ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Modificarea învinuirii în faza examinării cauzei în judecată

Vasile ZAMFIR, doctorand, ULIM
Recenzent: Iurie MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

 

The author addresses the concept of amending the charge, both in terms of criminal liability of the accused and in terms of criminal proceedings during trial proceedings at first instance.

Key-words: charge, prosecution, defendant, criminal, offense.

 

 

 

Autorul abordează noţiunea de modificare a învinuirii, atât sub aspectul răspunderii penale a inculpatului, cât şi sub aspectul desfăşurării procesului penal în faza judecăţii cauzei în primă instanţă.

Cuvinte cheie: învinuire, răspundere penală, inculpat, proces penal, infracţiune.

 

Potrivit legislaţiei procesual-penale, instanţa de judecată devine competentă să soluţioneze numai faptele şi persoanele cuprinse în actul de sesizare. Totuşi, este posibil ca, în cursul dezbaterilor judiciare în urma administrării de noi probe, să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea uneia sau a mai multor fapte care au legătură cu faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, sau alte acte materiale săvârşite de învinuit pentru care nu a fost pus sub învinuire. Astfel de incidente apar frecvent ori de câte ori în afara probelor existente la dosar, administrate în timpul urmăririi penale se pot formula cereri în vederea completării probatoriului la începutul judecăţii în prima instanţă. Aceste modalităţi prin care se manifestă modificarea învinuirii prezintă importanţă nu numai sub aspectul răspunderii penale a inculpatului, ci şi sub aspectul desfăşurării procesului penal în faza judecăţii cauzei în prima instanţă.1

Conform opiniei cercetătoarei Delia Magherescu, prin modificarea învinuirii în prima instanţă se înţelege atribuţia şi competenţa instanţei de judecată sau a procurorului de a aduce unele corectări dimensiunilor, conţinutului şi caracterului învinuirii formulate iniţial, în condiţiile reglementate de lege.2 Modificarea învinuirii înseamnă aducerea de către persoane autorizate, a anumitor corectări în textul acesteia, corectări care se răsfrâng asupra obiectului, dimensiunilor sau caracterului dosarului, şi, din acest motiv, necesită respectarea unei proceduri.3

În contextul dat, în conformitate cu art.326 CPP, în cadrul judecării cauzei în primă instanţă, acuzatorul de stat este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată, în opinia lui, dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior. La fel, procurorul poate proceda şi în cazul când se constată că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune care va influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse acestuia.

Dacă, după restituirea cauzei penale procurorului pentru efectuarea urmăriri penele, acesta nu a prezentat instanţei de judecată ordonanţa privind o nouă învinuire ori de modificare a învinuirii, aceasta urmează să continue judecarea cauzei şi să se pronunţe asupra învinuirii formulate iniţial în rechizitoriu.

La cererea procurorului, coroborată cu partea vătămată, care consideră necesar de a modifica încadrarea juridică fără a agrava situaţia inculpatului, instanţa trebuie să pună acest aspect în discuţia părţilor şi să explice inculpatului că este în drept să ceară timp de a-şi pregăti apărarea şi să propună probe.

Este inadmisibilă aducerea neîntemeiată de noi capete de acuzare în procesul judecării cauzei penale, însă, este la fel inadmisibil ca reprezentantul acuzării de stat, care descoperă în cadrul procesului penal noi circumstanţe incriminatoare, să nu poată aplica pârghiile justiţiei pentru calificarea corectă şi echitabilă a faptelor comise de inculpat. În acest caz s-ar încălca dreptul la un proces echitabil al părţii vătămate şi al societăţii, care acuză persoana prin intermediul procurorului.

Rolul procurorului în procesul penal este multiaspectual, constând în apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acestuia, în apărarea societăţii şi a statului împotriva fenomenului criminalităţii, în constatarea şi descoperirea tuturor infracţiunilor săvârşite, în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.4

Surse doctrinare procesual-penale constată că deşi învinuirea iniţială se formulează pe baza probelor, totuşi, se pleacă de la ideea posibilităţii modificării acesteia. Pe parcursul cercetării judecătoreşti apare uneori necesitatea introducerii unor corectări ale învinuirii, pentru completarea unor lacune sau înlăturarea unor erori.

Literatura de specialitate a evidenţiat o serie de factori, care au menirea de a soluţiona problematica modificării învinuirii. Aceşti factori pot fi clasificaţi în două categorii:

1) factori obiectivi;

2) factori subiectivi.

Sunt factori obiectivi aceia care nu au legătură cu activitatea organului judiciar care a formulat învinuirea iniţială şi cu momentul la care această învinuire a fost dispusă. Fac parte din această categorie următoarele:

a) acţiunile sau actele materiale, care, deşi fac parte din infracţiunea complexă, nu au fost cunoscute de organul judiciar în momentul formulării învinuirii;

b) fapta săvârşită de inculpat după punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea acestuia în judecată, şi care are legătură cu fapta pentru care acesta este judecat;

c) aducerea unor corectări învinuirii ca urmare a modificării legislaţiei penale, în respectarea principiului aplicării legii penale mai favorabile;

d) dificultăţile apărute în calificarea juridică a unor infracţiuni, precum cele complexe, atunci când actele materiale cad sub incidenţa mai multor articole ale legii penale.5

Majoritatea cazurilor de modificare a învinuirii în primă instanţă se datorează altor cauze, care au la bază anumite omisiuni ale organelor de urmărire penală. În aceste situaţii, avem de-a face cu o totul altă categorie de factori, factorii subiectivi, care depind de buna organizare a activităţii organelor judiciare în faza de urmărire penală. Aceşti factori sunt diverşi, însă pot fi exemplificate următoarele cauze, care generează astfel de factori:

a) cercetarea superficială a faptelor săvârşite de inculpat, raportat la mobilul şi scopul acţiunilor acestuia sau la formele vinovăţiei ori la circumstanţele, de care depinde formularea corectă a învinuirii;

b) anumite greşeli ale învinuirii se explică prin calificarea eronată a anumitor probe. În astfel de situaţii, organele judiciare de urmărire penală apreciază ca veridic ceea ce este neveridic şi invers, iar rezultatul este acelaşi: formularea incorectă a învinuirii care necesită modificări ulterioare;

c) calificarea greşită a faptelor cercetate ca urmare a interpretării greşite a legii penale. În acest caz, se impune schimbarea încadrării juridice a faptei. Aceste calificări sunt fie rezultatul cercetării incomplete a probelor, fie al cunoştinţelor insuficiente în ceea ce priveşte legea penală sau interpretarea acesteia.6

Neîndeplinirea în mod cumulativ a unor condiţii ale învinuirii de stat atrage după sine multiple varietăţi de modificare a ei în instanţa de judecată. Trebuie de apreciat că aceste condiţii sunt atât de fond, cât şi de formă.

Pentru a fi posibilă judecarea faptelor şi a persoanelor descoperite cu ocazia cercetării judecătoreşti, odată cu administrarea de noi probe şi efectuarea de noi acte procedurale, şi să nu mai fie incident formalismul sesizării prealabile a procurorului pentru desfăşurarea urmăririi penale şi trimiterea ulterioară în judecată, s-a consacrat, ca remediu procesual, modificarea învinuirii în prima instanţă.7

Unii autori constată că trebuie îndeplinite următoarele condiţii pentru a opera modificarea învinuirii în prima instanţă. Aceste corectări se pot concretiza în completarea lacunelor existente în învinuire, în excluderea unor părţi ale învinuirii, care nu sunt dovedite, sau în înlocuirea unor articole, alineate sau norme penale cu altele. Acestea constituie o modificare a învinuirii în măsura în care aceste corectări se răsfrâng asupra conţinutului, mărimii sau caracterului acesteia.

De asemenea, trebuie îndeplinită condiţia ca elementele modificatoare să fie introduse de organele judiciare competente, adică de către procurorul care a pus în mişcare acţiunea penală faţă de inculpat, în condiţiile prevăzute de lege. Acest ultim caz se referă la situaţia în care, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului alte acte materiale, care fac obiectul material al infracţiunii, faţă de care inculpatul a fost trimis în judecată, sau alte fapte. Însă, dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci nu există suficiente temeiuri legale pentru a se dispune modificarea învinuirii.8

Dreptul procurorului, prevăzut de art.326 alin.(1) CPP, de a modifica învinuirea „dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior“, se realizează prin emiterea în acest sens a ordonanţei, iar instanţa are obligaţia de a o accepta în cazul prezenţei probelor incontestabile. Acest drept este proporţional cu situaţia care a determinat-o — săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni mai grave decât cea incriminată. Or, procurorul nu poate fi lipsit de dreptul de a-şi exercita atribuţiile sale potrivit art.124 din Constituţie.9

Conform art. 326 alin. 1 din CPP, procurorul care participă la judecarea cauzei penale în prima instanţă este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvârşit o infracţiune mai gravă decât cea incriminată anterior.

Modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei, în baza alin. 1 al art. 326 CPP, poate avea loc şi în cazurile în care în ordonanţa de punere sub învinuire n-au fost indicaţi unii indici care influenţează calificarea acţiunilor inculpatului (calificativul „repetat“) ori unele circumstanţe care agravează răspunderea.

Dacă în cadrul judecăţii cauzei se constată că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune care va influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa, la cererea procurorului, amână examinarea cauzei pe un termen de până la o lună, restituind cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune, formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia inculpatului, cu participarea apărătorului. În această situaţie, instanţa restituie dosarul fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la el (art. 326 alin. 2 CPP).10

Deosebirea dintre modificarea acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei prevăzută în alin. 1 şi 2 ale art. 326 din CPP constă în faptul că în cazul alineatului 1 probele cercetate în şedinţă dovedesc incontestabil că acţiunile inculpatului deja incriminate constituie io infracţiune mai gravă, inculpatului i se prezintă o nouă învinuire, dar nu se audiază din nou, fiindcă modificarea învinuirii rezultă din probele deja cercetate în cadrul şedinţei de judecată, iar în cazul alineatului 2 inculpatul a săvârşit o infracţiune omogenă, necercetată în cadrul urmăririi penale, şi care influenţează încadrarea juridică a învinuirii aduse lui. Ordonanţa de modificare a acuzării în şedinţa de judecată în sensul agravării ei în cazul alin. 2 cuprinde învinuirea adusă anterior plus învinuirea pe episodul nou-cercetat după luarea dosarului din judecată cu indicarea calificării acţiunilor inculpatului în urma cercetării altei infracţiuni săvârşite de el. Nu se întocmeşte rechizitoriu. Învinuirea finală cu materialele nou-dobândite în cadrul urmăririi penale pe episodul nou-cercetat se aduce la cunoştinţa inculpatului, apărătorului său şi a celorlalţi participanţi în condiţiile prevăzute de art. 293 şi 294 CPP, apoi cauza se prezintă instanţei respective pentru continuarea judecăţii. La demersul procurorului termenul stabilit în art. 326 alin. 2 poate fi prelungit de instanţă până la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru continuarea judecării.11

Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza penală conform competenţei.12

În literatura de specialitate e recunoscut, în unanimitate, că există două modalităţi specifice de modificare a învinuirii. Prima are legătură cu conţinutul învinuirii, aşa cum a fost formulată iniţial în rechizitoriu; cea de-a a doua se referă la modificarea învinuirii fără a avea legătură cu conţinutul învinuirii, ci cu alte laturi componente, precum încadrarea sau calificarea faptei.

Această categorie survine datorită faptului că organele de urmărire penală, bazându-se pe faptele săvârşite de inculpat, califică infracţiunea potrivit uneia sau mai multor articole ale Codului penal, apoi instanţa de judecată constată că aceste încadrări sunt greşite şi nu corespund faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Schimbarea încadrării juridice presupune că, ori de câte ori în cursul judecăţii se consideră că încadrarea dată faptei urmează a fi schimbată, instanţa de judecată este obligată este obligată să pună în discuţia părţilor noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru ca acesta să-şi poată pregăti apărarea.13

 

Astfel, analizând problematica modificării învinuirii, autoarea Delia Magherescu afirmă că aceasta trebuie privită sub două aspecte:

a) modificarea învinuirii în sens material, care constă în modificarea conţinutului faptic al învinuirii formulate iniţial în rechizitoriu;

b) modificarea învinuirii în sens juridic, care constă în modificarea textului de lege care prevede şi pedepseşte fapta reţinută în rechizitoriu.14

De asemenea, întâlnim şi anumite criterii de clasificare ale modificării învinuirii. Astfel, după organul judiciar care le dispune, modificările se împart în:

a) modificări efectuate de către organul de cercetare penale;

b) modificări efectuate de către procuror;

c) modificări efectuate de către instanţa de judecată.

În raport de conţinutul şi mărimea învinuirii iniţiale, pot fi clasificate:

a) modificări care restrâng învinuirea, datorită excluderii unor fapte sau acte materiale;

b) modificări care extind învinuirea prin includerea în aceasta a unor fapte sau acte materiale noi, care au legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată;

c) modificarea învinuirii prin înlocuirea anumitor circumstanţe, împrejurări sau alineate ale Codului penal cu altele.

După partea învinuirii la care modificarea a operat, acestea se împart în:

a) modificări care se datorează modificării conţinutului probei existente la dosarul cauzei;

b) altele, care au un obiect, de o cu totul altă natură (modificarea circumstanţelor personale ale făptuitorului).

După cum sunt posibile în orice etapă a procesului penal sau numai în anumite momente, acestea sunt:

a) modificări care sunt posibile în orice etapă a procesului penal, fără ca dosarul să fie trimis la etapa precedentă, a urmăririi penale;

b) modificări care presupun restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale;

c) modificări care, deşi necesită întoarcerea dosarului la etapa anterioară, nu impun completarea sau refacerea urmăririi penale.

După situaţia mai grea sau mai uşoară care i se creează inculpatului, sunt:

a) modificări care nu agravează situaţia inculpatului în cursul judecăţii cauzei penale;

b) modificări care creează pentru acesta o situaţie mai grea.

Din punct de vedere al obiectului, modificarea învinuirii în prima instanţă poate fi:

a) reală (in rem);

b) personală (in personam);

c) mixtă (in rem şi in personam). Sunt modificări reale (in rem) acelea care au ca obiect una sau mai multe fapte penale. Sunt personale (in personam) cele care au ca obiect o altă persoană, care a participat la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul este judecat, dar care nu a fost trimisă în judecată. Şi în sfârşit, este mixtă acea modificare a învinuirii în prima instanţă, care are ca obiect, atât o faptă penală care are legătură cu cea care se judecă, cât şi o altă persoană care a participat la săvârşirea acestor fapte, dar care nu a fost trimisă în judecată.

După cum este sau nu expres reglementată de CPP, modificarea învinuirii este:

a) expresă;

b) tacită.

Din punctul de vedere al modalităţilor juridice prin care se realizează, modificarea învinuirii în prima instanţă comportă următoarele modalităţi:

a) modalităţi tipice: modificarea învinuirii în sensul neagravării situaţiei inculpatului;

b) modalităţi atipice: modificarea învinuirii în sensul extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale şi modificarea învinuirii în sensul extinderii procesului penal pentru alte fapte.15

Modificarea învinuirii în sensul judecării altor acte materiale sau fapte este şi trebuie îngăduită pe parcursul procesului penal (în prima instanţă), dar în acest caz intervine puterea de decizie a procurorului, care hotărăşte prin ordonanţă asupra extinderii procesului penal.

În procesul penal din RM principiul rolului activ al instanţei de judecată este restrâns în materia modificării învinuirii. Procurorul dispune de o mai mare marjă de decizie în faza judecăţii în prima instanţă.16

Ordonanţa procurorului este actul de voinţă prin care se dispune asupra extinderii procesului penal. Nu este un act arbitrar al procurorului, ci se bazează pe ansamblul probelor administrate în cauză, din care rezultă că există motive întemeiate pentru a hotărî în acest sens.17

Instanţa de judecată nu poate să dispună în sentinţă modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului, dacă procurorul nu a emis în prealabil (la etapa cercetării judecătoreşti) o ordonanţă în acest sens. Procurorul este singurul în măsură să ceară instanţei de judecată modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului şi, totodată, să dispună prin ordonanţă asupra modificării.18

Modificarea învinuirii în prima instanţă presupune o serie de acte procesuale — unele mai simple, altele mai complexe. Uneori, fie instanţa de judecată, fie părţile din proces nu efectuează întocmai aceste acte procesuale cu respectarea dispoziţiilor legale în materie ceea ce va duce la sancţiunea nulităţii actelor de procedură. În C.pr.pen. sunt prevăzute ambele variante ale acestei sancţiuni: nulitatea relativă şi nulitatea absolută, precum şi regimul juridic al fiecăreia dintre aceste sancţiuni procesuale.19

Pentru a opera modificarea învinuirii în prima instanţă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii. Aceste corectări se pot concretiza în completarea lacunelor existente în învinuire, în excluderea unor părţi ale învinuirii care nu sunt dovedite sau în înlocuirea unor articole, alineate sau norme penale cu altele şi constituie o modificare a învinuirii în măsura în care aceste corectări se răsfrâng asupra conţinutului, mărimii sau caracterului învinuirii.

De asemenea, trebuie îndeplinită condiţia ca ele să fie introduse de către organe competente, adică de instanţa de judecată care judecă acea cauză în prima instanţă sau de către procurorul care l-a pus pe inculpat sub învinuire. Acest ultim caz se referă la situaţia în care, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului alte acte materiale care fac obiectul material al infracţiunii. Dacă însă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, atunci nu există suficiente motive pentru a modifica învinuirea.20

În cazul modalităţii de modificare a învinuirii în prima instanţă, în sensul neagravării situaţiei inculpatului, nu este necesară acordarea de garanţii procesuale inculpatului, deoarece nu se creează o situaţie mai grea pentru acesta şi, în consecinţă, nu se lezează dreptul lui la apărare.21

Autoarea D. Magherescu nu împărtăşeşte această idee din cel puţin două considerente: pe de o parte, inculpatul, faţă de noua învinuire care este mai puţin gravă, ar putea totuşi să propună noi probe prin care să combată în totalitate învinuirea care i se aduce. Sau, mai mult decât atât, dacă legea reglementează astfel de garanţii pentru inculpat, atunci organul judiciar (instanţa de judecată) nu trebuie să-l lipsească în nici un mod pe acesta de drepturile care i se cuvin.22

Chiar dacă inculpatului i s-a creat o situaţie mai uşoară în cursul judecăţii, în raport cu cea din rechizitoriu, noua calificare trebuie pusă în discuţia părţilor, dacă inculpatul susţine că nu este vinovat. Încălcarea dispoziţiei atrage nulitatea relativă, care va fi invocată, astfel încât se va dispune rejudecarea fondului cauzei după casare.23

În procesul penal francez observăm o procedură mai simplificată în ceea ce priveşte dispunerea modificării învinuirii în sensul neagravării situaţiei inculpatului. Potrivit legislaţiei franceze, competenţa în materie revine juriilor care, în baza tuturor probelor administrate în cauză, dispun modificarea învinuirii în sensul neagravării situaţiei inculpatului, în urma unei întrebări subsidiare care, în prealabil, i-a fost pusă. Calificarea faptei va fi modificată, dacă unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii (de exemplu, în cazul uciderii cu intenţie) este substituit, ca o consecinţă a poziţiei unei întrebări subsidiare, unui alt element constitutiv al unei infracţiuni diferite, cel al culpei cu sau fără previziune. Omorul în astfel de situaţii va degenera în ucidere din culpă, ceea ce presupune că modificarea învinuirii prin schimbarea calificării faptei va fi însoţită de o schimbare în calificarea infracţiunii, deoarece omorul intenţionat constituie o crimă, iar uciderea din culpă este un delict corecţional. În dreptul procesual penal francez calificarea infracţiunii depinde de natura pedepsei legale de care poate fi pasibil inculpatul pentru fapta săvârşită. Deci, dacă în această împrejurare sancţiunea vine să schimbe natura faptei săvârşite, trebuie să rezulte o modificare corelativă a calificării faptei.24

În dreptul procesual penal francez se aplică principiul, conform, căruia judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează în limitele învinuirii formulate şi doar în privinţa persoanelor cărora li s-a formulat învinuirea.25 Judecătorii de prima instanţă, neputându-se sesiza ei înşişi, au prerogativa de a cerceta şi, în consecinţă, dreptul de a modifica învinuirea, limitat însă prin actul de sesizare. Nu comportă o excepţie decât în cazul unic în care învinuitul a consimţit să nu se prevaleze deloc şi a acceptat dezbaterea în raport cu noua învinuire.26

Pornind de la principiul consacrat în legislaţia procesuală franceză, potrivit căruia instanţele de judecată sunt obligate să cerceteze învinuirea sub toate aspectele şi, implicit, sub toate calificările posibile, preşedintele Curţii cu Juri are dreptul, atunci când consideră necesar, să pună întrebări subsidiare care să dea posibilitatea juriului să cerceteze învinuirea sub toate aspectele susceptibile de a produce modificări în sensul atenuării răspunderii inculpatului. Dacă însă preşedintele nu a uzat de această posibilitate pe care o are, intervine prezumţia legală că, din ansamblul dezbaterilor, au fost excluse alte calificări care ar fi putut crea o situaţie mai grea pentru inculpat. Modificarea învinuirii are loc după încheierea dezbaterilor, când preşedintele va rezuma cauza şi va atrage atenţia juraţilor asupra principalelor probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului.27

 

Judecătorul francez are dreptul de a modifica învinuirea în sens legal, atunci când infracţiunea care a făcut obiectul urmăririi penale este compusă din mai multe elemente sau, altfel spus, când este o infracţiune complexă, susceptibilă de a primi mai multe calificări: de crimă şi de delict, de exemplu.28

Aplicarea principiului potrivit căruia orice instanţă de judecată nu poate modifica învinuirea cu privire la alte fapte şi nu poate judeca decât pe acelea cu care a fost cu regularitate sesizată ridică totuşi dificultăţi în dreptul francez, în trei categorii de ipoteze. În primul rând, în ceea ce priveşte împrejurările nou-apărute în legătură cu faptele descoperite în cursul dezbaterilor. A doua categorie de ipoteze este legată de substituirea unei învinuiri cu alta, şi a treia categorie de ipoteze apare în cazul indivizibilităţii sau conexităţii.29

1 Magherescu Delia. Unele aspecte privind cauzele care generează modificări ale învinuirii în prima instanţă. Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice„. Volumul I. Chişinău, 2004, p. 384.

2 Magherescu Delia. Modificarea învinuirii în prima instanţă: aspecte comparative. Ed. Wolters Kluwer. Bucureşti, 2016, p.70.

3 Idem, p.69.

4 Hotărârea Plenului CSJ a RM din 24.12.2012, nr.12 Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale//Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2013, nr. 6, p. 20.

5 Magherescu Delia, op. cit., p. 68.

6 Idem, p.69.

7 Magherescu Delia. Învinuirea şi modificarea învinuirii. Revista Naţională de Drept, nr. 8, august, 2004, p. 39.

8 Magherescu Delia. Modificarea învinuirii în prima instanţă: aspecte comparative. Ed. Wolters Kluwer. Bucureşti, 2016, p.69-70.

9 Hotărârea Plenului CSJ a RM din 24.12.2012, nr.12 — Cu privire la unele chestiuni ce vizează participarea procurorului la judecarea cauzei penale//Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2013, nr. 6, p. 20.

10 Serbinov Igor, Catana Eugeniu, Chirtoaca Emilian, Burlacu Sergiu ş.a. Ghidul acuzatorului de stat. Ed. Cartier Juridic. Chişinău, 2005, p.38-39.

11 Idem, p.39-40.

12 Dolea I., D. Roman, I. Sedleţchi, T. Vizdoagă, V. Rotaru, A. Cerbu, S. Ursu. Drept procesual penal. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, p.656.

13 Magherescu Delia. Modalitatea juridică a modificării învinuirii în sens juridic. Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice„. Volumul I. Chişinău, 2004, p. 379.

14 Magherescu Delia. Modificarea învinuirii în prima instanţă: aspecte comparative. Ed. Wolters Kluwer. Bucureşti, 2016, p.79.

15 Idem, p.70-72.

16 Magherescu Delia. Aspecte ale practicii judiciare a Republicii Moldova în materia modificării învinuirii. Revista Naţională de Drept, nr. 9, septembrie, 2004, p. 36.

17 Idem.

18 Idem, p.37.

19 Magherescu Delia. Aspecte privind consecinţele nerespectării dispoziţiilor referitoare la modificarea învinuirii în prima instanţă. Revista Naţională de Drept, nr. 6, iunie, 2004, p. 35.

20 Magherescu Delia. Învinuirea şi modificarea învinuirii. Revista Naţională de Drept, nr. 8, august, 2004, p. 39.

21 Magherescu Delia. Aspecte privind consecinţele nerespectării dispoziţiilor referitoare la modificarea învinuirii în prima instanţă. Revista Naţională de Drept, nr. 6, iunie, 2004, p. 36; Neagu Ion. Drept procesual penal. Tratat. Ed. GLOBAL LEX. Bucureşti, 2002, p. 636-637.

22 Magherescu Delia. Aspecte privind consecinţele nerespectării dispoziţiilor referitoare la modificarea învinuirii în prima instanţă. Revista Naţională de Drept, nr. 6, iunie, 2004, p. 36.

23 Magherescu Delia. Modalitatea juridică a modificării învinuirii în sens juridic. Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice„. Volumul I. Chişinău, 2004, p. 380.

24 Magherescu Delia. Discuţii în legătură cu modificarea învinuirii în sensul neagravării situaţiei inculpatului în dreptul francez. Naţională de Drept, nr. 3, martie, 2005, p. 44.

25 Magherescu Delia. Punerea sub învinuire şi modificarea acesteia (Aspecte comparative). Revista Naţională de Drept, nr. 5, mai, 2005, p. 66.

26 Idem, p.67.

27 Magherescu Delia. Discuţii în legătură cu modificarea învinuirii în sensul neagravării situaţiei inculpatului în dreptul francez. Naţională de Drept, nr. 3, martie, 2005, p. 45.

28 Magherescu Delia. Punerea sub învinuire şi modificarea acesteia (Aspecte comparative). Revista Naţională de Drept, nr. 5, mai, 2005, p. 67.

29 Magherescu Delia. Exercitarea funcţiei de judecată în limitele învinuirii formulate. Revista Naţională de Drept, nr. 11, noiembrie 2005, p. 54.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro