ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Asigurarea drepturilor şi intereselor legitime a persoanei reţinute sau arestate în contextul hotărîrii Curţii Constituţionale a Republicii Moldova din 23.02.2016

Mihail SORBALA, doctor în drept

Ensuring the Rights and Legitimate Interests of a Person Detained or Arrested in the Context of the Decision of the Constitutional Court of the Republic of Moldova from 23.02.2016

The purpose of the work is to assess the state penal policy during the implementation of the Association Agreement between the Republic of Moldova and the European Union on compliance with one of the most important rights — the freedom of person in the jurisprudence of RM in the process of detention and arrest of the person; developing of proposals to improve the legislation based on the jurisprudence of the Constitutional Court and ECHR standards. This aim was materialized as final, by submitting specific recommendations for improving the criminal law in the field of crime of illegal detention or arrest.

Keywords: detention, preventive measures, criminal-procedural coercive measure, arrest, house arrest, cause, criminal components, suspect, accused, defendant, investigated magistrate, criminal prosecutor body, prosecutor.

Scopul articolului constă în evaluarea politicii penale a statului în perioada implementării Acordului de Asociere între RM şi UE privind respectarea unuia dintre cele mai importante drepturi — libertăţii persoanei în jurisprudenţa RM în procesul de reţinere şi arestare a persoanei; elaborarea propunerilor de perfecţionare a legislaţiei în baza jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a standardelor CtEDO. Acest scop a fost materializat, ca finalitate, prin înaintarea anumitor recomandări de perfecţionare a legii penale în domeniul infracţiunii de reţinere sau arestare ilegală.

Cuvinte-cheie: reţinere, măsură preventivă, măsură de constrîngere procesual-penală, arest, arest la domiciliu, cauză, componenţă de infracţiune, bănuit, învinuit, inculpat, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală, procuror.

Introducere. Importanţa măsurilor preventive în ansamblu nu poate fi înţeleasă fără a face trimitere la dispoziţiile constituţionale şi la cele conţinute în instrumentele regionale fundamentale în materia drepturilor omului, ţinînd cont de specificul acestora — de afectare a inviolabilităţii persoanei.

Reglementate drept instituţii cu caracter de constrîngere, rolul acestora este de a împiedica suspectul sau inculpatul să intreprindă ori să desfăşoare anumite activităţi, care ar avea efect negativ atît asupra desfăşurării procesului penal, cît şi în privinţa atingerii scopului acestuia. De asemenea, pentru a se asigura de respectarea strictă a dispoziţiilor legale, ce permit luarea acestor categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a instituit anumite garanţii, concretizate în condiţiile generale şi specifice ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a se putea dispune vreuna dintre măsurile preventive.1

Metode şi materiale aplicate. Cercetările intreprinse cu ocazia elaborării acestui articol s-au bazat pe studierea doctrinei, practicii şi legislaţiei existente în domeniul incriminării şi sancţionării faptelor de reţinere sau arestare ilegală. Printre metodele de cercetare utilizate evidenţiem: metoda logică, metoda sistematică, metoda juridică, precum şi cea comparativă. Metodologia de cercetare a inglobat şi metode dialectică privind posibilitatea cunoaşterii realităţii obiective, căile, mijloacele şi metodele de percepere ştiinţifică.

Rezultate obţinute şi discuţii. Privarea de libertate creează un dezechilibru de puteri, unde persoana aflată în detenţie provizorie este cea vulnerabilă, fiind practic în întregime dependentă de administraţia locului de detenţie în ceea ce priveşte siguranţa sa, exercitarea drepturilor sale şi asigurarea necesităţilor de bază. O persoană aflată în custodia poliţiei este într-o situaţie deosebit de vulnerabilă. De regulă, mulţi dintre cei aflaţi în custodia poliţiei sunt la primul contact cu organele de drept/structurile de forţă, sunt confuzi şi speriaţi, nu au cunoştinţele sau experienţa necesară pentru a înţelege ceea ce se întîmplă. Astfel, acest dezechilibru dintre persoană şi autoritatea de detenţie provizorie poate cauza diferite forme de abuzuri (detenţie necomunicată, detenţie arbitrară, corupţie, tortură şi alte forme de maltratare, încălcarea garanţiilor procesuale prevăzute de lege etc.).2

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în bogata jurisprudenţă privind materia art. 5 al Convenţiei, a trasat anumite linii directoare în ceea ce priveşte condiţiile şi limitele aplicării arestării preventive, plasînd pe primul plan prezumţia libertăţii ca punct de reper la examinarea unei situaţii concrete. Curtea apreciază negativ utilizarea în exclusivitate a unor temeiuri formale sau citarea unor texte de lege la emiterea hotărîrilor judecătoreşti de aplicare a arestării. Necesitatea concretizării temeiurilor de arestare este în funcţie de durata aplicării măsurii date. Curtea a constatat mai multe deficienţe în materie de aplicare a arestării în sistemul de drept al Republicii Moldova. Acestea se refereau atît la normele juridice aplicate în domeniu, cît şi la practica instituită. Este un fapt constatat că sistemul naţional se confruntă cu mai multe probleme, cum ar fi: motivarea hotărîrilor judecătoreşti; interpretarea neuniformă a legii de către judecători la aplicarea arestării; încălcarea obligaţiei de a acţiona cu diligenţă în cazul persoanelor arestate; ezitarea de a examina totalitatea de probe în confirmarea necesităţii arestării; lipsa comunicării clientului cu avocatul; problema accesului avocatului la mterialele dosarului; lipsa informării complete despre toate acuzaţiile aduse. Se constată situaţii cînd instanţele nu iau în calcul personalitatea şi comportamentul acuzatului; sau nu iau în consideraţie, în toate cazurile, posibilitatea aplicării măsurilor preventive alternative.3

În jurisprudenţa CtEDO, privarea de libertate include măsurile obişnuite — reţinerea, arestarea, executarea pedepsei cu închisoarea; dar mai intră în această categorie arestul la domiciliu ori internarea într-un spital a unei persoane arestate, reţinerea într-o maşină pentru mai multe ore ori ţinerea persoanei încătuşate timp de mai multe ore fără a fi reţinută sau arestată. Pentru a decide dacă a existat sau nu o privare de libertate, se apreciază asupra unui element obiectiv — deţinerea unei persoane într-un spaţiu restrîns şi pentru o perioadă de timp neglijabilă, respectiv un element subiectiv — persoana nu a consimţit la aceasta.4

În conformitate cu art. 30, alin. 4 din Legea cu privire la avocatul poporului din 03 aprilie 2014, privarea de libertate se defineşte ca: orice formă de plasare a persoanei, la ordinul oricărui organ judiciar, administratriv sau al altui organ, într-un loc de detenţie de stat sau privat, pe care acesta nu îl poate părăsi după voia sa, în calitate de pedeapsă, sancţiune, măsură procesuală de constrîngere, măsură de siguranţă, precum şi ca rezultat al dependenţei faţă de o îngrijire acordată sau în baza oricărui alt motiv.

Exemple de privare de libertate existente în sistemul de justiţie al Republicii Moldova sunt: a) reţinerea; b) arestarea preventivă; c) detenţia în instituţiile penitenciare pentru executarea pedepsei cu închisoarea; d) internarea într-o instituţie psihiatrică; e) arestul în calitate de sancţiune disciplinară aplicată militarilor; f) reţinerea şi arestul contravenţional; g) detenţia cetăţenilor străini şi apatrizi, care urmează a fi expulzaţi, în centru de plasament temporar al străinilor.5

În conformitate cu art. 25 din Constrituţia RM, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.

Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore. Arestarea se face în temeiul unuii mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului se poate depune recurs, în condiţiile legii, în instanţa judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanţa judecătorească, în condiţiile legii, cel mult pînă la 12 luni.

Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sale sau ale arestării. Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut.

Dreptul constituţional la libertate individuală şi siguranţă presupune că persoana nu poate fi lipsită de libertate şi supusă reţinerii sau arestului în mod arbitrar şi samovolnic, după bunul plac al reprezentanţilor organelor statale. Reţinerea şi deţinerea în stare de arest prejudiciază, de fiecare dată, dreptul la libertatea individuală, din care considerent aceste măsuri de constrîngere procesual-penală urmează a fi aplicate doar în strictă conformitate cu prevederile legii.

Periculozitatea reţinerii şi a arestului ilegal constă în faptul că aceste măsuri îngrădesc cel mai important drept constituţional al fiecării persoane — dreptul la libertate individuală.6

Dreptul la libertate şi siguranţa personală constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Totuşi acest drept nu este unul absolut. Autorităţile statului au dreptul de a priva persoanele de libertate în modul şi în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea garanţiilor legale prevăzute pentru privarea de libertate.7

Descoperirea şi cercetarea faptelor infracţionale este imposibilă fără o constrîngere din partea organelor de stat, antrenate în sfera activităţii procesual-penale. Mai mult decît atît, necătînd la faptul că constrîngerea reprezintă doar un element în mecanismnul reglementării procesual penale, pentru această varietate a activităţii statale ea reprezintă cea mai specifică şi caracteristică formă.8

Măsurile de constrîngere procesual penale capătă o importanţă deosebită în contextul examinării lor în cadrul instituţiei reţinerii persoanei bănuite în comiterea infracţiunii. În acest fel, anume necesitatea aplicării măsurilor de constrîngere în privinţa unor anumite persoane a constituit premiza istorică a apariţiei figurei persoanei reţinute ca fiind bănuite în comiterea faptei infracţionale. Destinaţia de bază a instituţiei persoanei reţinute în procesul penal ţine de înzestrarea unei astfel de persoane cu un complex corespunzător de drepturi procesuale. Drept urmare a faptului că în marea majoritate a cazurilor persoana bănuitului-reţinut apare în cadrul cauzei penale în legătură (sau de rănd) cu aplicarea în privinţa acesteia a măsurilor de constrîngere procesual penale, apoi respetiv, marea majoritate a încălcării drepturilor şi intereselor ei legitime are loc anume în acest context. Activitatea de reţinere, aplicată activ în practica organelor de urmărire penală aduce atingere nemijlocită drepturilor omului la libertate şi inviolabilităţii personale, prezentînd prin sine nu altceva, decît o privare de libertate cu toate urmările survenite în acest sens.9

Practicii organelor de urmărire penală i-au fost şi încă îi mai sunt cunoscute, din fericire la un nivel foarte redus, diferite contexte, împrejurări şi combinaţii ale actului de reţinere, şi anume:

— pînă la începerea urmăririi penale;

— în lipsa temeiurilor şi motivelor;

— în vederea exercitării „presiunii“ asupra bănuitului pentru a obţine recunoaşterea acestuia în comiterea infracţiunii;

— cu ulterioara falsificare a materialelor reţinerii;

— cu neînştiinţarea corespunzătroare a procurorului despre actul de reţinere.10

Am încercat de a evidenţia faptul că reglementarea juridică a reţinerii nu se limitează doar la indicarea temeiurilor realizăii acesteia, aici fiind inclusă ordinea reţinerii şi a percheziţiei corporale, temeiurile pentru eliberarea persoanei reţinute, ordinea de deţinere a persoanei reţinute, înştiinţarea despre reţinere etc.

În particular, în procesul de elaborare a acestui studiu nu s-a trecut cu vederea respectarea termenelor procesuale caracteristice realizării actului de reţinere: întocmirea procesului verbal de reţinere în termen de 3 ore după reţinerea faptică şi aducerea bănuitului la organul de urmărire penală; comunicarea procurorului, în termen de pînă la 3 ore de la reţinere despre actul de reţinere; înştiinţarea rudelor despre actul de reţinere; punerea în libertate a persoanei reţinute după expirarea termenului de reţinere sau iniţierea procedurii de aplicare a măsurilor preventive privative de libertate.

La moment este necesar de a institui o claritate în privinţa faptului ce urmează a se recunoaşte în calitate de reţinere şi din ce moment apare această stare. Conform opiniilor doctrinare din domeniu, momentul reţinerii se identifică cu reţinerea faptică a persoanei, adică lipsirea faptică a persoanei bănuite de libertatea de a se deplasa, realizată în conformitate cu prevederile legii de procedură penală. Persoana se consideră reţinută din momentul reţinerii faptice, adică din momentul cînd este „imobilizată“ cu aplicarea forţei fizice sau fără aceasta şi este lipsită de liberratea de a se deplasa liber. Acest moment poate, într-o anumită măsură să premeargă timpului aducerii celui reţinut la organul de urmărire penală. În acest sens, este necesar ca cel reţinut să fie adus într-un termen cît mai scurt la ofiţerul de urmărire penală.11

Evidenţiind neuniformitatea noţiunii „reţinere faptică“, s-a reuşit a constata că persoana este considerată ca fiind reţinută anume din acel moment cînd a fost lipsită de posibilitatea de a se deplasa liber indiferent de cauzele care au determinat acest fapt şi durata aducerii persoanei la locul de efectuare a cercetărilor. Un anumit interes în acest sens îl prezintă interpretarea noţiunii de „reţinere faptică şi limitare a dreptului la libera deplasare din partea organului de poliţie“ în procesul penal al SUA. Astfel, conform hotărîrii Curţii Supreme a SUA în cauza Orozko, acesta din urmă a fost recunoscut ca fiind reţinut faptic din momentul cînd a fost trezit în miez de noapte la el acasă de către colaboratorii de poliţie, adică cu mult timp înainte de aducerea la sediul organului de poliţie. Mai mult decît atît, conform pct. 1 din art. 159 al Codului-model de procedură penală al statelor CSI, reţinerea constă în „luarea persoanei sub strajă, aducerea acesteia la organul care efectuează procesul penal şi deţinerea sub strajă pe o perioadă scurtă de timp în locurile şi în condiţiile determinate de lege.12

În conţinutul noţiunii de „reţinere faptică şi procesuală“ se includ componentele prinderii şi aducerii persoanei la organul de urmărire penală. Aceasta la rîndul său presupune că cele 72 ore ale reţinerii, 3 ore ale informării procurorului, 3 ore stabilite în vederea întocmirii procesului verbal de reţinere şi 6 ore în vederea înştiinţării rudelor urmează a fi calculate nu din momentul aducerii persoanei la organul de urmărire penală, ci din momentul prinderii persoanei, reţinerii faptice a persoanei. Motivarea unei astfel de poziţii ţine de tendinţa de a reduce la minimum perioada de timp nereglementată plasată între reţinerea faptică a persoanei şi perfectarea, documentarea procesuală a reţinerii acesteia.

Motivul tuturor neclarităţilor posibile în legătură cu instituţia reţinerii constau în interpretarea şi tendinţa principial incorectă şi sortită insuccesului de a ingloba în conţinutul noţiunii de „reţinere“ diferite acţiuni din punctul de vedere al importanţei, esenţei şi scopului. La aceste acţiuni se referă, în primul rînd, reţinerea fizică, faptică (prinderea, imobilizarea) şi, în al doilea rînd, aşa-numita reţinere procesuală, privarea de libertate a bănuitului pe o perioadă scurtă de timp. Este absolut logic că într-o astfel de situaţie este imposibil de a trata uniform multiplele laturi ale instituţiei reţinerii.

De frecvente ori, aducerii silite a bănuitului în vederea reţinerii îi sunt premergătoare următoarele acţiuni:

— verificarea motivelor neprezentării la organul de urmărire penală;

— transmiterea colaboratorului de poliţie care va executa aducerea silită, a ordonanţei privind aducerea silită, explicarea temeiului şi a condiţiilor de executare a acesteia, care ar exclude înjosirea persoanei sau survenirea cărorva anumite consecinţe nedorite;

— prezentarea sub semnătură persoanei supuse aducerii silite a ordonanţei în acest sens şi oferirea posibilităţii ca de unul singur, fără însoţire, să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală.

De asemenea, anume pe durata perioadei de reţinere au loc cele mai grosolane încălcări a drepturilor persoanei reţinute în cadrul procesului penal. Astfel, de exemplu, cercetătorul V.A. Camîşanschi menţiona, drept urmare a unei intervievări realizate, că reprezentanţii organelor de forţă au purces de frecvente ori la aplicarea metodelor ilegale de influenţare în privinţa persoanelor reţinute anume în primele ore ale aplicării acestei măsuri de constrîngere procesual-penală.13

Conform reprezentărilor contemporane referitoare la nivelul asigurării drepturilor şi intereselor legale ale persoanei în cadrul procesului penal, acesta trebuie să inglobeze prin sine totalitatea formelor de favorizare a oricărui participant la procesul penal, inclusiv şi a bănuitului reţinut în realizarea drepturilor sale, inclusiv:

  • informarea persoanei privind beneficierea de anumite drepturi şi explicarea acestor drepturi;
  • crearea condiţiilor favorabile pentru realizarea deplină şi eficientă a drepturilor;
  • protecţia drepturilor de la anumite încălcări;
  • apărarea drepturilor;
  • restabilirea drepturilor încălcate.14

Toate aceste momente evidenţiază următoarele circumstanţe de care trebuie să se ţină cont, şi anume:

1) temelia unei garantări valoroase a drepturilor şi intereselor legitime a persoanei reţinute o constituie obligaţiunea reglementată prin lege a organului de urmărire penală de a realiza acţiunile necesare în vederea realizării prevederilor nominalizate mai sus;

2) în situaţia constatării anumitor deficienţe în activitatea unei anumite forme a acestei favorizări, putem vorbi despre prezenţa problemelor şi a insuficienţei nivelului general de asigurare a anumitor drepturi şi interese legitime a persoanei reţinute.

Ca urmare a încercărilor de a evidenţia condiţiile generale a legalităţii aplicării constrîngerii în cadrul procesului penal în privinţa persoanelor reţinute, am reuşit a identifica un sistem de condiţii care include următoarele elemente:

  • aplicarea acestor îngrădiri este posibilă doar din partea persoanei cu funcţie de răspundere, abilitată cu împuterniciri procesuale corespunzătoare;
  • respectarea procedurii prescrise de lege, inclusiv plasarea obligaţiunilor şi interdicţiilor asupra persoanelor reţinute doar în condiţiile prezenţei temeiurilor prevăzute în lege, în scopurile şi limitele prevăzute de Constituţie şi normele din legea procesual penală, necesare atît pentru atingerea scopurilor urmăririi penale, cît şi a unor acţiuni de urmărire penală în parte;
  • aplicarea constrîngerii doar în cazurile de refuz din partea persoanei reţinute ca fiind bănuite în comiterea infracţiunii de a urma indicaţiile legii sau a unei intenţii obiectiv materializate în vederea neîndeplinirii obligaţiunilor procesuale;
  • asigurarea posibilităţii de beneficiere de drepturile care nu pot fi îngrădite.15

Constatăm şi faptul că atît în teoria dreptului procesual penal, cît şi în sfera aplicării practice a normelor de drept procesual penal, regula generală o constituie posibilitatea aplicării arestului nu doar în dependenţă de prezenţa datelor care indică asupra neccesităţii aplicării acestei măsuri de constrîngere procesual-penală, ci şi în baza dispunerii de materialul probator suficient în vederea demascării persoanei în comiterea infracţiunii. În acest cadru, este vorba despre atribuirea organului de urmărire penală a unui termen determinat, necesar pentru formularea logică a concluziilor referitoare la impilicarea persoanei reţinute în comiterea faptei infracţionale, fiind justificată, în modul respectiv, necesitarea unei măsuri de constrîngere procesual-penală mult mai aspră în coraport cu reţinerea.

La momentul de faţă la soluţionarea chestiunii referitoare la legalitatea ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea acestuia urmează a se proceda în strictă conformitate cu prevederile Hotărîrii Curţii Constituţionale a RM privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din CPP (termenul arestului preventiv), din 23 februarie 2016.

La originea soluţiilor pronunţate de către Curtea Constituţională în textul Hotărîrii menţionate se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 17 februarie 2016 de către dna Viorica Puica, judecător în cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională, privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186(„Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui“) din Codul de procedură penală, ridicată în dosarul penal nr. 1-239/15, aflat pe rolul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău.

Autorul sesizării a pretins, în special, că aplicarea cumulativă a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală permite prelungirea arestului preventiv pe perioade ce excedează termenelor expres prevăzute de articolul 25 alin. (4) din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 17 februarie 2016 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

Circumstanţele inviocate se axau pe faptul că pe rolul Judecătoriei Botanica din mun. Chişinău, în faza cercetării judecătoreşti, etapa audierii inculpaţilor, se afla cauza penală în privinţa inculpaţilor Hîrcîiala Ruslan, Procop Viorel şi Stegărescu Simion.

Inculpaţii au fost reţinuţi la 20 martie 2015, iar prin încheierea din 21 martie 2015 judecătorul de instrucţie a dispus plasarea acestora în arest preventiv pentru un termen de 30 de zile. Ulterior, prin încheierea din 17 aprilie 2015, judecătorul de instrucţie a dispus prelungirea arestului preventiv pentru un termen de 30 de zile. Prin încheierile din 18 mai 2015, 12 august 2015 şi 12 noiembrie 2015, arestul preventiv în privinţa inculpaţilor a fost prelungit, de fiecare dată cu câte 90 de zile. Prin încheierea din 5 februarie 2016, instanţa de judecată a prelungit măsura preventivă sub formă de arest până la 20 martie 2016, data expirării termenului de 12 luni. Prin decizia din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Chişinău a admis recursul declarat de procuror şi a dispus prelungirea arestului preventiv în privinţa inculpaţilor pentru un termen de 90 zile începând cu 11 februarie 2016. Recursurile depuse de avocaţi privind anularea încheierii din 5 februarie 2016, cu eliberarea inculpaţilor de sub arest şi aplicarea altei măsuri preventive, au fost respinse. La 16 februarie 2016, dna Viorica Puica, judecător în cadrul Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, a ridicat la Curtea Constituţională excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală.16

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că prevederile supuse controlului constituţionalităţii nu corespund cerinţelor de calitate a legii, pretinzînd, în special, că aplicarea cumulativă a prevederilor alineatelor (3), (8), (9) şi (11) ale articolului 186 din Codul de procedură penală permite prelungirea arestului preventiv pe o perioadă totală de peste 12 luni, contrar termenului expres prevăzut de articolul 25 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, autorul sesizării a susţinut că, deoarece permite emiterea unor mandate de arest pentru o perioadă de până la 90 de zile, articolul 186 alin. (9) din Codul de procedură penală încalcă termenul de 30 de zile prevăzut expres de articolul 25 alin. (4) din Constituţie.17

Curtea a reiterat că într-o societate democratică atribuţia de bază a statului este protecţia persoanei. Prin instituirea normelor procesual-penale, statul urmăreşte scopul de a proteja persoana şi societatea de infracţiuni, dar, în acelaşi timp, să protejeze persoana şi societatea de abuzurile persoanelor învestite cu atribuţii de cercetare a infracţiunilor, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată [Hotărârea nr. 12 din 14 mai 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin. (1) din Codul de procedură penală (reluarea urmăririi penale), §41].

În temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi e), şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională a hotărît:

a) Arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni, care include atît etapa urmăririi penale, cît şi etapa judiciară, pînă la emiterea încheierii judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunţării sentinţei de către instanţa de fond. Termenul arestului preventiv include timpul în care persoana: 1) a fost reţinută şi s-a aflat în arest preventiv; 2) a fost sub arest la domiciliu; 3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia instanţei de judecată, pentru expertiză în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în privinţa ei a măsurilor de constrângere cu caracter medical.

b) Termenul arestului preventiv curge din momentul reţinerii, iar în cazul în care persoana nu a fost reţinută, din momentul punerii efective în aplicare a mandatului de arest preventiv.

c) Termenul de 12 luni se referă la aceeaşi faptă(e) penală(e) pentru care persoana a fost plasată în arest preventiv, indiferent de eventuala recalificare ulterioară a infracţiunii. Orice detenţie care depăşeşte termenul total de 12 luni aplicat pentru comiterea aceleiaşi fapte, indiferent de eventualele recalificări ulterioare ale infracţiunii, este contrară Constituţiei şi, prin urmare, este ilegală.

d) Mandatul de arest se eliberează pentru un termen de până la 30 de zile. Fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăşi 30 de zile, atât la etapa urmăririi penale, cât şi la etapa judecării cauzei.

Se declară neconstituţionale: 1) alineatul (3); 2) sintagma „90 de zile“ de la alineatul (5); 3) alineatele (8) şi (9) ale articolului 186 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003, ca fiind contrare articolului 25 alineatul (4) din Constituţie.

La momentul actual, dispunerea detenţiei se fundamentează în aspect normativ pe Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Potrivit art. 7 al Codului de procedură penală al RM, hotărîrile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, procurori şi instanţele de judecată, iar hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie poartă un caracter de recomandare. În mod firesc, la adoptarea hotărîrii privind aplicarea detenţiei, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: legalitatea detenţiei; existenţa unei bănuieli rezonabile; prezenţa unui risc; proporţionalitatea, rezonabilitatea şi necesitatea aplicării detenţiei şi, în sfîrşit, posibilitatea aplicării măsurilor alternative detenţiei.18

În contextul celor menţionate, nu ne rămîne decît să înaintăm şi să susţinem concluzia conform căreia tendinţa de creştere a fenomenului infracţional, a riscurilor şi ameninţărilor la adresa ordinii şi siguranţei publice, este prezentă şi va rămîne bine conturată şi în viitor, deoarece aceste fenomene nu pot fi niciodată eliminate, ci doar limitate. De aceea, elementele caracteristice măsurilor preventive vor fi, cu certitudine, analizate şi dezvoltate în viitor de doctrină, urmînd ca practica judiciară să desăvîrşească opera de înţelegere şi aplicabilitate a acestora.

Necesitatea folosirii Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în procesul interpretării şi aplicării legislaţiei penale şi procesual-penale cu referire la subiectul reţinerii şi al arestării preventive este determinată nu numai de prevederile Convenţiei, care formulează în mod direct cerinţe faţă de standardele sistemului justiţiei penale, ci şi de multiple prevederi implicite, care impun respectarea şi luarea în calcul a anumitor norme de conduită pe durata desfăşurării unui proces penal, în special în situaţiile de reţinere sau arestare a persoanelor.

La momentul de faţă la soluţionarea chestiunii referitoare la legalitatea ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea acestuia urmează a se proceda în strictă conformitate cu prevederile Hotărîrii Curţii Constituţionale a RM privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din CPP (termenul arestului preventiv), din 23 februarie 2016. La adoptarea hotărîrii privind aplicarea detenţiei, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: legalitatea detenţiei; existenţa unei bănuieli rezonabile; prezenţa unui risc; proporţionalitatea, rezonabilitatea şi necesitatea aplicării detenţiei şi, în sfîrşit, posibilitatea aplicării măsurilor alternative detenţiei.

1 Bogea Marius Ciprian. Noile reglementări privind reţinerea şi arestarea preventive. Acta Universitatis George Bacovia. Volume 3. Issue 1/2014 — http://juridica.ugb.ro/-

2 Cocîrţă Alexandru, Munteaanu Victor, Foltea Radu. Ghid practic de monitorizare a respectării drepturilor persoanei reţinute. Ed. EPIGRAF. Chişinău, 2015, p. 7.

3 Dolea Igor, Ursu Sergiu, Larsen Bjorn, Arcuşa Denis. Arestarea preventivă în Republica Modova şi în ţările europene. Cercetare comparativă. Ed. Cartier Juridic. Chişinău, 2014, p. 7.

4 Danileţ Cristi. Arestarea. Îndrumar pentru practicieni. Ed. Cartier Juridic. Chişinău, 2016, p. 13.

5 Cocîrţă Alexandru, Munteanu Victor, Foltea Radu, op. cit., p. 9-10.

6 Горелик С.А., Лобанова Л.В. Преступления против правосудия. Юридический Центр Пресс. СПб, 2005, p. 342-343.

7 Cocîrţă Alexandru, Munteaanu Victor, Foltea Radu, op. cit., p. 9.

8 Зайцев О.А., Смирнов П.А. Подозреваемый в уголовном процессе. Изд. ЭКЗАМЕН. М., 2005, p. 137-138.

9 Москалькова Т.Н. Этика уголовно-процессуального доказывания. М., 1995, c. 99.

10 Григорьев В.Н. Задержание подозреваемого. Изд. ЮрИнфор. М., 1999, c. 10.

11 Пивень А.В. Право подозреваемого на защиту. Диссертация кандидата юридических наук. Краснодар, 1999, c. 49.

12 Международно-правовые акты государств-участников СНГ в области борьбы с преступностью: Сборник документов. Общий редактор В.В. Черникова. М., 1999, c. 243.

13 Камышанский В. А. Анализ следственной практики по Российской Федерации привлечения к уголовной ответственности работников правоохранительных органов // Особенности злоупотребления в деятельности правоохранительных органов. Материалы российско-американского семинара. СПб, 1999, c. 5-6.

14 Шадрин В.С. Обеспечение прав личности при расследовании преступлений. Диссертация доктора юридических наук. Волгоград, 1997, c. 69.

15 Волженкина Н.Н. Обеспечение конституционного права на неприкосновенность частной жизни при производстве предварительного следствия. Диссертация доктора юридических наук. М., 2000, c. 64.

16 Hotărîrea Curţii Constituţionale a RM privind excepţia de neconstituţionalitate a alineatelor (3), (5), (8) şi (9) ale articolului 186 din CPP (termenul arestului preventiv), din 23 februarie 2016, pct. 6-12.

17 Idem, pct. 40-44.

18 Dolea Igor, Ursu Sergiu, Larsen Bjorn, Arcuşa Denis, op. cit., p. 9.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro