi războiгl. — Iaşi: Institutul European, 2001, p.103.

4 Waltz K. N. Omul, statul şi războiгl. — Iaşi: Institutul European, 2001, p.104.

5 Цыганков П.А. Теория международных отношений. — Москва: Гардарики, 2002, с. 322.

6 Guzzini S. Realism şi relaţii internaţionale. — Iaşi: Institutul European, 2000, p. 29.

7 Idem, p. 46.

8 Waltz K. N. Omul, statul şi războiul. — Iaşi: Institutul European, 2001, p.164.

9 Waltz K. N. Omul, statul şi războiul. — Iaşi: Institutul European, 2001, p.184.

10 Bird T., Croft S. The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.

11 Bird T., Croft S. The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.

12 Buzan B. Popoarele, statele şi teama. — Chişinău: Cartier, 2000, p. 31.

13 Buzan B. Popoarele, statele şi teama. — Chişinău: Cartier, 2000, p. 34.

14 Buzan B. Popoarele, statele şi teama. — Chişinău: Cartier, 2000, p. 128.

15 Idem, p. 131.

16 Miroiu A. Introducere in analiza politicilor publice. — Bucureşti: Punct, 2001, p.22

17 Ibidem

18 Bird T., Croft S. The Copenhagen School and European Security. //The Romanian Journal of European Studies, 2003, No. 2, Timişoara, p. 9.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro