ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Tendinţe în abordarea ştiinţifică a categoriei de vinovăţie în dreptul contravenţional

Viorica URSU, doctorandă, ULIM1
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

The justification of the legal liability of the offender’s guilt is a basis for the legal liability, being generally agreed that the implementation of the liability in the absence of the element of the guilt, would annihilate the educative function, which is one of the functions of the recognized legal liability. The study of the problem of guilt has revealed the extreme diversity of approaches in relation to the definition of the concept of guilt and the clarification of its relationship with the special elements of the legal intention’s composition, as well as a thorough approach of this concept in the diversity of branches of law.

Key-words: legal liability, guilt, contravention, legal guilt, intention, imprudence.

Fundamentarea răspunderii juridice pe vinovăţia autorului faptei reprezintă unul din temeiurile răspunderii juridice, fiind în general acceptat că aplicarea răspunderii în lipsa elementului vinovăţiei, ar anihila una din funcţiile recunoscute răspunderii juridice, funcţia educativă. Studiul problemei vinovăţiei a relevat diversitatea extremă a abordărilor faţă de definiţia conceptului de vinovăţie şi clarificarea relaţiei sale cu elementele aparte ale componenţei faptei ilicite, dar şi o abordare minuţioasă a acestui concept în diversitatea ramurilor de drept.

Cuvinte-cheie: răspundere juridică, vinovăţie, contravenţie, vinovăţia contravenţională, intenţia, imprudenţa.

Este demonstrat faptul că vinovăţia în calitate de concept există în drept, religie, morală, psihologie, filosofie2. Totodată, s-a văzut că acest concept are şi o dinamică în evoluţie sa.

În drept, acest concept se încearcă a fi definit de fiecare ramură în parte. Din acest motiv, o generalizare sau o unificare a conceptului pare o misiune dificilă din punct de vedere teoretic. Adică, există diferenţe semnificative la interpretarea naturii vinovăţiei în unele ramuri ale ştiinţelor juridice, deşi, aparent, ar fi mai corect să vorbim doar despre anumite nuanţe, particularităţi ale vinovăţiei care decurg din specificul obiectului de reglementare juridică.

Potrivit teoriei juridice, vinovăţia sau latura subiectivă ca element constitutiv al ilicitului ar putea fi definită ca o stare subiectivă a individului, o aptitudine psihică liber exprimată faţă de fapta sa ilicită şi urmările ei, faptă care prezintă un grad de pericol social, precum şi reprezentarea greşită în plan intelectiv a relaţiei cauzale dintre actul de conduită şi rezultatul material datorat acestui act sau, deşi nu a avut reprezentarea faptelor şi urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări3.

În materia dreptului contravenţional este statuată regula că faptele încadrate în noţiunea de contravenţie sunt mai uşoare. Adică faptele contravenţionale sunt mai puţin periculoase pentru societate decât infracţiunile. Totuşi, în materie de probaţiune, regulă generală este, că urmează a fi aplicate aceleaşi proceduri. În acelaşi timp, putem observa că prevederile Codului contravenţional sunt mult mai laconice decât cele ale Codului de procedură penală în privinţa reglementărilor procedurale.

În contextul descris, se poate menţiona că dreptul contravenţional abordează problema vinovăţiei mult mai laconic, deşi, ca şi în dreptul penal, domină aşa-numita abordare „psihologică“ a înţelegerii vinovăţiei. Posibil, acest lucru poate fi explicat printr-o anumită similitudine a contravenţiilor administrative şi a infracţiunilor penale. În teoria dreptului contravenţional, vinovăţia în mod tradiţional se examinează ca un element al componenţei contravenţiei administrative şi, în general, este caracterizată la fel ca şi vinovăţia în dreptul penal.

Natura juridică a răspunderii contravenţionale se manifestă, în primul rând, prin faptul că ea:

1) este o răspundere legală;

2) are o autonomie instituţională şi funcţională;

3) este individuală şi personală;

4) se bazează pe criteriul vinovăţiei.4

Aşadar, în cadrul dreptului contravenţional la fel ca şi în dreptul penal o trăsătură distinctă şi importantă pentru constatarea contravenţiei este vinovăţia.

La fel ca orice altă formă a răspunderii juridice, răspunderea pentru contravenţii, trebuie fundamentată, în fiecare caz în parte, pe existenţa unei vinovăţii a făptuitorului. În general, atât dreptul românesc5, cât şi cel autohton6 (moldovenesc) nu au acceptat, în nici una dintre formele răspunderii juridice, conceptul răspunderii obiective, adică al unei răspunderi deduse exclusiv din materialitatea faptei săvârşite, chiar dacă aceasta ar avea caracter antisocial, făcându-se abstracţie de existenţa vinovăţiei.

Caracterul autonom al răspunderii pentru contravenţii impune deci o teoretizare aparte a unei vinovăţii specifice, cu o altă motivaţie şi o altă semnificaţie socio-juridică decât cea a vinovăţiei penale construite pe intenţie (directă sau indirectă) ori culpă. Natura juridică a faptei contravenţionale fiind alta decât acea proprie infracţiunii, este logic ca vinovăţia contravenţională să se fundamenteze pe alte categorii juridice decât ale intenţiei şi culpei, instituţii juridice ale dreptului penal substanţial7.

Prin urmare, dacă nu poate fi o răspundere obiectivă şi nici nu poate fi bazată pe existenţa unei intenţii sau culpe, vinovăţia contravenţională trebuie să izvorască dintr-o realitate proprie a faptei aflate într-un raport de cauzalitate cu conduita autorului unei fapte contravenţionale.

Deosebirea dintre comportamentul civic general şi cel care ar putea genera răspunderea contravenţională constă în faptul că cel de-al doilea este impus întotdeauna printr-o prescripţie normativă legală, care avertizează persoana fizică asupra necesităţii adoptării unei conduite general convenabile, ceea ce îi conferă acesteia caracterul de obligaţie socială şi legală. De aici rezultă două consecinţe importante pentru starea de legalitate în domeniul contravenţional: mai întâi, norma de comportament trebuie să preexiste oricărei norme legale de sancţionare contravenţională şi, în al doilea rând, norma de sancţionare devine activă numai în cazul nerespectării normei de comportament la care ea se referă8. Promovarea unei astfel de viziuni asupra vinovăţiei contravenţionale urmăreşte nu atât o separare cât mai etanşă a răspunderii pentru contravenţii de răspunderea penală, cât mai ales asigurarea unui cadru adecvat unei funcţionalităţi mai directe a formei de manifestare socio-juridică a mecanismului propriu de exteriorizare în mediul social. O asemenea etanşeitate nici nu ar fi posibilă, deoarece abordarea în acest mod a problemelor nu exclude, după cum se va vedea, orice semnificaţie şi orice valorificare, atât în cadrul general al acestora, cât şi în cadrul analizei concrete a conceptului vinovăţiei contravenţionale, a elementelor intenţionale sau culpabile în săvârşirea contravenţiei.

Gradul de vinovăţie a făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii civile, deoarece măsura acesteia este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit, nu de condiţiile de personalitate ale păgubitorului. Gradul de vinovăţie poate avea relevanţă doar în cazul în care fapta ilicită este săvârşită de mai multe persoane, situaţie când fiecare dintre ele va fi ţinută solidar cu celelalte la dezdăunare9. În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, aceasta nu poate avea loc fără prezenţa laturii subiective. Latura subiectivă — ca element al conţinutului constitutiv al contravenţiei — se referă la aptitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei. În cazul unor contravenţii, pentru completarea laturii subiective, în textele de incriminare a acestora sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi la motiv.

Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea pedepsei contravenţionale. Forma vinovăţiei — comiterea premeditată a contravenţiei sau comiterea contravenţiei din imprudenţă — contribuie la realizarea principiului individualizării pedepsei contravenţionale şi cu mult mai rar, la calificarea juridică corectă a faptei antisociale comise. De regulă, aceasta are loc atunci când trimiterea la forma vinovăţiei se conţine în însăşi dispoziţia normei materiale a dreptului contravenţional. De exemplu: art. 49 alin. (2) CC al RM, art. 78 CC al RM, art. 93 alin. (2) CC al RM, art. 104, 126, 129 CC al RM10.

Deoarece legislaţia contravenţională nu defineşte vinovăţia aceasta nu poate avea alte forme şi modalităţi decât cele stabilite de legea penală. Conform art.19 CP al României11, există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Contravenţia este săvârşită cu intenţie atunci când făptuitorul, prevede urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte (intenţie directă), sau prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţia indirectă)12.

La fel ca şi în cazul infracţiunilor, contravenţia poate fi comisă din intenţie şi din imprudenţă.

Conform prevederilor legale, constituie contravenţie fapta — acţiunea sau inacţiunea — ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzut de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională13.

Din definiţia dată de legiuitor observăm că o trăsătură distinctă caracteristică contravenţiei este fapta săvârşită cu vinovăţie, concept ce se raportează la atitudinea psihică a persoanei.

Simplă constatare a prevederii faptei social periculoase în legea contravenţională nu este suficientă pentru calificarea acesteia drept contravenţie. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea social periculoase prevăzute în lege trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei. Făptuitorul poate fi supus răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.14 din CC al RM)14.

Contravenţia, ca orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul voinţei şi raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită negativă în raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate obiectivă, fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă15.

Intenţia este cea mai răspândită formă a vinovăţiei atât în practica judiciară, cât şi în legislaţie. Intenţia directă se consideră numai în cazul în care o persoană care a săvârşit o contravenţie îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi le-a dorit. Intenţia indirectă se consideră în cazul când persoana care a săvârşit contravenţia îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a admis, în mod conştient, survenirea acestor urmări16.

Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a contravenţiei, se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de intenţia persoanei care a săvârşit-o, răspunderea contravenţională pentru aceste urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar consideră în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată17.

Imprudenţa, la rândul ei, are două forme: sineîncrederea şi încrederea exagerată în sine. Se consideră că fapta este comisă prin imprudenţă, forma sineîncrederea atunci când persoana prevede caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede consecinţele social periculoase, însă nu le doreşte şi face tot posibilul pentru a le evita. În cazul sineîncrederii, persoana, prevăzând caracterul social periculos al faptei sale şi consecinţele acesteia (elementul intelectiv), nu doreşte survenirea urmărilor (elementul volitiv). Persoană comite o contravenţie prin imprudenţă (forma neglijenţei contravenţionale) atunci când nu prevedea caracterul social periculos al acţiunii sau inacţiunii sale, însă a avut obligaţia şi posibilitatea să le prevadă18.

Neglijenţa constituie unica formă a vinovăţiei în cazul în care persoana nu prevede caracterul social periculos al faptei19.

Descrierea intenţiei în Codul contravenţional20 combina cele două tipuri ale ei: directă şi indirectă, iar descrierea imprudenţei include neglijenţa şi frivolitatea.

Structurile ambelor forme de vinovăţie în Codul contravenţional în general coincid cu structurile similare din Codul penal21.

Principala diferenţă este că, în dreptul contravenţional sunt delimitate numai formele de vinovăţie, iar delimitarea ulterioară a formelor în tipuri nu este realizată.

Similitudinea formulărilor legislative ale formelor de vinovăţie este determinată prin coincidenţa caracteristicilor importante de conţinut ale momentelor intelectual şi volitiv. Cât în legea contravenţională, atât şi în legea penală vinovăţia reprezintă atitudinea conştient-volitivă a subiectului faţă de faptă şi consecinţele ei.

Cu toate acestea, pe lângă asemănări există şi diferenţe, care ies la iveală la compararea definiţiilor concrete. Astfel, dacă, ca urmare a săvârşirii cu intenţie a contravenţiei se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de intenţia persoanei care a săvârşit-o, răspunderea contravenţională pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. În consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată22.

Contravenţia se consideră săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod conştient survenirea acestor urmări23.

Comparând aceste definiţii, este uşor de observat diferenţe fundamentale.

Cea mai importantă diferenţă o constituie totuşi semnul ce se referă la pericolul social al faptei. În cazul contravenţiilor, pericolul este redus. Diferenţa, în opinia noastră, este destul de firească, deoarece reflectă specificul infracţiunilor penale şi administrative.

În pofida acestor diferenţe, putem spune că, în general, formulările legislative ale intenţiei în Codul contravenţional şi Codul penal sunt apropiate una de alta.

Formă imprudentă a vinovăţiei în Codul contravenţional se caracterizează printr-o anumită atitudine a subiectului faţă de consecinţele negative ale actului comis de el. Imprudenţa are loc atunci când persoana a prevăzut posibilitatea de apariţie a consecinţelor negative ale acţiunilor (inacţiunii) sale, dar fără motive suficiente era încrezută că le va preveni, fie că nu a prevăzut apariţia acestor consecinţe, deşi ar fi trebuit şi ar fi putut să le prevadă.

Pe baza definiţiilor de frivolitate şi neglijenţă propuse de legislator, ce se conţin în Codul penal, vom încerca să modelăm definiţia comună a formei imprudente de vinovăţie pentru a o compara cu cea de mai sus.

Actul este comis cu imprudenţă, dacă persoana a prevăzut posibilitatea apariţiei consecinţelor social periculoase ale acţiunilor (inacţiunii) sale, dar fără motive suficiente prea încrezut a contat pe prevenirea lor sau nu a prevăzut posibilitatea de apariţie a consecinţelor social periculoase, deşi cu atenţia şi previziunea necesare ar fi trebuit şi ar fi putut să le prevadă.

La compararea celor două definiţii este izbitoare similitudinea lor evidentă.

În general, trebuie remarcat faptul că diferenţe în descrierea formelor de vinovăţie în dreptul penal şi cel administrativ cu siguranţă există, dar ele nu sunt atât de semnificative. Mai mult decât atât, deficienţele identificate în definiţia de imprudenţă dată în Codul penal, ce ţin de inexactitatea indicării momentului de manifestare a procesului „mental“ şi lipsa menţiunii despre atitudinea subiectului faţă de actul ilicite (social periculos) în sine, despre care am discutat mai devreme, pot fi observate şi în formularea normei respective a Codului contravenţional.

O particularitate a legislaţiei contravenţionale este ponderea mare a componenţelor de astfel de acte ilegale, latura obiectivă a cărora este exprimată în încălcarea unor reguli sau regulamente (infracţiuni cu componenţă materială). Caracteristicile lor includ o legătură de cauzalitate între acţiune şi consecinţele ei. Această particularitate, deşi este menţionată, nu este desfăşurată în dispoziţia normei de drept administrativ. Apare o întrebare firească: în ce mod încălcarea regulilor şi altor norme conduce la cauzarea prejudiciului? Prin urmare, devine problematică reconstituirea imaginii complete a contravenţiei administrative în forma în care a fost comisă în realitate, adică în unitatea acţiunii şi rezultatului acesteia. Deficienţele în descrierea laturii obiective a delictului cu componenţă materială, la rândul său, creează obstacole în calea de soluţionare a unei din cele mai importante sarcini — stabilirea formei concrete de vinovăţie.

În contextul temei nu putem ignora una din cele mai importante şi larg discutate probleme în teoria dreptului contravenţional — vinovăţia persoanei juridice. De exemplu, în perioada sovietică specialiştii înţelegeau vinovăţia persoanei juridice ca „organizare insuficientă a organizaţiei“24, subliniind totodată insuficienţa eforturilor personalului său, persoanelor fizice, adică, reduceau de fapt vinovăţia persoanei juridice la totalitatea încălcărilor indivizilor.

Unul din avantajele noului Cod contravenţional este încercarea de a clarifica această întrebare, legislatorul a recunoscut posibilitatea existenţei vinovăţiei în actele ilegale ale persoanei juridice.

Alături de vinovăţie, latura subiectivă a anumitor contravenţii cuprinde un motiv şi un scop anumit25.

Motivul constă în faptul că el întotdeauna este legat de anumite imbolduri datorită cărora se naşte dorinţa de a săvârşi contravenţia26.

Scopul este închipuirea consecinţelor dorite, spre a căror realizare tinde persoana27.

Deosebirea dintre motiv şi scop este următoarea: motivul contravenţiei răspunde la întrebarea ce a determinat persoana să săvârşească contravenţia, iar scopul contravenţiei arată consecinţele dorite, spre a căror realizare tinde persoana28.

În concluzie, putem afirma următoarele:

În dreptul contravenţional există abordări diferite faţă de înţelegerea vinovăţiei (subiectivistă — faţă de înţelegerea vinovăţiei persoanelor fizice şi obiectivistă — faţă de stabilirea vinovăţiei persoanei juridice). Totodată, descrierea formelor de vinovăţie a persoanelor fizice în contravenţiile administrative în mare măsură coincide cu descrierea lor în Codul penal. În plus, în dreptul penal sunt distinse în mod tradiţional nu numai formele, ci, de asemenea, tipurile de vinovăţie, în timp ce în dreptul administrativ o divizare similară a formelor în tipuri nu este considerată oportună, deşi este posibilă, deoarece infracţiunile administrative pot fi comise cu diferite tipuri de vinovăţie.

Rolul vinovăţiei şi-a găsit importanţa şi în dreptul contravenţional, aceasta fiind o trăsătură esenţială evidenţiată şi reglementată de legiuitor în noţiunea de contravenţie — constituie contravenţie fapta — acţiunea sau inacţiunea — ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.

Părere susţinută unanim şi de către doctrinari care subliniază faptul că doar atunci când persoana acţionează sau inacţionează în mod conştient, urmăreşte producerea rezultatului ce constituie contravenţie, făptuitorul poate fi tras la răspundere contravenţionalăŞi nu în ultimul rând, nu trebuie să uităm şi un alt aspect al legislaţiei în vigoare numit ,,prezumţia nevinovăţiei“. Conform art. 21 din Constituţia Republicii Moldova29 şi art. 8 CPP al Republicii Moldova30, nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unui delict (infracţiuni/ contravenţii) şi supus unei pedepse respective decât, într-un proces judiciar public şi în conformitate cu legea. Astfel, persoana acuzată de comiterea unei fapte concrete este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul comiterii unei infracţiuni/contravenţii este posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia.

După cum ştim, lipsa de unanimitate în opiniile pe o anumită problemă contribuie la sporirea interesului faţă de aceasta. Prin urmare, prezenta cercetare s-a concretizat într-un studiu complex şi, totodată, compact, în care au fost subliniate o parte din problemele pe care această instituţie le-a ridicat în faţa teoreticienilor şi practicienilor dreptului, adevărate surse de interpretări, dispute doctrinare şi soluţii jurisprudenţiale neuniforme; lucrarea conţine nu numai o sinteză a celor mai multe dintre opiniile şi argumentele literaturii de specialitate, ci şi exprimarea propriilor puncte de vedere şi argumente în cele mai multe dintre aspectele analizate.

1 Ursu Viorica este lector superior, magistru în drept la Universitatea Tehnică din Moldova.

2 Viorica Ursu, Evoluţia conceptului de vinovăţie cu valoare juridică în teologie şi filosofie, în contextul istoric. În Legea şi viaţa nr. 9, 2015, pag. 37-44

3 D. Baltag, Teoria generală a dreptului, Curs universitar, Tipografia Centrală, Chişinău 2010, pag. 164

4 Elena Comarniţcaia, Răspunderea contravenţională ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării ordinii de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2012, pag.49

5 M.A. Hotca, Drept contravenţional: partea generală. Bucureşti: Editas, 2003, pag. 300

6 Sergiu Furdui. Dreptul contravenţional. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, p. 95

7 Elena Comarniţcaia, Răspunderea contravenţională ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării ordinii de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2012, pag. 50-51

8 Elena Comarniţcaia, Răspunderea contravenţională ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării ordinii de drept. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2012, pag. 51

9 D. Baltag, Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: F.E.P. ,,Tipogr. Centrală„, 2007, pag 278

10 V. Guţuleac, Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., Tipografia Centrală, 2009, p. 113

11 Codul Penal al României din 17 iulie 2009. MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 24.07.2009

12 Alexandru Ţiclea, Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor: Teorie. Practica judiciară. Anexe, Bucureşti, Atlas Lex, 1996, pag.6

13 Codul contravenţional aprobat prin Legea nr.218/24.10.2008 Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.36 din 16.01.2009, în vigoare cu data de 31.05.2009.

14 V. Guţuleac, Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., Tipografia Centrală, 2009, 318 p.101

15 Ibidem, pag. 101

16 V. Guţuleac., Drept administrativ, Chişinău, Cartier, 2013, pag. 545.

17 Vasile Botomei, Răspunderea administrativă: Aspecte practico-ştiinţifice în plan comparat — RM şi Romania, Teză de doctor, Chişinău, 2013.

18 V. Guţuleac, Drept administrativ, Chişinău, Cartier, 2013, pag. 540

19 Ibidem, pag. 540

20 Codul contravenţional aprobat prin Legea nr.218/24.10.2008 Republicii Moldova. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.36 din 16.01.2009, în vigoare cu data de 31.05.2009.

21 Codul penal al Republicii Moldova aprobat prin Legea Republicii Moldova 985 din18.04.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, 128-129/1012.

22 Guţuleac Victor, Harbuz Andrei. Temeiul juridic de aplicare a răspunderii contravenţionale. În Legea şi viaţa nr. 2, 2016. pag. 7

23 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6 din 16.01.2009, art. nr. 15. Data intrării în vigoare 31.05.2009. art. 14 alin. (2)-(4)

24 В.И. Дымченко, Административная ответственность организаций. Автореф. дис. канд. юрид. наук. Свердловск, 1983. 10 c.

25 Igor Bantuş, Ilicitul contravenţional, Chişinău, 2001, pag. 18.

26 Ibidem.

27 Bantuş, Ilicitul contravenţional, Chişinău, 2001, pag. 18.

28 Ibidem.

29 Constituţía Republicii Moldova din  29.07.1994, Republicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1. Data intrării in vigoare : 27.08.1994

30 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Legea Nr. 122 din  14.03.2003, Republicat în Monitorul Oficial Nr. 248-251 din  05.11.2013. art Nr: 699. Data intrării in vigoare: 12.06.2003.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro