ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Reglementarea juridică a asistenței umanitare în lumina conceptului de Securitate Umană elaborat de ONU (partea I)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar (ORCID: 0000-0003-3634-8554)
Cornel GUȘAN, doctorand (ORCID: 0000-0002-2376-106X)

Legal Regulation of Humanitarian Assistance in the Light of Concept of Human Security Developed by UN (part I)

The concept of human security must be seen in the context of trends in the codification and interpretation of international humanitarian law. Unlike the classical and modern period, when the emphasis was on the interest and authority of the state, today, human rights are put at the forefront, as well as their ways of ensuring, including in times of armed conflict or various forms of crises. However, humanitarian assistance can no longer be seen only in the light of the commitments made by certain institutions at international level, but much wider, especially through the increasingly active involvement of states and various non-governmental actors. Specifically, in the context of such an approach, we can deal with the threats and crises facing the international community at the moment.

Key-words: human security, humanitarian assistance, human rights, threats, crisis, conflicts.

Conceptul de securitate umană trebuie privit în contextul tendințelor de codificare și de interpretare a dreptului internațional umanitar. Spre deosebire de perioada clasică și modernă, atunci când accentul era pus pe interesul și autoritatea statului, astăzi, în prim plan, sunt puse drepturile omului și căile de asigurare ale acestora, inclusiv în timp de conflict armat sau diverse forme de crize. Or, asistența umanitară nu mai poate fi privită doar în lumina angajamentelor asumate de inele instituții la nivel internațional, ci mult mai larg, în special prin implicarea tot mai activă a statelor și a diferitor actori non-guvernamentali. Anume în contextul unei asemenea abordări putem face față amenințărilor și crizelor cu care se confruntă comunitatea internaționala la moment.

Cuvinte-cheie: securitate umană, asistență umanitară, drepturile omului, amenințări, crize, conflicte.

Introducere

Conceptul „securitate umană“ a fost definit de Comisia pentru Securitatea Umană (CSU), care a fost creată în ianuarie 2001 ca răspuns la solicitarea Secretarului General al ONU la Summit-ul Mileniului 2000 pentru o lume „à abri du besoin“ și „à labri de la peur“.1 Comisia este compusă din 12 personalități recunoscute la nivel internațional, printre care dna Sadako Ogata (fosta Înalt Comisar al ONU pentru Refugiați) și profesorul Amartya Sen (Premiul Nobel pentru Economie, 1998).2 Conceptul reiese din necesitatea unei noi paradigme de securitate care este legată de două serii de dinamici:

— În primul rând, securitatea umană este necesară pentru a răspunde la complexitatea și la corelația pericolelor pentru securitate, atât cele vechi, cât și cele noi — de la sărăcia cronică și permanentă la violența etnică, trecând prin tratamentul ființelor umane, schimbările climaterice, pandemiile, terorismul internațional și perioade de regres economic și financiar. Pentru asemenea pericole au tendințe de a lua dimensiuni transnaționale și a depăși noțiunile tradiționale de securitate care se referă în exclusivitate la agresiunile militare din exterior.

— În al doilea rând, securitatea umană este privită ca o abordare integrală, utilizând larga gamă de noi posibilități pentru abordarea acestor pericole de mod integrat. Amenințările pentru securitatea umană nu pot fi abandonate doar din punct de vedere al mecanismelor tradiționale. Pe de altă parte, ele impun noi consensuri care recunosc legătura și corelația între dezvoltare, drepturile persoanei și securitatea națională.

Conceptul și obiectivele Securității Umane

CSU, în raportul său final „Securitatea Umană la Moment“,3 spune astfel despre securitatea umană:

„… a proteja miezul vital al tuturor ființelor umane, într-un mod care ameliorează exercitarea libertăților și facilitează împlinirea umană. Securitatea umană înseamnă protecția libertăților fundamentale, care sunt esențiale pentru viață. Ea înseamnă la fel protejarea individului împotriva pericolelor grave sau generalizate. Este necesar pentru aceasta de a se baza pe bunurile și aspirațiile fiecărui individ. Dar aceasta înseamnă la fel crearea sistemelor — politic, social, al mediului, economic, militar și cultural -, care în ansamblul său acordă indivizilor elementele indispensabile pentru supraviețuire, mijloace de existență și a demnității lor“ (CSU: 2003: 17).4

De o manieră generală, definiția propusă de CSU modifică conceptul de securitate într-un mod fundamental în:

(i) Modificând noțiunile de securitate tradiționale centrate pe stat, care reflectă în special securitatea statelor față de agresiunea militară, într-un beneficiu al unei noțiuni axate pe securitatea indivizilor, protecția și autonomizarea lor;

(ii) Atrăgând atenția asupra unei multitudini de amenințări care atinge diverse aspecte ale vieții umane, astfel punând în evidență interfața dintre securitate, dezvoltare și drepturile omului și;

(iii) Promovând o abordare nouă, integrată, ea este coordonată și centrată pe persoană, promovarea păcii, securitate și dezvoltare în sensul și prin națiunile.

Securitatea umană reunește „elementele umane“ ale securității, dreptului și dezvoltării. În acest sens, ea reprezintă un concept interdisciplinar care posedă următoarele caracteristici:

— centrat pe persoană;

— multisectorial;

— holistica;

— specific la context;

— orientat spre prevenire.

Elementul novatoriu este că în așa fel, conceptul „centrat pe persoană“, securitatea umană plasează individul în „centrul analizei“. Ca consecință, securitatea umană ia în considerație o largă gamă de condiții care amenință supraviețuirea, mijloacele de existență și demnitatea și ea identifică pragul de mai jos al cărui viața umană este amenințată de model intolerabil. Securitatea umană este fondată pe o înțelegere multisectorială de insecurități. Ea reprezintă o înțelegere globală de amenințări, inclusiv cauzele de insecuritate ce țin de exemplu, de securitatea economică, alimentară, sanitară, al mediului, personală, a comunității și politice.

În plus, securitatea umană subliniază interdependența dintre diversele amenințări și răspunsurile în cadrul abordării acestor insecurități. Amenințările la securitatea umană se consolidează mutual și se leagă de două maniere.

În primul rând, ele sunt legate printr-un efect de pregătire în sensurile în care amenințările se hrănesc unele de altele. De exemplu, conflictele violente pot duce la privare și la sărăcie, care la rândul lor pot antrena epuizarea resurselor, bolile infecțioase, deficitarele educative etc.

În al doilea rând, amenințările în cadrul unei țări sau regiuni concrete pot să se răspândească asupra unei regiuni mai largi și să aibă externalizări negative pentru securitatea regională și internațională.

Această interdependență are implicații pentru elaborarea politicilor, dat fiind că ele implică factorul după care insecuritățile umane nu pot fi abordate izolat prin răspunsuri fracționate și independente. Pe de altă parte, securitatea umană conține abordări holistice care pun accentul pe necesitatea de răspunsuri cooperative și multisectoriale, care pun în comun agendele actorilor securității, dezvoltării și a drepturilor persoanei. „Comunitățile locale și statul trebuie să reacționeze într-o formă mai riguroasă și mai coerentă la problemele securității umane“ (CSU: 2003: 14).5

Printre altele, fiind concept specific în context, securitatea umană recunoaște că insecuritățile variază considerabil în dependență de situații și ea propune, prin urmare soluții contextualizate ca răspuns la situațiile specifice abordate. În cele din urmă, abordând riscurile și cauzele primare ale insecurităților, securitatea umană este orientată spre prevenire și introduce o abordare dublă pentru protecție și autonomizare.

Protecția și autonomizarea persoanelor sunt două elemente de bază pentru realizarea obiectivului securității umane. Ele sunt propuse de CSU, ca fiind parte din cadrul politic al securității umane.

Protecția este definită de CSU ca „strategii […] puse în aplicare de state, organisme internaționale, ONG-i și sectorul privat, pentru a proteja cetățenii împotriva amenințărilor“ (CSU: 2003: 31).6 Ea se referă la nome, procese și instituții necesare pentru a proteja persoanele de amenințări grave și generalizate.

Protecția implică o abordare descendentă. Ea recunoaște că cetățenii fac față amenințărilor care sunt independente de voința lor (de exemplu, catastrofele naturale, crizele financiare și conflictele). Securitatea umană caută deci să protejeze indivizii într-o formă care să fie sistematică, completă și fondată pe prevenire. Statele sunt primii responsabili de punerea în aplicare a acestei structuri protectoare. Totuși, organizațiile internaționale și regionale, societatea civilă și actorii non-guvernamentali, precum și sectorul privat joacă un rol central în protecția persoanelor de amenințări.

Autonomizarea este definită de CSU ca „strategiile [care] permit cetățenilor să-și dezvolte rezistența în fața situațiilor dificile“ (CSU: 2003: 31).7 Autonomizarea implică o abordare ascendentă. Ea vizează dezvoltarea aptitudinii indivizilor și a colectivităților să facă alegeri nelimpezite și să acționeze în numele propriu. Autonomizarea indivizilor le permite nu doar să dezvolte deplinul lor potențial, dar în egală măsură, să găsească mijloace și să participe la soluții ce tind să asigure securitatea umană pe propriul cont, dar și al altora.

După cum implică în mod clar CSU, protecția și autonomizarea se consolidează mutual și nu pot fi tratate izolat: „unele și altele sunt necesare în practic toate situațiile de insecuritate umană, dar forma și echilibrul lor variază considerabil [în funcție de circumstanțe]“ (CSU: 2003: 31).8 Securitatea umană completează securitatea statului, contribuie la exercitarea drepturilor omului și consolidează dezvoltarea umană (CSU: 2003: 15).9 Între timp, ne întrebăm despre diferențele fundamentale între aceste concepte. Cele mai importante sunt următoarele.

-1- Dacă securitatea statului se concentrează pe amenințările îndreptate împotriva statului, în special sub forme de atacuri militare, securitatea umană atrage atenția asupra unei largi game de amenințări în raport cu indivizii și colectivitățile. Ea pune accentul pe cauzele primare ale insecurității și înaintează soluții centrate pe persoană, promovate local, complet și durabil. De aceea, ea implică o gamă mai largă de actori: de exemplu, colectivități locale, organizații internaționale, societatea civilă și statul propriu-zis. Totuși, securitatea umană nu vizează să înlocuiască securitatea statului. Ele au mai degrabă o relație complementară: „securitatea umană și securitatea statului sunt astfel două noțiuni care se consolidează mutual și depind una de alta. În lipsa securității umane, securitatea statului nu poate fi asigurată și viceversa“ (CSU: 2003: 22).10

-2- La obiectivul „creșterii cu echitate“ a dezvoltării umane, securitatea umană adaugă dimensiunea importantă de „recesiune cu securitate“. Securitatea umană recunoaște că rezultat al recesiunilor legate de conflicte, crize economice și financiare, boli și catastrofe naturale, indivizii se confruntă cu insecurități. Ultimele nu doar șterg ani de dezvoltare, dar creează la fel condiții în care nemulțumirile pot da loc la tensiuni crescânde. La fel, în afară de accentul pus pe bunăstarea umană, securitatea umană este ghidată de valori ce țin de securitate, stabilitate și durabilitate în dezvoltare.

-3- În cele din urmă, gravele încălcări ale drepturilor omului sunt girate deseori de conflicte, de deplasări și o suferință umană masivă. În acest scop, securitatea umană pune în evidență universalitatea și supremația unei serii de drepturi și libertăți care se dovedesc a fi esențiale pentru viața umană. Securitatea umană nu face distincții între diverse tipuri de drepturi ale omului — civile, politice, economice, sociale și culturale — abordând astfel, încălcările și amenințările într-o formă multidimensională și integrală. Ea introduce un cadrul practic pentru a identifica drepturile specifice impuse într-o situație de insecuritate concretă, dar și pentru a evalua aranjamentele instituționale și de guvernare necesare pentru exercitarea și menținerea lor.

Drepturile omului în lumina conceptului contemporan al securității internaționale

Printre instituțiile cu un rol important în menținerea securității umane, preocupată inclusiv de protecția drepturilor omului, se enumeră OSCE. În principiu, această organizație s-a regăsit în anul 1973 sub forma unui dialog multicultural, numit „procesul Helsinki“, transformat în Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (CSCE), astfel inițiind o cooperare în materie de securitate europeană. Din start, Actul Final de la Helsinki din 1975 definise unul din cele trei domenii de acțiune ale Conferinței și anume — cooperare în domeniul drepturilor omului. Astfel, acțiunea CSCE, transformată în 1995 în organizație (OSCE), prevede, printre altele, participarea la acordarea ajutorului autorităților etatice în întărirea respectării drepturilor omului pe teritoriul său. În plus, ONU, care prevede protecția și dezvoltarea respectării de către state a drepturilor omului în art. 1 al Cartei, s-a văzut împuternicită din partea statelor cu competențe uneori suplimentare în viziunea lor via Capitolul VII al Cartei ONU, când încălcarea drepturilor omului este calificată ca o „amenințare pentru pace, o încălcare a păcii sau un act de agresiune“, de către Consiliul de Securitate. Acest rol a permis între timp, în viziunea vieneză a ONU, de a se încadra în conceptul securității umane, după cum v-om aduce argumente imediat.11

Abordarea ce consistă de a lega securitatea internațională și protecția drepturilor omului are o continuitate istorică. În principiu, integrarea protecției acestor drepturi în problematicile securității merge în paralel cu însăși noțiunea de securitate. Pornim de la o noțiune a securității unde accentul este pus pe securitatea militară a statului, la o definiție în cadrul căreia, principalii vizați sunt persoanele pe care statul trebuie să le protejeze, adică populația sa. Anume în acest context a apărut noțiunea de securitate umană. În principiu, această noțiune este mult mai succintă decât cea a securității în sensul ei larg și lasă în mod clar să presupunem că aceasta i-a în calcul binele persoanei umane. Anume în 1994 această noțiune de securitate umană apare în Raportul mondial privind dezvoltarea umană, publicat de PNUD.12

Astăzi, la ora în care ONU ia în considerație protecția drepturilor omului în toate domeniile de activitate ale organizației, ca urmare a propunerilor de reforme făcute de Secretarul General al ONU, Kofi Annan în 1997, pare a fi logic că unul din obiectivele pentru care a fost creată organizația, securitatea cuprinde și această problematică. Chiar dacă noțiunile drepturile omului și securitatea umană posedă definiții diferite, acest fapt nu împiedică ca acestea să interacționeze între ele. Interesul unei relații între drepturile omului și securitate a fost exprimat în cadrul seminarului organizat în 2001 în Costa Rica de Comisia privind securitatea umană și, după cum este prevăzut în raportul din 2003, întitulat „Securitatea umană la moment“,13 ultima și drepturile omului sunt două concepte care pot fi calificate de comun acord. Faptul ca să nu considerăm că securitatea internațională nu ar putea fi privită fără a face referință la protecția drepturilor omului, a permis punerea persoanei umane în centrul jocului internațional. În principiu, după cum s-a putut vedea împreună cu ONU, considerând că protecția drepturilor omului face parte din obiectivele sale și ca consecință, alimentează corpus juridic al său în materie de texte ce nu impun participarea, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 sau texte obligatorii din punct de vedere juridic, cum ar Pactele din 1966.

Vedem astfel mai multe centre de interes referitor la securitate care sunt examinate în lumina protecției drepturilor omului. La acest capitol putem să ne referim, de exemplu, la traficul de arme. În principiu, constatăm că mai multe grupuri și ONG-i pentru protecția și apărarea drepturilor omului, la fel ca și cei interesați de securitatea umană, au propus aceleași metode de luptă împotriva armamentelor și a traficului de arme, considerând că această problematică reflectă ambele domenii. Interesul pe care am putut să-l constatăm referitor la acest subiect, pe de altă parte, este dezarmarea.

Această analiză a însăși noțiunii de securitate ne permite să constatăm că tematica securității internaționale nu poate fi astăzi analizată fără a lua în calcul protecția drepturilor omului. Această protecție este în inima chiar a obiectivului securității, care este pusă în materie, într-o manieră diferită de cea a organizațiilor.

După cum a fost deja menționat, în 1994 Raportul mondial asupra dezvoltării umane, publicat de PNUD, evoca pentru prima dată noțiunea de securitate umană. Conform acestuia, conceptul în cauză a fost integrat de un număr mare de organizații internaționale și instituții, care în cadrul acțiunilor sale urmăresc punerea lui în aplicare. Printre acestea, trebuie să semnalăm că ONU este pe prima linie, în special după ce ea s-a sesizat de principiul „responsabilității de a proteja“ în urma raportului Comisiei internaționale pentru intervenție și suveranitate a statelor, publicat în 2001 și care a tentat să definească de o manieră mai clarificată acest principiu.14 Or, putem vedea că este o formă de tentativă de a reglementa sistemul internațional, punând în aplicare o ordine fondată nu doar pe primatul și suveranitatea statelor, dar, în egală măsură, pe luarea în calcul a populației și protecției drepturilor acesteia. Astfel, această responsabilitate de a proteja se bazează pe ansamblul de entități ale comunității internaționale, fie că este vorba despre state sau organizații internaționale inter-guvernamentale sau non-guvernamentale, fiecare având posibilitatea să aibă un rol la fiecare etapă implicată. Ea introduce o misiune de prevenire, de reacție și de reconstrucție, prima fiind primordială și acea unde majoritatea actorilor au capacitatea și posibilitatea de a reacționa. Scopul este „eliminarea cauzele profunde și cauzele directe ale conflictelor interne, precum și alte crize produse de om, care pun în pericol populațiile“.15 Vedem astfel, că raportul între protecția drepturilor omului, care este o largă componentă a securității umane, împreună cu menținerea securității internaționale, este în mod larg stabilit. Anume din acest punct de vedere ONU se regăsește pe deplin, în condițiile în care primele victime ale conflictului, de regulă sunt reprezentanții populației civile.

În cazul în care acesta se aplică abordării conceptului securității umane, acțiunile întreprinse de ONG-i și organizații internaționale, care tind să amelioreze condițiile de viață ale persoanelor, participă deci la fel la obiectivul sanitar în abordarea sa clasică, în timp ce ele construiesc un mediu care nu v-a fi supus emergențelor confruntării frontale. Astfel, este larg admis că cauzele profunde ale crizelor se regăsesc în subdezvoltare, sărăcie, foamete, dar, în egală măsură, în chestiunea mai generală a statului de drept. Astfel, toate întreprinderile care urmăresc scopul de întărire a democrației, în special pot fi privite ca mecanisme de prevenire. Aceasta este abordarea care a fost adoptată de Organizația Internațională a Francofoniei, de exemplu, care a înscris în mod expres acțiunea sa în misiunea de prevenire cea ce indică prin conceptul de responsabilitate de a proteja.16

De o manieră generală, putem spune că dezvoltarea conceptului de securitate umană, care face o largă parte din ideea promovării și protecției drepturilor omului, reflectă necesitatea acordării unui loc central, în orice caz în discursuri, drepturilor omului. Paralela este trasă între bunăstarea populațiilor și securitatea în viitoarea sa abordare. Astfel, organizațiile internaționale, cum ar fi NATO, care este în principiu axată exclusiv asupra chestiunilor militare, pot să-și înscrie acțiunile în descendența protecției drepturilor umane.

Chestiunea ce se pune în această tendință generală, care constă în invocarea protecției drepturilor omului în cadrul relațiilor internaționale, în primul rând, în raport cu securitatea, care este preocupată de punerea în aplicare a aspectului reactiv al responsabilității de a proteja și al celui de a cunoaște dacă nu este vorba despre un mijloc suplimentar de a face să joace rapoartele de forță existente și de a urmări interese adăpostite în spate, un principiu căruia nimeni nu poate să se opună în mod deschis.

Principala caracteristică a acțiunii OSCE este abordarea multidimensională în asistența acordată statelor. Astfel, însăși chestiunile pure de securitate și abordare, sunt axate pe promovarea drepturilor omului. Drepturile omului sunt o temă a Conferinței de la Helsinki fondatoare a organizației create în condițiile „războiului rece“. Ulterior, a fost semnată Carta de la Paris, care instituționalizează Conferința de la Helsinki cu punerea în aplicare a instituțiilor permanente, cum este Biroul Instituțiilor democratice și drepturile omului, deci inima misiunii fiind axată pe funcția de observator electoral.

Astfel, devenind membru al OSCE, statele își asumă angajamentul politic, nicidecum cel juridic, de a accepta observatori la electorale pe teritoriul său. Această misiune de observatori se face pe termen lung și scurt prin intermediul unui raport a doua zi după alegeri, făcând prima apreciere a derulării acestuia, urmat apoi de un raport cu recomandări pe diverse mijloace pentru ameliorarea organizării acestora spre mai multă democrație și ca consecință spre o respectare mai mare a drepturilor omului.

Așa, de exemplu, unii politicieni sau experți se referă la cazul Kosovo, care la moment, în opinia acestora, este cea mai importantă misiune OSCE în materie. Provocarea pentru organizație constă în promovarea coexistenței între comunități și ameliorarea dialogului între guvernul kosovar și comunitatea sârbă. Această misiune conține în egală măsură o acțiune de consiliere pentru acceptarea de către minorități a activității statului, dar în mare parte, ea cuprinde un proiect de cooperare pentru punerea în aplicare a unui stat de drept — miza fundamentală pentru aceste populații. Pentru aceasta OSCE a ajuns deja la consolidarea unui Minister de Interne. Printre altele, în iunie 2012, o misiune de observatori s-a deplasat în Serbia, în special pentru a ajuta la reglementarea chestiunii participării la vot a sârbilor din Kosovo.17 În rezultat, exista teama de a vedea organizarea unor birouri de votare clandestine, deci non-controlate, în special în partea de nord a Kosovo. În opinia acestor experți, OSCE este unica organizație care a putut să aibă un rol ce ar permite această participare conform regulilor legale, organizând scrutinul în baza modelului de sistem de vot la consulate pentru expatriați.

Miza și impactul unei asemenea proceduri rămâne limitată în sensul absenței asupra fundamentului juridic. Aceste rapoarte post-electorale vin simplu să influențeze imaginea pe care o poate retrimite statul nominalizat, deci respectând regulile democratice ce țin de alegeri și deci, ce ține de legitimitatea democratică a părților învingătoare. Pentru a îndulci absența efectelor juridice, există paralel reuniunile în cadrul Consiliului permanent, care sunt între timp, teatrul unor dezbateri, inclusiv a aspectelor de dimensiune umană.

Mecanisme ce asigură acordarea caracterului imperativ Securității Umane

Securitatea umană este acceptată tot mai mult ca o doctrină pentru a orienta politicile externe și ajutorul internațional dezvoltării, precum și ca un instrument politic de programare în domeniile securității, dezvoltării și activitate umanitară.

Forța securității umane ca instrument operațional de analiză, de explicație și de programare, constă din următoarele componente:

(i) Cadrul de Protecție și de Autonomizare.

Securitatea umană ia mult din forța sa a cadrului politic, fondată pe doi piloni — de protecție și de autonomizare care se consolidează mutual. Punerea în operațiune al acestui cadru introduce o abordare hibrid, care:

— Asociază normele, procesele și instituțiile descendente, inclusiv construirea statului de drept, buna guvernare, responsabilitatea și instrumentele protecției sociale, la o abordare ascendentă unde procesele democratice susțin rolul important al indivizilor și al colectivităților ca actori în definirea și punerea în aplicare a libertăților lor fundamentale.

— Ajută la identificarea lacunelor în infrastructura securității existente și găsește mijloace pentru atenuarea impactului de deficitari de securitate existente.

— Asigură durabilitatea programelor și politicilor, introducând protecția și autonomizarea într-o formă sistematică și preventivă în vederea unei stabilități pe termen lung.

— Consolidează aptitudinea indivizilor să acționeze pe cont propriu.

— Consolidează rezistența indivizilor și ale comunităților față de condițiile insecurității.

— Încurajează procesele participative.

(ii) Holistica.

Securitatea umană abordează gama întreagă a insecurităților umane. Ea recunoaște natura multidimensională a amenințărilor pentru securitate, inclusiv conflictele violente și sărăcia extremă, altfel spus — interdependența lor (fie este vorba la nivel sectorial, fie geografic). Ca abordare operațională, printre acțiuni, securitatea umană:

Acordă o importanță egală drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Fixează praguri rudimentare mai jos de care mijloacele de existență, supraviețuirea și demnitatea unui individ nu trebuie să fie amenințate.

Oferă un cadru practic pentru identificarea unei game largi de amenințări în situații de crize concrete.

Abordează amenințările în interiorul și în afara de frontiere.

Încurajează cooperarea regională și multilaterală.

(iii) Multisectorial.

O coerență este necesară între diferitele intervenții pentru de a evita efectele negative, multiplicând efectele intervențiilor pozitive. La acest final, securitatea umană dezvoltă o agendă multisectorială, care se caracterizează prin:

Capturarea impactului final al intervențiilor de dezvoltare sau de securitate privind bunăstarea și demnitatea umană.

Furnizează un cadru practic pentru a examina externalitățile pozitive și negative ale intervențiilor, susținute prin politici, programe și proiecte.

Facilitează soluții complete și integrate de domenii ale drepturilor omului, a dezvoltării și a securității de mod comun.

Ajută a asigura coerența și coordonarea politicilor ce țin de domenii și doctrine, care sunt în mod tradițional separate.

Facilitează studierea axată pe partajarea cunoștințelor și rezultatelor.

(iv) Contextualizarea.

Insecuritățile variază considerabil după țări și după comunități. În egală măsură cauzele lor, dar și expresiile lor, depind de o interacțiune complexă de factori internaționali, regionali, naționali și locali. La fel, pentru a se impune insecurităților indivizilor, o precizare este necesară pentru a captura variațiile în timp și contextele. În calitate de abordare universal-aplicabilă, largă și flexibilă, securitatea umană oferă un cadru dinamic, care:

Tratează diferite forme de insecuritate potrivit manifestațiilor lor în contexte specifice.

Se inspiră din procese fondate pe propriile percepții de frică și de vulnerabilitate a indivizilor.

Identifică necesitățile concrete a populațiilor în situație de tensiune.

Facilitează dezvoltarea soluțiilor cele mai adecvat ancorată în localitățile locale.

Identifică disparitățile între politicile naționale și internaționale și ajută la identificarea necesităților de securitate prioritare la nivel local.

Studiază impactul dezvoltărilor mondiale asupra diferitor comunități.

Captează împrejurările de securitate în evoluție rapidă la scară internațională, regională și națională.

(v) Orientări spre prevenire.

Un element distinctiv al securității umane se găsește între accentul pus pe prevenirea precară pentru a minimiza impactul insecurității, de a găsi soluții pe termen lung și de a crea competențele umane pentru a o pune în aplicare pentru prevenire. În acest sens, securitatea umană:

Se concentrează asupra primelor cauze ale insecurității umane.

Pune accentul pe prevenție mai mult decât pe intervenția tardivă, asigurând astfel o mai bună rentabilitate.

Încurajează strategii ce țin de dezvoltarea mecanismelor pentru prevenire, atenuarea efectelor nefaste în perioada de recesiune și în final, care v-or ajuta victimele să se adapteze la ele.

(vi) Parteneriate și Colaborare.

Punând accentul pe interconectarea amenințărilor, securitatea umană solicită dezvoltarea unei rețele interconectate a diverselor părți interesante, profitând de competențe și resurse ale unei largi game de actori ai ONU, sectoare private și publice la nivel local, regional și internațional. Securitatea umană poate astfel să dea loc punerii în aplicare a sinergicilor și a parteneriatelor care profită de avantaje comparative a fiecărei organizații de executare și ajută la autonomizarea indivizilor și a comunităților pentru ca ei să acționeze pe propriul cont.

(vii) Calibrare, Evaluare și Studiul Impactului.

Analizele bazate pe securitatea umană pot avea o mare importanță. În raportarea de o manieră holistică și contextuală a necesităților concrete ale indivizilor și ale factorilor ce amenință securitatea lor, informațiile obținute în urma acestor analize pot fi utilizate la evaluarea aranjamentelor și politicilor instituționale existente și ca punct de referință pentru studierea impactului (va urma).

Lucrarea a fost prezentată la 01.02.2019

1 Hassan Abdelhamid. Sécurité humaine et responsabilité de protéger : L›ordre humanitaire international en question. Manuels. 2009 [on-line] https://books.google.md/books?id=-VGdewBK1BQC&pg=PA68&lpg=PA68&dq=%E2%80%9E%C3%A0+l%27abri+du+besoin%E2%80%9D+%C8%99i+%E2%80%9E%C3%A0+l%27abri+de+la+peur%E2%80%9D+2000&source=bl&ots=dFfmSTODiF&sig=ACfU3U17VczIZ12GOyuj9Ro5jo_rwkeiJw&hl=en&sa=X&ved=2ahUKEwjI3J_75IfnAhURCuwKHXR9AG8Q6AEwAHoECAgQAQ#v=onepage&q=%E2%80%9E%C3%A0%20l’abri%20du%20besoin%E2%80%9D%20%C8%99i%20%E2%80%9E%C3%A0%20l’abri%20de%20la%20peur%E2%80%9D%202000&f=false (accesat la 20.01.2019).

2 Serge Théophile Bambara. La sécurité humaine, paradigme de garantie de la paix et de la sécurité internationales. These pour obtenir le diplôme de doctorat. Droit Public. Préparée au sein de l’Université de Rouen Normandie. 2018 [on-line] file:///C:/Users/User/Downloads/THESE-BAMBARA_-_Version_-_aprs_-_soutenancepdf.pdf (accesat la 20.01.2019).

3 Œuvrer à la sécurité humaine [on-line] https://www.un.org/fr/chronicle/article/oeuvrer-la-securite-humaine (accesat la 20.01.2019).

4 Florence Basty. La sécurité humaine : Un renversement conceptuel pour les relations internationales. In : Raisons politiques, 2008/4 (nr. 32), pp. 35-57 [on-line] https://www.cairn.info/revue-raisons-politiques-2008-4-page-35.htm (accesat la 20.01.2019).

5 Idem.

6 Karim Hussein, Donata Gnisci et Julia Wanjiru. Sécurité et sécurité humaine : présentation des concepts et des initiatives quelles conséquences pour l’Afrique de l’ouest ? Document de discussion. Décembre 2004 [on-line] https://www.oecd.org/fr/csao/publications/38826711.pdf (accesat la 20.01.2019).

7 La sécurité humaine en théorie et en pratique. Application du Concept de Sécurité Humaine et Fonds des Nations Unies pour la Sécurité Humaine. Unité sur la Sécurité Humaine. Bureau de la Coordination des Affaires Humanitaires. Nations Unies [on-line] https://www.unocha.org/sites/dms/HSU/Publications%20and%20Products/Human%20Security%20Tools/Human%20Security%20in%20Theory%20and%20Practice%20French.pdf (accesat la 20.01.2019).

8 Idem.

9 Idem.

10 Idem.

11 Adélaïde Etong-Kamé, Marie-Pierre Djekou, Pauline Zamia. Sécurité internationale et protection des droits de l’homme [on-line] https://mastercarrieresinternationales.wordpress.com/2013/09/22/la-securite-internationale-et-la-protection-des-droits-de-lhomme/ (accesat la 20.01.2019).

12 Rapport mondial sur le développement humain 1994. Paris: Economica. 1994. ISBN 1-7178-1661-9 [on-line] http://hdr.undp.org/sites/default/files/hdr_1994_fr_complet_nostats.pdf (accesat la 20.01.2019).

13 La sécurité humaine en théorie et en pratique. Application du Concept de Sécurité Humaine et Fonds des Nations Unies pour la Sécurité Humaine [on-line] https://www.unocha.org/sites/dms/HSU/Publications%20and%20Products/Human%20Security%20Tools/Human%20Security%20in%20Theory%20and%20Practice%20French.pdf (accesat la 20.01.2019).

14 La responsabilité de protéger : Rapport de la Commission internationale de l’intervention et de la souveraineté des États. CIISE. Décembre 2001. Ottawa. ISBN : 0889369615. 120 pages [on-line] https://idl-bnc-idrc.dspacedirect.org/bitstream/handle/10625/17566/IDL-17566.pdf?sequence=6&isAllowed=y (accesat la 20.01.2019).

15 Idem.

16 André Cabanis, Jean-Marie Crouzatier, Ruxandra Ivan, Ernest-Marie Mbonda et Ciprian Mihali. La responsabilité de protéger : une perspective francophone. Cluj : Idea Design & Print, 2010. ISBN 978-973-7913-96-8 [on-line] https://pdfs.semanticscholar.org/d42e/71d782fb9e32d35d96135d07da0187be9bc3.pdf (accesat la 20.01.2019).

17 OSCE Chair welcomes facilitation of voting in Kosovo in Serbian parliamentary, presidential elections [on-line] https://www.osce.org/cio/90173 (accesat la 20.01.2019).

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro