ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Aspecte teoretice şi procesuale cu privire la constatările tehnco-ştiinţifice şi medico-legale

Ecaterina BALTAGA, doctor în drept, conferenţiar universitar

The technical — scientific and forensic observation is an activity performed by a specialist in the procedural action or by itself, looking to explain facts or circumstances of the investigated case. The technical — scientific and forensic observation is initiated at the decision of the criminal prosecution authority, of the judicial court, of the ombudsman or at the request of individuals and legal entities.

Key-words: technical-scientific and forensic, forensic observation, specialist, procedural action, investigated case.

Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală este o activitate efectuată de către specialist în cadrul acţiunii procesuale, sau de sine stătător, pentru explicarea unor fapte sau circumstanţe ale cauzei cercetate. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală se efectuează la ordonarea organului de urmărire penală, a instanţei judecătoreşti, a avocatului parlamentar, precum şi la cererea persoanei fizice şi juridice.

Cuvinte cheie: constatare tehnico-ştiinţifică, specialist, acţiuni procesuale, investigarea cazului.

Săvîrşirea celor mai multe infracţiuni, şi în special cele îndreptate împotriva integrităţii corporale sau vieţii unei persoane, este însoţită de producerea unor modificări materiale în mediul înconjurător, a căror examinare este de natură să dezvăluie organelor de urmărire penală cele mai semnificative aspecte legate de faptă şi făptuitor. Se ştie însă că, nici un element avînd legătura cu infracţiunea sau cu infractorul, oricît de nesemnificativ ar părea, nu poate rămîne nevalorificat, deoarece de rezultatele examinării sale cît mai rapide depind însăşi rezultatele cercetării cauzei.

De aici, necesitatea pentru organele de urmărire penală de a se adresa celor cu pregătire adecvată, de profil — specialiştilor — adică celor ale căror cunoştinţe ar putea contribui la revelarea adevăratei semnificaţii a urmelor şi mijloacelor materiale de probă aflate la faţa locului, în care prezenţa unor specialişti în cauza penală necesită acţiuni urgente, din cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, cînd este necesar explicarea rapidă a unor fapte, circumstanţe ale cauzei. În scopul facilitării desfăşurării normale a procesului şi soluţionării unor asemenea probleme ca mijloc separat de probă sînt constatările tehnico-ştiinţifice şi/sau medico-legale1.

Definirea constatării tehnico-ştiinţifică. Din clasificarea cunoştinţelor speciale2, constatarea medico-legală reprezintă o formă procesuală de aplicare a cunoştinţelor, regăsită în legislaţia Republicii Moldova şi România.

Unii autori, prezintă constatarea tehnico-ştiinţifică/medico-legală ca un „… mijloc prin care se folosesc, în faza de urmărire penală a procesului penal, cunoştinţele unui specialist sau tehnician pentru lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate“3.

Alţii, o înscriu printre mijloacele de probă specifice legislaţii procesual-penale4. În acest context, a devenit o necesitate de a atribui constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale forţă probatorie de rînd cu alte mijloace de probă, aşa cum de exemplu, era şi este stipulat în legislaţia procesual penală a României (Codul de procedură penală nr. 78 din 30 aprilie 1997). Aşa de exemplu, art. 64 constată alături de alte mijloace de probă şi constatările tehnico-ştiinţifice şi constatările medico-legale, iar prin conţinutul art.113-115 s-a stabilit obiectul, temeiurile şi raportul constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

În doctrina s-a evidenţiat şi faptul că, deşi sînt enumerate printre mijloacele de probă, constatările sînt recunoscute ca procedee de probaţiune. Funcţia mijloacelor tehnice este aceea de a evidenţia informaţii ce constituie probe. Astfel, constatările reprezintă moduri de a opera asupra anumitor mijloace de probă, în vederea stabilirii exacte a valorii lor probatorii. Ca şi mijloacele de probă, probele evidenţiate prin constatări sînt entităţi extraprocesuale ce dobîndesc, prin folosirea lor în procesul penal, caracter de categorii juridico-penale. Constatarea tehnico-ştiinţifică constituie un procedeu de probaţiune, un complex de operaţiuni tehnice, o modalitate de examinare a unor mijloace materiale de probă pentru a fi relevată valoarea lor probatorie5.

Reglementarea procesuală a constatărilor tehnico-ştiinţifice. Prin prevederile codului de procedură penală vechi al Republicii Moldova o astfel de activitate nu era prevăzută. Activitatea specialistului fiind limitată la „acte de urmărire“ (art. 116/1 CPP)6.

Situaţia expusă, după părerea noastră, justifică constatarea pe cale legislativă, care a devenit un instrument rapid şi eficent de explicare a unor aspecte variate, legate de săvîrşirea infracţiunilor, oferind posibilitatea valorificării neîntîrziate a unor date, stări, situaţii ce nu suferă amînări7.

Prin conţinutul art.1/1 al Legea nr.1086 din 2000 le defineşte ca „… o activitate efectuată de către specialist în cadrul acţiunii procesuale, sau de sine stătător, pentru explicarea unor fapte sau circumstanţe ale cauzei cercetate“.

Iar, prin conţinutul art.93, alin. (2) punctul 7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sînt admise ca “…mijloace de probă, …mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se administrează probele într-o cauză penală“ (art.139 alin. (1) CPP RM).

După părerea noastră, finalitatea urmărită prin efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind ceea de a evidenţia rolul unor stări de fapt sau situaţii în lămurirea unor împrejurări legate de desfăşurarea activităţii ilicite, confirmă entitatea de mijloc de probă a acestora, care este prevăzut de legea procesuală, prin care se administrează probele într-o cauză penală. Aceasta se confirmă şi prin faptul, că la efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice se aplică aceleaşi reguli şi metodici şi se utilizează aceleaşi utilaje ca şi la efectuarea expertizei judiciare, iar rezultatele acestora au aceeaşi valoare juridică.

Ca formă procesuală de aplicare a cunoştinţelor, realizată cu concursul unei categorii aparte de participanţi la proces — specialiştii — constatarea medico-legală face posibilă exacta cunoaştere a valorii probante a celor mai variate mijloace de proba care, altfel, nu ar putea fi valorificate de către organele de urmărire penală. Cei drept, susţinem, că potrivit principiul liberei aprecieri a probelor, constatările tehnico-ştiinţifice şi/sau medico-legale nu au o forţă probantă privilegiată faţă de celelalte mijloace de probă. Aceste prevederi sînt sprijinite de marea majoritate de autori8.

Deşi asemănătoare cu expertizele, cel puţin din punctul de vedere al metodei de investigaţie, constatările comportă cîteva deosebiri. Elementele de diferenţiere care confirmă individualitatea acestor mijloace de probă:

în primul rînd, există deosebiri sub aspectul momentului dispunerii acestora. Cazurile în care pot fi efectuate constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sînt prefigurate prin cîteva cerinţe, de o importanţă deosebită, şi sînt obligatorii cel puţin sub trei aspecte: în cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei; se impune organului de urmărire penală sau instanţei de judecată folosirea cunoştinţelor unui specialist (art.139 alin. (1) CPP RM).

Avînd loc în cadrul activităţii de strîngere a probelor, din faza incipientă a procesului, este evident motivul pentru care legiuitorul le-a conferit un caracter de urgenţă: urmele infracţiunii tind să dispară ori să se degradeze, pe măsură ce timpul va trece în favoarea infractorului, atestă, avînd tot interesul ca organele competente să aibă acces la cît mai puţine din probele şi indiciile care i-ar dezvălui identitatea şi vinovăţia. De aceea, constatările tehnico-ştiinţifice şi/sau medico-legale ne apar ca o modalitate majoră în lupta împotriva fenomenului infracţional, deoarece pun la dispoziţia şi în slujba activităţii specifice a organului de urmărire penală toate metodele ştiinţelor, cu întreg arsenalul lor de aparate şi tehnologii9.

Conform prevederilor art. 140 al CPP RM constatarea medico-legală se dispune în cazul cînd este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii“ (alin (4)). Literatura de specialitate prescrie şi alte urgenţe cînd se pot ivi astfel de situaţii10. Aşa se explică şi faptul că aceste acte procedurale se dispun de regulă numai în faza de urmărire penală.

Ca o excepţie de la această prevedere, prin natura ei, comentează autorul V. Beliş, exhumarea se poate face atît în timpul urmăririi penale, cît şi în timpul judecăţii şi chiar după terminarea ei, uneori, chiar în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o cerere de revizuire întemeiată (cînd s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la data soluţionării cauzei). De asemenea, constatările medico-legale prin excepţie pot fi refăcute sau completate, în timpul fazei de judecată, dacă instanţa apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt precise11.

Urgenţa cercetării este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică şi medico-legală. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului de urmărire penală. Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală şi spicialistului se creează posibilitatea identificării unor martori, fară a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii. De exemplu, în ipoteza unei morţi violente cu aparenţă de sinucidere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere.

În cazul expertizelor, ele pot fi dispuse la toate etapele de urmărire penală: după începerea urmăririi penal, după punerea în mişcare a urmăririi penale, şi chiar în faza de judecată — „…în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului“ (art. 142 alin. (1) CPP RM).

în al doilea rînd, constatarea tehnico-ştiinţifice şi/sau medico-legale este un mijloc de probă efectuat de specialist sau tehnician.

Pentru statutul de tehnician, vorbeşte faptul, că constatările efectuate de specialist poartă un caracter tehnic, fără a executa o cercetare specializată, amplă12.

O opinie asemănătoare ne-o prezintă, autorii V.G. Zabolotskij şi V.D. Arseniev, care susţin că specialistul, în cele mai multe cazuri, este lipsit de un statut procesual în activitatea sa; el, parcă se dizolvă în activitatea de investigare a ofiţerului de urmărire penală, confirmînd prezenţa sa doar prin notarea în procesul-verbal despre acţiunile procesuale efectuate, adeverite prin semnătură, transformîndu-l într-un tehnician13.

Tehnicianul este un subiect propriu şi pentru sistemul de drept anglo-saxon, ce este chemat pentru a acorda un ajutor detectivului în descoperirea, colectarea şi păstrarea probelor14.

„Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea adevărului“ (art.6 punc.43) CPP RM); pentru „…a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de (…) cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal“ (art.87 alin. (1) CPP RM).

Autorul I. Dolea, comentînd prevederile acestor articole, prin specialist are în vedere persoana fizică: care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate umană (tehnică, ştiinţă, meserie, artă etc.); care a fost chemată la efectuarea acţiunii procesuale în modul prevăzut de art.236 din CPP; care nu se află în nici o situaţie de incompatibilitate arătate în art.86 din CPP15. Din cele expuse, autorul insistă asupra faptului, că specialistul reprezintă un subiect deplin al procesului penal, dar care nu este regăsit în prevederile Legii nr.1086/2000 la dispunere şi efectuarea constatărilor. De exemplu, art.151 alin. (1) „Conducătorul instituţiei de expertiză judiciară adresează efectuarea expertizei judiciare, constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale unuia sau mai multor experţi, nominalizaţi…“; alin. (2) — „… conducătorul instituţiei de expertiză judiciară numeşte expertul concret sau grupul de experţi pentru efectuarea expertizei judiciare, a constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale….“. Actul normativ recunoaşte participarea specialistului numai „…. în cazurile simple“ pentru a se pronunţa „imediat asupra existenţei sau inexistenţei motivelor de autorecuzare, suficienţei sau insuficienţei obiectelor cercetării, necesităţii antrenării unor specialişti netitulari pentru soluţionarea deplină a problemelor puse în faţa expertizei judiciare, constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale“ (art.152)

În opinia noastră specialistul reprezintă o noţiune cumulativă care a parcurs un drum lung în procesul de formare şi de definire conceptuală, fiind persoană ce posedă cunoştinţe speciale dintr-un domeniu şi face parte din categoria persoanelor competente poate fi privită: 1) din punct de vedere conceptual ca persoană avizată (una din persoanele avizate); paradigma dreptului procesual-penal şi teoriei probaţiunii; 2) ca participant al procesului penal — subiect independent cu un statut juridic procesual (investit cu drepturi şi obligaţii); persoana, ce acordă un ajutor organelor de urmărire penală; persoana ce participă în acţiuni procedurale. Astfel, îi stabilim specialistului un loc aparte în proces, delimitîndu-l, însă de expert după următoarele criterii: scopul de a fi antrenat în urmărirea penală; problemele puse pentru examinare; formele procesuale de participare în procesul penal; obiectul de cercetare; metodele de cercetare; statutul procesual al ambelor subiecţi16. Totuşi, avînd în vedere faptul, că aceste acte procedurale sînt efectuate de specialişti, ele sînt privite, de regulă, cu o mai mică credulitate. Deoarece este posibil ca această formă de aplicare a cunoştinţelor speciale să nu reflecte realitatea, fie datorită incompetenţei specialistului, fie datorită altor cauze şi apreciate în procesul penal prin coroborare cu celelalte probe administrate17, opinie cu care nu sîntem de acord, întrucît specialistul chemat de a efectua astfel de investigaţii îi sînt înaintate aceleaşi cerinţe ca şi expertului: studii, specializări, competenţe profesionale etc., chiar dacă conţinutul art.87 alin.(2) CPP RM ne subliniază că „opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului“.

în al treilea rînd, obiectul de cercetare a acestora. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. (art.140 alin. (2) CPP RM). Prin „materiale şi informaţii“ se înţelege schimbările ce intervin în configuraţia locului, a altor perimetre în care se desfăşoară diferite activităţi de către organul de urmărire penală deplasate în teren,. În alte cazuri, semnificaţia unor modificări — urme ce atestă împrejurări legate de desfăşurarea activităţii ilicite18.

Legiuitorul ne prezintă obiecte supuse examinării şi prin conţinutul art.6 al Legii nr.1086/2000): „…corpurile delicte, cadavrele şi părţile lor, persoanele în viaţă, documentele, obiectele, mostrele şi alte materiale din dosarul referitor la care este dispusă efectuarea expertizei judiciare, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală“. La cele menţionate se poate spune că, de cele mai multe ori, constatările tehnico-ştiinţifice sînt o cale adecvată de a afla dacă anumite obiecte ori substanţe se pot sau nu constitui în mijloace materiale de probă, cu alte cuvinte, dacă au capacitatea de a fi izvor de probe, care pot contribui la rezolvarea cauzei penale. Iar dacă, privind corpul uman ca pe una din ţintele pe care infracţiunea şi-a lăsat urmele, raţionamentul, de mai sus, îşi găseşte aplicare şi faţă de constatarea medico-legală. Prin mijlocirea acestui procedeu se determină semnificaţia urmelor şi obiectelor ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, sau care sînt un produs al acesteia19. Se apreciază că natura juridică a constatării medico-legale de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-ştiinţifice elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută fiind de domeniul medicinii legale şi, depăşind posibilitatea de cunoaştere şi investigare ale organului de urmărire penală20.

Se susţine opinia că obiectul de cercetare al expertizelor judiciare este cu mult mai amplu decît al constatărilor, expertul exprimînd un punct de vedere în problema în problema respectivă chiar înterpretînd constatările efectuate anterior. Aşa de exemplu, autorul V. Beliş afirmă, că în literatura medico-legală de specialitate, clasificarea expertizelor se efectuează, avînd drept criteriu obiectul nemijlocit de cercetare: expertiza pe cadavre, expertiza persoanelor vii, expertiza de laborator şi expertiza pe baze de acte (documente medicale)21.

Ca formă procesuală de aplicare a cunoştinţelor speciale medicale, constatarea tehnico-ştiinţifică/medico-legală prezintă şi unele elemente de apropiere cu expertiza judiciară, deoarece fiecare dintre aceste forme sunt chemate să servească unei finalităţi proprii22.

Dintre elementele comune acestor mijloace de probă, semnalăm următoarele:

— sub raportul obiectului, atît constatarea medico-legală, cît şi expertiza, constituie activităţi de interpretare şi cercetare ştiinţifico-practică a urmelor şi mijloacelor materiale de proba, care presupun aplicarea unor anumite metode, mijloace tehnice şi tehnici de lucru comune, în scopul identificării persoanelor şi obiectelor aflate în anumite raporturi cu infracţiunea;

— la efectuarea constatărilor medico-legale se aplică aceleaşi reguli şi metodici şi se utilizează aceleaşi utilaje ca şi la efectuarea expertizei medico-legale, iar rezultatele acestora au aceeaşi valoare juridică;

— sînt efectuate de persoane cu pregătire de specialitate. De regulă, de către specialistul şi/sau expert;

— atît operaţiile şi concluziile la care ajung specialistul, cît şi expertul, se materializează într-un raport de constatare medico-legală, pentru care practica judiciară merge pe linia asimilării acestuia cu raportul de expertiză;

— atît constatarea medico-legală, cît şi expertiza constituie mijloace de probă cu valoare de sine stătătoare, pornind de la dispoziţiile legale care le reglementează, prezentînd şi suficiente elemente de diferenţiere care le conferă individualitate şi finalitate proprie sub raportul raţiunii care le justifică:

— dacă pentru efectuarea expertizei este suficient ca organul de urmărire penală, în interesul aflării adevărului, să constate necesitatea lămuririi unor fapte sau împrejurări de fapt de către o persoană cu pregătire de specialitate, pentru a se dispune efectuarea unei constatări, pe lîngă realizarea acestei condiţii, organul abilitat trebuie să constate, potrivit art.139 CPP RM;

— sub raportul dispunerii (momentului din care pot fi dispuse), constatarea este chemată să răspundă unor nevoi urgente, să valorifice fapte şi împrejurări ce nu îngăduie amînarea, ea poate fi dispusă din momentul imediat următor începerii urmăririi penale, în tot cursul urmăririi penale, pînă la finalizarea acesteia (art.140 CPP RM), expertiza poate fi înfăptuită la orice etapă a procesului penal, pentru constatarea circumstanţelor, care deseori sînt obligatorii;

— de această deosebire se leagă o altă distincţie. Dacă efectuarea expertizei presupune cunoaşterea şi chemarea părţilor, la efectuarea constatării, părţile nu participă în nici un fel. Conchidem, că faptul îşi găseşte o îndoită explicaţie. Din moment ce constatarea medico-legală este dictată tocmai de necesitate înlăturării primejdiei dispariţiei unor mijloace materiale de probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, fixarea unui termen şi chemarea părţilor ar zădărnici finalitatea urmărită.

— efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale este subordonată unor condiţii procesuale, care diferă în cazul expertizelor. Potrivit art.139 CPP RM aceste condiţii sunt: a) există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt; b) necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei; c) necesitatea folosirii cunoştinţelor unor specialişti, condiţie care, fără să fie prevăzută expres în lege, derivă din termeni utilizaţi de legiuitor şi din natura acestui procedeu de probaţiune. Între cele două condiţii ce trebuiesc realizate pentru dispunerea constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legală, poate exista doar un raport de dependenţă, deoarece, uneori, ceea ce justifică urgenţa lămuririi unor împrejurări este tocmai pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt.

— Pentru explicare urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei intervine o altă condiţie: folosirea cunoştinţelor unui specialist şi rezultatele acţiunii acestuia se consemnează într-un raport de constatare medico-legală. După unii autori, din lectura concluziilor cuprinse în raportul de constatare, organele competente vor afla dacă obiectul cercetat este izvor de probă, dacă raportul de constatare este mijloc de probă, iar concluziile specialistului — probe. Alţi autori, privesc rapoartele de constatare mijloc de probă, dar sub forma de înscris, care relatează despre existenţa unor probe. Susţinînd opinia autorului R. Constantin, rapoartele de constatare reprezintă modalitatea de aducere la cunoştinţa organului de urmărire penală a falitului că, în urma procedeelor probatorii de constatare medico-legală, după opinia specialistului care le-a redactat, a fost stabilit/sau nu caracterul de mijloc material de probă al diverselor urme ale infracţiunii care au fost supuse cercetării23. O dată aflat în posesia raportului de constatare, organul de urmărire penală va stabili, mai întîi, dacă specialistul a analizat obiectul (obiectivele) pe care i le-a stabilit şi dacă a răspuns la toate întrebările; de asemenea, dacă s-a respectat termenul de realizare a lucrării; va verifica dacă acestea sunt concordante cu datele şi probele obţinute deja prin alte mijloace de probă.

În realitate, specificăm, că reprezentanţii organelor abilitate vor avea o capacitate limitată de apreciere a acestui nivel, datorită caracterului limitat al cunoştinţelor sale de specialitate (medico-legale), astfel că, nu de puţine ori, la verificarea raportului efectuată de către judecător va avea în vedere doar coerenţa logică a operaţiilor descrise şi a acestora cu esenţa concluziilor şi dacă specialistul a executat exact ceea ce i s-a cerut.

În cazul aprecierii raportului ca „formă“, evaluarea se va extinde şi asupra conţinutului, acordându-i încredere competenţei specialistului. La limită, se poate spune că, practic, această competenţă înlocuieşte aprecierea personală de către organul de urmărire penală a valorii probante a obiectului în cauză, specialistul fiind cel care decide în locul judecătorului.

Alteori, judecătorul, poate găsi deficienţe ale constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, reflectate în rapoartele studiate, deficienţe care se pot datora superficialităţii sau grabei specialistului în efectuarea lucrării, ori care nu sînt imputabile acestuia.

Astfel, pentru a evita astfel de situaţii, legea procesuală permite dispunerea şi efectuarea unei expertize (art.142 CPP RM — mai ales dacă nu mai există urgenţă) sau se va dispune refacerea sau completarea constatării (art.140 CPP RM).

Conchidem, că pentru ca judecătorul să sesizeze mai uşor eventualele deficienţe sau neconcordanţe ale acestor lucrări, ca şi pentru ca sentimentul de încredere pe care îl inspiră un raport de constatare bine întocmit să se formeze în cunoştinţă de cauză, este de dorit ca acesta să posede cunoştinţe de specialitate la care se face apel în activitatea specialiştilor.

1 Е.П. Гришина. Дифференциация общеизвестных, общедоступных и специальных знаний, используемых в производстве по уголовным делам. În: Уголовное судопроизводство. № 4, 2009. c. 27-29.

2 E. Baltaga. Aplicarea cunoştinţelor speciale medicale în cercetarea cauzelor penale. Teza de doctorat. ULIM, 2012. p.

3 M. Minovici. Tratat complet de Medicina Legală. Vol. II. Bucureşti: Atelierele grafice SOCED, 1930. p.204.

4 Em. Stancu, G. Olteanu. Criminalistica. p.81.

5 http://www.euroavocatura.ro/articole/165/Constatarea_tehnico-stiintifica_in_activitatea_specialistilor_Departamen tuluiNational_Aticoruptie (accesat 06.12.2014)

6 CPP românia din 01.07.2010. În: Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15/07/2010 http://www. cameramures. com/CPP.pdf (accesat 16.12.2014).

7 T. Osoianu. Dispunerea şi efectuarea expertizei în procesul penal: actualitate şi perspectivă în reglementare. În: Avocatul poporului, nr.3, 2001. p. 37.

8 I. Dolea. Drept procesual penal. Chişinău: Cartier juridic, 2005. p.204.

9 R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă. Expertizele mijloc de probă în procesul penal. Bucureşti: Tehnica, 2000.

10 V. Beliş. Medicina legală în practica medico-judiciară. Bucureşti: Juridica, 2003. p.20.

11 V. Beliş. Op. cit. p.20.

12 П.А. Кокорин Судебная экспертиза и деятельность специалиста — основные формы использования специальных знаний в работе следователя. Сибирский Юридический Вестник, № 4/2000. с. 43-54; Кокорин П.А. Судебный эксперт и экспертная деятельность по ныне действующему законодательству России. Материалы ежегодной научно-практической конференции преподавателей и студентов Юридического института ИГУ, Иркутск, №11/2001. c. 147-148 .

13 В.Д. Арсеньев, В.Г. Заблоцкий. Использование специальных знаний при установлении фактических обстоятельств уголовного дела. Красноярск: Изд-во Краснояр ун-та, 1986. p.71.

14 C. Vernon şi alţ. Encyclopedia of criminology. New York: Philosophical Library, 1949. p.319.

15 Ig. Dolea ş.a. Op. cit. p.250.

16 И.Н. Сорокотягин. Криминалистические проблемы использования специальных познаний в расследовании преступлений: Дисc. д-ра юрид. наук. Екатеринбург, 1992. p.87.

17 Gh. Mateuţ. Drept procesual penal. Partea generală. Vol. II. Bucureşti: Lumina Lex, 1997. p.160.

18 Stancu. Tactica criminalistică. p.76.

19 R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă. Op. cit., p.160.

20 V. Volonciu. Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1972. p.385.

21 V. Beliş. Op. cit., p.31.

22 A. Sava. Aprecierea probelor în procesul penal. Iaşi: Junimea, 2002. p.97.

23 R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă. Op. cit., p.164.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro