ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Noţiunea „cunoştinţe specializate“ în dreptul procesual penal al României şi Republicii Moldova

Gheorghe GOLUBENCO, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM
Dragoş CHIOTICI, doctorand, ULIM

 

The authors analyze the fundamental criminalistical notion of „specialized knowledge“ used in various local and foreign specialized literature, as well as by the legislators of the Republic of Moldova and Romania. They underline the idea that the „specialized knowledge“ refers to a certain type of training and professional practice and experience in diverse spheres, other than the juridical ones, that are widely noted and available.

Key words: criminalistics, modern criminality, teaching criminalistics.

 

 

 

În lucrare autorii analizează noţiunea criminalistică fundamentală de „cunoştinţe specializate“ folosită de legiuitorul României şi a Republicii Moldova, dar şi de savanţii de profil din ţară şi străinătate în publicaţiile lor de specialitate. Se arată că acestea presupun o anumită instruire şi experienţă profesională; îndeletniciri practice ce ţin de diverse domenii şi nu se referă la cele juridice, larg cunoscute şi general acesibile.

Cuvinte-cheie: criminalistică, criminalitatea contemporană, predarea criminalisticii.

 

Este cunoscut că urmărirea penală se desfăşoară conform unor reguli şi proceduri prevăzute de legislaţia procesual penală în vigoare. Acest fapt însă deloc nu înseamnă că activitatea în cauză se realizează într-un spaţiu închis, separat de viaţa cotidiană a societăţii şi a tuturor instituţiilor sale ce o formează. La modul practic, această activitate se sprijină, de fapt, pe aceleaşi legi şi norme ce guvernează toate sferele societăţii contemporane, ele fiind chiar folosite la elaborările doctrinare — diverse noţiuni, determinări, acte normative, măsuri de constrângere, pedepse etc.

Prin urmare, procedura judiciară este strâns legată cu multiplele domenii de cunoaştere ce par a fi departe de jurispridenţă. Însă tocmai aceste cunoştinţe care, la prima vedere nu au nimic comun cu dreptul şi ştiinţele juridice, sunt numite în teoria şi practica judiciară „speciale“1, mai rar „specifice“2, „de specialitate“3, sau mai nou, în CPP al Republici Moldova — „cunoştinţe specializate“4. Anume ultimul termen, folosit de legiuitor în art.142 al CPP a Republici Moldova, pare a fi mai exact, pe care îl vom întrebuinţa în această lucrare. Cuvântul „special“, încetăţenit şi larg utilizat în doctrină, ni se pare o categorie fixă, pe când termenul „specializat“ — mai curând dinamică, ceea ce corespunde esenţei lui, în contextul ritmului cotidian şi a schimbărilor ce se produc în domeniul cunoaşterii într-o societate informatizată. Este regretabil doar că, legiuitorul moldovean nu a fost destul de consecvent pentru a plasa corespunzător acest termen şi în alte articole din actualul CPP, în redacţia, adoptată prin Legea nr.66 din 05.04.2012, (în vigoare de la 27.10.2012), în care scapă expresii în redacţia veche, precum: „cunoştinţe speciale“ (alin.(1) al art.88), alin.(1), p.3 al art.100 ş.a.; „cunoştinţe de specialitate“ (alin.(2) art.88); „cunoştinţe specifice“.

Aceste discordanţe terminologice în legea procesual penală conduce la interpetări diferite de către utilizatori şi, evident poate influenţa negativ aplicarea ei în practica judiciară. Aici însă este vorba şi de alţi termeni la acest capitol, folosiţi în acelaşi sens de legiuitorul moldovean ca sinonimi, cuvintele având, de fapt, încărcături diferite. Spre exemplu, termenii „meserie“ şi „meşteşug“, primul fiind folosit în p.2 al art.98, al doilea — în alin.(1) al art.142 pentru a exprima aceiaşi idee de „cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului“. Totuşi, DEX-ul5 apreciază termenul „meserie“ ca „profesiune sau îndeletnicire bazată pe un complex de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică…“, pe când cuvântul „meşteşug“ — doar ca „ocupaţie, îndeletnicire“ practică, de aceea credem absolut necesară uniformizarea acestor categorii terminologice în legea discutată.

De notat, că careva legi sau acte normative bazate pe lege care ar defini sau interpreta această noţiune ori ar delimita cunoştinţele specializate de cele obişnuite şi larg cunoscute, nu există.

Oricum, din cele ce urmează vom observa că, în majoritatea cazurilor prin această sintagmă se înţelege un ansamblu de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte ramuri6, obţiute în rezultatul unei instruiri speciale, dar şi din experienţa profesonală.

Activitatea procesual-penală practică a fiecărui subiect activ al procedurii judiciare (ofiţer de urmărire penală, procuror, apărător, specialist, expert etc.) este strict reglementată de lege, obligându-i să activeze în limitele competenţei lor şi să rezolve un cerc anumit de sarcini. Atribuţiile ofiţerului de urmărire penală sunt legate de funcţia probatoriului, aprecierii şi utilizării materialeor de probă. Pentru a face faţă acestor atribuţii organul de urmărire penală are nevoie de cunoştinţe juridice în domniul legislaţiei, dreptului material şi procesual. Însă, acesfel de cunoştinţe de multe ori sunt insuficiente pentru soluţionarea sarcinilor specifice apărute în procesul de investigare al infracţiunilor.

Deaceea, legiuitorul a prevăzut posibilitatea obţinerii de către acesta a unui ajutor eficient din partea unor persoane versate, ce deţin cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi necesare pentru rezolvarea sarcinilor specifice ale anchetei. Pentru a marca aceste cunoştinţe, în CPP al României a fost introdusă noţiunea de „cunoştinţe specifice“, iar în CPP al Republicii Molodova — conceptul de „cunoştinţe specializate“. Rolul acesor cunoştinţe în procedura judiciară se modifică şi sporeşte continuu, fapt ce influenţează şi activitatea practică a specialiştilor în acţiunile de urmărire penală.

Şi aceasta, pentru că evoluţia fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice moderne sunt folosite promt şi pe larg de structurile criminale la eaborarea unor procedee de comitere şi camuflare a infracţiunilor, de opunere de rezistenţă organelor de ocrotire a normelor de drept.

Pe de altă parte, ritmul cotidian al societăţii într-o epocă a informatizării, face ca cunoştinţele specializate să treacă rapid la categoria celor accesibile şi larg cunoscute, fiind înlocuite imediat cu altele — noi şi necunoscute încă maselor largi de populaţie.

Mai mult, însuşi cunoştinţele în cauză, fiind derivate de la ştiinţele-matcă evoluează şi ele, modificându-şi locul atât în cadrul ştiinţei expertologiei, cât şi în activitatea practică a specialiştilor şi experţilor judiciari. Acest lucru se întâmplă graţie proceselor de diferenţiere şi integrare a cunoştinţelor ştiinţifice ce provoacă diverse perturbaţii şi în sistemul actual de expertize, structurat în clase, genuri, tipuri şi varietăţi7.

Actualmente, munca specialiştilor în domeniul expertizei judiciare necesită stăpânirea unui volum imens de cunoştinţe. Ca urmare, în practică observăm diferenţierea muncii lor când, spre exemplu, experţii unei branşe nu sunt în stare să rezolve toate întrebările ce ţin de specialitatea lor, perfecţionâdu-şi abilităţile doar într-o anumită direcţie. Aici, desigur, î-şi aduc aportul şi noile posibilităţi bazate pe tehnologiile informaţionale privind cercetarea obiectelor trimise la expertiză, sporirea numărului acestora. Exemplificativ, putem invoca evoluţia expertizei calculatoarelor care, apărută recent la sfârşitul secolului trecut, la ora actuală, datorită proceselor de diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, s-a divizat în expertiza aparaturii calculatorului; expertiza programelor soft a calculatorului; expertiza reţelelor computerizate; expertiza telematică8.

Pe de altă parte, pătrunderea reciprocă a metodelor şi mjloacelor tehnico-ştiinţifice de expertizare a obiectelor din diferite domenii conduce nu numai la apariţia noilor genuri de expertize, dar şi la integrarea diverselor specialităţi în cadrul genurilor şi varietăţilor de expertize déjà existente. Ca exemplu de expertiză integrată poate servi expertiza urmelor sudorale umane, care se efectuează pe baza integrării cunoştinţelor despre însuşirile substanţei sudorale în cadrul expertizei biologice judiciare. La fel trebuie privită şi expertiza tehnico-criminaistică a documentelor, în cadrul căreia pentru soluţionarea, de pildă, a problemelor legate de vechimea unor grafisme din înscrisurile de mâină sunt aplicate metode de analiză chimică, spectroscopie, cromatografie în strat subţire sau în fază gazoasă ş.a.

În acest context, trebuie precizat că stabilirea exactă a sintagmei „cunoştinţe specializate“ este necesară nu numai din punct de vedere ştiinţific dar şi cel practic, aplicativ întrucât, pornind de la această noţiune se formulează obligaţiile şi drepturile specialistului şi expertului, se determină necesitatea participării lor în cauzele instrumentate. Totuşi, în opinia noastră, determinările în cauză, existente actualmente în majoritatea publicaţiilor, nu oglindesc pe deplin cunoştinţele specialiştilor care ar putea fi considerate ca specializate. Şi, întrucât această problemă a fost discutată de nenumărate ori în publicaţiile cu caracter procesual şi criminalistic, în cele ce urmează vom analiza sintetic doar cele mai semnificative şi adecvate situaţiei contemporane.

Astfel, în literatura juridică de specialitate din Rusia sintagma „cunoştinţe specializate“ înseamnă un „sistem de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice în domeniul unei ştiinţe concrete sau în tehnică, artă, meşteşug, obţinute în cadrul unei pregătiri speciale sau dobândite din experienţa profesională şi aplicate în scopul soluţionării întrebărilor apărute în procedura judiciară penală sau civilă9“. În fond, la fel este interpretată această noţiune şi în unele teze de doctorat din spaţiul vorbitorilor de limbă română.

Spre exemplu, autoarea E. Baltaga apreciază noţiunea în cauză că „sistem de cunoştinţe ştiinţifico-practice dintr-un domeniu sau altul al ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, artei sau meşteşugului şi deprinderile obţinute de o persoană concretă în rezultatul studiilor specializate şi antrenării profesionale10“. Similar este tratată problema cunoştinţelor speciaizate şi în articolele ştiinţifice. Cercetătorii E. Guţan şi S. Galan11 subliniază că acestea sunt „…totalitatea datelor, informaţiei acumulate în rezultatul pregătirii speciale profesionale, care au fost transmise şi acumulate cu scopul de a soluţiona anumite probleme dintr-un domeniu al ştiinţi. Principalul domeniu în acet caz este domeniul pregătirii profesionale, în limitele căruia sunt studiate date necesare pentru rezolvarea unor probeme apărute. În acest caz, pot fi necesare cunoştinţe speciale deosebite în diferite domenii ale ştiinţei“.

Definiţii asemănătoare le găsim şi la alţi autori, precum Galkin V.M.12, ca „… cunoştinţe, obţinute în rezultatul studiilor speciale sau a experienţei profesionale“; Sorokatiaghina D.A., Sorokateaghin I.N. ca, o „caracteristică structurată sistematic de cunoştinţe teoretice şi deprinderi, abilităţi practice în domeniul unei ştiinţe concrete, tehnică, artă, meşteşug, obţinute pe cale de instruire specială sau din experienţa profesională şi care nu sunt general cunoscute şi accesibile…“13; Socolovski Z.M. ca, „…date sau informaţii obţinute ca urmare a unei instruiri profesionale într-un anumit domeniu, folosite de purtătorul lor în soluţionarea unei probleme“14 şi altele de acest gen.

În aceată ordine de idei, la opiniile sus expuse precizăm că, pentru ca cunoştinţele specializate să fie folosite de părţi în procedura penală, nu este neapărat nevoie ca acestea să se obţină doar „în urma unor instruiri speciale şi acumulări de experienţe profesionale“. Aici pot fi, spre exemplu, şi solicitări aparte către unii colecţioneri, numizmaţi, filatelişti, care deloc nu au urmat pregătiri profesionale. Tot aici pot fi atribuiţi şi acei reprezentanţi ai unei sau altei meserii pe care oamenii le stăpânesc fără un învăţământ anume în careva instituţii de studii specializate.

În situaţiile date, în prim plan se evidenţiază nu cunoştinţele profesionale, dar deprinderile şi abilităţile lor practice personale obţinute pe bază de încercări şi experimente. De menţionat că, în genere, anume aceste calificative deosebesc specialistul sau expertul de un savant academic din aceiaşi breaslă, care poate poseda un volum de cunoştinţe teoretice incomparabil de mare comparativ cu expertul, dar în lipsa unei experienţe practice corespunzătoare este îndoielnic că acesta va avea pretenţia să revindece o funcţie cu statut de specialist sau expert.

Şi aceasta, cu toate că Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar nr.68 din 14.04.201615 admite prin art. 40 alin (5) în profesia de expert judiciar fără un stagiu profesional şi fără a susţine examenul de calificare persoanele care deţin grad ştiinţific de doctor, doctor habilitat sau titlu de academician în specialitatea respectivă. Problema constă în faptul că specialităţile ştiinţifice, de cele mai multe ori cuprind câteva domenii ce nu coincid cu specialităţile din domeniul expertizei judiciare. Spre exemplu, specialitatea 554.04 cuprinde: criminalistica; activitatea operativă de investigaţie; expertiza judiciară.

Dacă o persoană care a activat în serviciile operative ca ofiţer de investigaţie, a susţinut teza de doctor în drept pe o temă ce ţine de disciplina activităţii operative la specialitatea 554.04 şi pretinde la funcţia de expert criminalist, el urmează să fie acceptat fără examen de calificare şi fără stagiu professional, însă eficacitatea muncii acestui „specialist“, cel puţin în primii 2-3 ani, rămâne discutabilă.

Analiza literaturii de specialitate denotă şi alte accente în opiniile referitor la cunoştinţele specializate. Savantul rus Orlov Iu.K. consideră „specalizate“ acele cunoştinţe care sunt „ieşite din cadrul studiilor de cultură generală şi din experienţa de viaţă, stăpânită de un cerc mai larg sau mai puţin larg de persoane16“. În acest caz autorul evidenţiază că cunoştinţele specialiştilor sunt mai largi şi mai profunde comparativ cu cele generale ale judecătorului sau părţilor participante la procedura judiciară.

Cu toate acestea, trebuie menţionat că, actualmente, învăţământul de cultură generală este întratât de larg şi complex, că criteriul invocat de autor pare a fi injust. Se are în vedere că elevii, în cadrul curriculei şcolare la disciplinele de fizică, biologie, chimie, matematică şi alte ştiinţe studiază aşa noţiuni, care după finisarea şcolii de cultură generală este dificil a le plasa în alt loc, decât în rândul cunoştinţelor specializate.

Spre exemplu, valenţa, alfa-dezintegrare, coordonatele Decart etc. — noţiuni, studiate în clasa a 9-a a şcolii generale incluse în curricula de învăţământ obligatoriu. Este puţin probabil că judecătorul, ofiţerul de urmărire penală sau avocatul să poată opera de sinestătător cu aceste noţiuni fără a recurge la ajutorul unor persoane versate. Deci, corelaţia cunoştinţelor speciale şi celor larg cunoscute este schimbătoare, depinde de nivelul dezvoltării societăţii şi integrarea cunoştinţelor ştiinţifice în viaţa de zi cu zi a omului.

Răspândirea şi aprofundarea cunoştinţelor despre un oarecare fenomen devin mai diferenţiate, mai sistematizate, mai accesibile cercului larg de personae, mai ales în epoca noastră informatizată. În final, sfera cunoştinţelor cotidiene se îmbogăţeşte, dar totodată observăm şi procese inverse. Datorită cunoaşterii ştiinţifice mai profunde a proceselor, fenomenelor, obiectelor, închipuirile obişnuite despre acestea ca şi cum se resping de noile argumentări ştiinţifice, care capătă caracter de cunoştinţe specializate.

Şi mai larg este interpretată această sinagmă de cercetătorii Iu.D. Livşiţ şi A.V. Kudreavţeva, care înclud în această noţiune nu numai sistemul de cunoştinţe ştiinţifice dar şi deprinderi şi priceperi în diverse domenii ale culturii, artei şi meşteşugului17. În sprijinul aceste opinii vine şi părerea exprimată de cercetătorul lituanian P.Poşiunas, care îngloabă în această categorie şi „cunoştinţe ale naturii, tehnicii, economiei şi altor ştiinţe pe care nu le posedă, de regulă, persoanele cu instruire juridică18“, dar şi a criminalistului rus G.G. Zuikov, care consideră specializate şi cunoştinţele din domeniul medicinii legale, chimiei judiciare, fizicii, serviciului de pompieri…pedagogiei, lingvisticii, matematicii…“19

Urmând această logică putem invoca şi cunoştinţele netradiţionale, la care practica judiciară contemporană recurge uneori în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Se are în vedere folosirea diverseor capacităţi „paranormale“ ale unor persoane cum, spre exemplu, Wolf Messing din Rusia, Vanga Dimitrova din Bulgaria, Dorothi Alison din SUA ş.a.20 Referire la aplicarea a astfel de cunoştinţe şi abilităţi făcea şi fondatorul criminalisticii Hans Gross21, încă la începuturile acestei ştiinţe, care scria că „nu trebuie de exclus în anumite cazuri prezicerile făcute de clarvăzători“, care pot servi la cunoaşterea circumstanţelor cauzelor instrumentate.

În această ordine de idei, unii savanţi criminalişti şi expertologi cunoscuţi din Rusia, argumenteza o altă completare la noţiunea în cauză — şi mai cuprinzătoare care, de fapt, vine în contradicţie cu prevederile alin (3) al art.87 şi alin (2) al art.88 al CPP a Republicii Moldova — de a considera specializate şi cunoştinţele juridice. Însă articolele de mai sus statuează expres că specialistul (expertul) nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal în probleme juridice22.

În particular, prof. A.A. Exarhopulo consideră că ştiinţa criminalistică, dar şi cea procesuală multe decenii la rând este ostatică unor stereotipuri în aprecierea esenţei cunoştinţelor specializate, scopului şi limitelor aplicării lor de către ofiţerul de urmărire penală, procuror, judecător la investigarea infracţiunilor. El scrie: “…a extinde asupra organului de urmărire penală sau a judecătorului obligaţia de a fi destul de competent în toate chestiunile a tuturor ramurilor actuale de drept, cunoştinţele cărora ar putea fi solicitate pentru rezolvarea cauzelor penale, ar însemna ai pune pe aceştea într-o situaţe dificilă, dacă nu şi în impas, când există prezumţia „Jura novit curia“ (Instanţa trebuie să cunoască dreptul), dar real, a stăpâni aceste cunoştinţe în măsura necesară pentru a adopta soluţii calificate şi responsabile, devine imposibil“23.

Tot în acestă ordine de idei şi prof. E.R. Rossinskaia supune criticii abordrile tradiţionale a acestei probleme, pe care le consideră depăşite de timp, întrucât, scrie ea: „diferenţierea cunoştinţelor ştiinţifice ce însoţeşte dezvoltarea ştiinţei la general nu a ocolit şi ştiinţele juridice. La ora actuală judecătorul, organul de urmărire penală, persoana ce examinează cauza contravenţională deţin, de regulă, cunoştinţe doar într-un anumit domeniu al dreptului şi nu este în stare să se orienteze la nivelul cuvenit în toate subtilităţile legislaţiei contemporane vaste, care se modifică şi se dezvoltă continuu. O astfel de evoluţie rapidă este iminent însoţită uneori de adoptarea unor legi şi alte acte normative contradictorii. În aceste condiţii complicate în fiecare din ramurile dreptului pot fi convenţional stipulate un cerc de cunoştinţe generale, larg cunoscute de juriştii practicieni. Totuşi, cunoaşterea subtilităţilor legislaţiei contemporane, în multe cazuri este extrem de necesară pentru stabilirea adevărului deplin şi obiectiv în cauzele civile, penale sau contravenţionale“24.

Cu toate acestea opinăm că, poziţia expusă mai sus, la modul practic, nu poate fi acceptată, cel puţin în cazul legislaţiei Republici Moldova, în care există interdicţia directă a legiuitorului, dar şi din alte considerente. În acest sens, are dreptate prof. T.V. Averianova care subliniază că, „soluţionarea cu ajutorul expertizei a problemelor de drept ar denatura esenţa expertizei judiciare şi ar transpune pe umerii expertului povara probatoriului“25. Expertiza nu poate să tălmăcească sau să interpreteze legea penală, să soluţioneze problema responsabilităţii sau a vinovăţiei persoanei în cazul încălcării unor norme de drept.

Dincolo de aceasta, trebuie spus că abordarea tradiţională a noţiunii „cunoştinţe specializate“ ca, oricare cunoştinţe, cu excepţia celor din sfera dreptului, îşi are şi altă justificare întrucât, orice activitate profesională a subiecţilor care o promovează nu poate fi „specializată“, deoarece nu iese din limitele profesiei lor. Pentru un profesional sfera activităţii sale nu poate fi „specifică“ sau „specializată“. În această calitate poate fi recunoscută doar o îndeletnicire din sfera aplicativă sau din domeniul cunoştinţelor teoretice ce necesită pregătire profesională în alte ramuri ale cunoaşterii sau alte sfere de întrebuinţare practică a acestor cunoştinţe.

În lumina celor expuse, una din cele mai reuşite determinări a cunoştinţelor specializate, adică mai aproape de cea căutată, pare a fi noţiunea lansată de prof. E.I. Zuev, care consideră „oricare cunoştinţe din ştiinţă, tehnică, artă sau meşteşug (exceptând domeniul dreptului material şi procesual), aplicate în scopul soluţionării întrebărilor apărute în cadrul înfăptuirii justiţiei“26. Doar o singură precizare poate fi făcută aici, avându-se în vedere folosirea şi a cunoştinţelor bazate doar pe abilităţi practice şi din alte domenii ale activităţii umane, decât cele la care s-a făcut refeire mai sus.

Generalizând interpretările cunoştinţelor specializate în procedura judiciară penală a cercetătorilor vizaţi şi nu numai, precum şi prevederile legislaţiei procesual penale, putem constata că toate acestea deţin un rând de caracteristici coincidente, şi anume:

astfel de cunoştinţe ţin de cele mai diverse domenii (ştiinţă, tehnică, artă, meşteşug ş.a.);

folosirea lor este legată de un anumit nivel de instruire şi experienţă profesională, precum şi de unele îndeletniciri şi încercări practice;

cunoştinţele în cauză sunt stăpânite de un cerc restrâns de persoane şi nu se referă la cele juridice, larg cunoscute, general accesibile;

posbilitatea aplicării a astfel de cunoştinţe în scopul susţinerii poziţiei părţilor în procedura penală şi în instanţa de judecată.

În concluzie, în opinia noastră, cunoştinţe specializate sunt oricare cunoştinţe din ştiinţă, tehnică, artă, meşteşug, alte sfere ale activităţii umane (exceptând domeniul dreptului material şi procesual), obţinute în rezultatul unor pregătiri şi experienţe profesionale sau ca urmare a unor îndeletniciri şi experimente practice, aplicate în scopul soluţionării problemelor, apărute în cadrul înfăptuirii justiţiei.

Din această determinare se observă că cunoştinţele specializate sunt compuse din cunoştinţe, deprinderi şi abilităţi aplicate în toate sferele activităţii umane, inclusiv şi cele ne ştiinţifice, dar totodată specializate, precum sport, obiceiuri, colecţionare etc. Cele criminalistice prezintă doar o parte neînsemnată a acestora. Deci, principala deosebire a cunoştinţelor criminalistice de toate celelalte constă în aceea că purtătorii lor se specializează în descoperirea, fixarea, examinarea prealabilă şi ridicarea surselor materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică, adică specialişti, activitatea cărora este permanent legată de investigarea infracţiunilor.

Reprezentanţii altor domenii de cunoaştere decât celui criminaistic sunt, de regulă incompetenţi în depistarea şi procesarea materialelor de probă. Ei însă, pot totuşi, atenţiona ofiţerul de urmărire penală la unele împrejurări specfice ale cauzei, care ar contribui la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi altor materiale de probă.

Spre exemplu, în calitate de specialist la investigarea unui accident poate fi antrenată o persoană ce nu stăpâneşte cunoştinţe criminalistice — inginer în tehnica securităţii, electrician ş.a. Legislaţia procesual penală a României şi a Republicii Moldova în vigoare nu stabileşte o anumită vastitate sau profunzime a cunoştinţelor specialistului. Nu este obligatoriu ca acestea să fie şi multilaterale, întrucât se cunoaşte că uneori în practica cercetării infracţiunilor se recurge la informaţiile unor persoane versate (specialişti) cu cunoştinţe evident specializate, însă şi foarte înguste, — juvaieri, cizmari, suflători de sticlă etc.

1 Ghid de expertize judiciare /Inst. Rep. de Expertiză Judiciară şi Criminalistică: M. Gheorghiţă, Z. Brega…; coord.: Mihail Gheorghiţă. Chişinău: ÎI „Angela Levinţa„, 2005, p.5 (103 p.)

2 Alin.(7) al art.172 al CPP al României, adoptat prin Legea nr.135/2010. În: Monitorul Oficial nr.86 din 15.07.2010

3 Alin. (3), p.2 al art.88 CPP al Republicii Moldova; Golubenco Gh., Neicuţescu O. Expertiza criminalistică: realităţi şi perspective. Bacău: Bistriţa, 2009, p.37-38. (160 p.)

4 Alin. (1) al art.142 al Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

5 Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p.623. (1192 p.)

6 Alin. (1) al art.142 al Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

7 Россинская Е.Р., Галяшина Е.И., Зинин А.М. Теория судебной эксипертизы. Москва:Инфра-М, 2011, с.179 (384 с.)

8 Россинская Е.Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном процессе. М., Норма, 2006, c. 459. (655 c.)

9 Энциклопедия судебной экспертизы. Под ред. Аверьяновой Т.В. и Россинсской Е.Р. Москва: Юристь, 1999, с.402 (552 с.)

10 Baltaga E. Aplicarea cunoştinţelor speciale medicale la cercetarea cauzelor penale. Teză de doctorat. Chişinău: ULIM, 2012, p.63. (198 p.)

11 Guţan E.,Galan S. Esenţa cunoştinţelor speciale în teoria şi practica expetizei judiciare. În: Revista Naţională de Drept, nr.6, 2003, p.33 (p.33-37)

12 Галкин В.М. Средства доказывания в уголовном процессе.

13 Сорокотягина Д.А., Сорокотягин И.Н. Судебная экспертиза. Ростов на Дону: Феникс, 2006, с.61. (336 с.)

14 Соколовский З.М. Понятие специальных знаний. В: Криминалистика и судебная экспертиза, №6, 1969, с.202 (с.202-209)

15 Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar nr.68 din 14.04.2016. În: Monitorul oficial nr.157-162 din 10.06.2016.

16 Орлов Ю.К. Судебная экспертиза как средство доказывания в уголовном судопроизводстве. Москва: Юристь, 2005, с.15 (236 с.)

17 Лившиц Ю.Д., Кудрявцева А.В. Вопросы использования специальных знаний в уголовном процессе. Челябинск: Феникс, 2001, с.11 (152 с.)

18 Пошюнас П.П. Применение бухгалтерских познаний при расследовании и предупреждении преступлений. Вильнюс: МИНТЕС, 1977, с.10 (с.10-14).

19 Зуйков Г.Г. Общие вопросы использования специальных познаний в процессе предварительного расследования. В: Криминалистическая экспертиза. Вып.1. Москва,1966, с.113. (с.113-117)

20 Марфицин П.Г., Климова О.О. Использование нетрадиционных видов познаний в уголовном судопроизводстве. Омск: ОГУ,1998, с.122-123. (136 с)

21 Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. — новое изд. переп. с изд.1908 Москва: ЛексЭст, 2002, c.892 (1116 c.)

22 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

23 Эксархопуло А.А. Специальные познания в уголовном процессе и их нетрадиционные формы. În: Вестник криминалистики. №2. Москва: Спарк, 2001, с.26. (с.23-28).

24 Россинская Е.Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном процессе. Москва: Норма, 2006, c.13. (655 c.)

25 Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. Москва: Норма, 2007, c.188. (477 c.)

26 Зуев Е.И. Формы участия специалиста-криминалиста в оперативно-розыскных мероприятиях. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1973, с.15 (123 с.)

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro