ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Unele considerațiuni asupra obiectul infracțiunii de denunțare falsă sau plângere falsă, declarație mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă

Mihail SORBALA, doctor în drept, lector universitar (ORCID: 0000-0002-4055-6914)
Tatiana BRAGARI, masterand ULIM, asistent judiciar Curtea de Apel Chișinău

Some Considerations on the Subject of the Crime of False Denunciation or False Complaint, False Statement, False Conclusion or Incorrect Translation

Justice is a very important social value, to which unhindered achievement depends the whole order of law. Any act directed against the activity of justice is a violation of the social relations that ensure the normal functioning of the justice bodies, to which not only the courts, but also the bodies, whose direct task is related to the contribution to the achievement of justice.

But the perpetration of socially dangerous facts such as false denunciation or false complaint, false statement, false conclusion or incorrect translation, endangers the act of justice, creates deficiencies in finding the truth, fair and objective examination of the criminal case. In fact, for the act of justice to prevail, it is necessary, first of all, to discover the crime, qualitative investigation of all the circumstances of the case, to attract the culprit to criminal liability and to send the appropriate evidence in court. The issuance of a sentence, substantiated and legal, to a large extent, depends on the completeness and thoroughness of the criminal investigation carried out and the evidence accumulated and administered in the file. Namely, for this reason, it should be mentioned that the facts that prevent the objective execution of the criminal prosecution, thus, prevent the correct and adequate execution of the act of justice.

Keywords: accusation, complaint, statements, criminal liability, criminal law, guilt.

Justiţia reprezintă o valoare socială deosebit de importantă, de a cărei nestingherită înfăptuire depinde întreaga ordine de drept. Orice faptă îndreptată contra activităţii de înfăptuire a justiţiei este o atingere adusă relaţiilor sociale care asigură funcționarea normală a organelor justiției, la care se raportează nu doar instanțele judecătorești, dar și organele, nemijlocita sarcină a cărora este legată de contribuția la realizarea justiției. Însă săvârșirea faptelor social-periculoase cum sunt denunțarea falsă sau plângere falsă, declarație mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă, pereclitează actul de justiție, creează dificultăți în aflarea adevărului, examinării juste și obiective a cauzei penale. De fapt, pentru ca actul de justiţie să triumfe, este necesară, în primul rând, descoperirea infracţiunii, cercetarea calitativă a tuturor circumstanţelor cauzei, atragerea vinovatului la răspundere penală şi transmiterea în judecată a probelor adecvate. Darea unei sentinţe, fundamentate şi legale, într-o mare măsură, depinde de plenitudinea şi minuţiozitatea urmăririi penale desfăşurate și a probelor acumulate și administrate în dosar. Anume, din acest considerent, este de menționat că faptele ce împiedică efectuarea obiectivă a urmăririi penale, împiedică, prin aceasta şi realizarea corectă şi adecvată a actului de justiţie.

Cuvinte cheie: denunț, plângere, declarațiile, justiție, răspundere penală, legea penală, vinovăție.

Înfăptuirea justiţiei în numele legii şi accesul liber la justiţie al oricărei persoane sunt deziderate fundamentale ce decurg din dispoziţiile art. 20 şi art. 114 din Constituţia Republicii Moldova1. Înfăptuirea justiţiei presupune apărarea acestei valori sociale în dublu sens, pe de o parte, prin incriminarea acelor fapte prin care se aduc atingeri relaţiilor sociale a căror formare şi dezvoltare sunt condiţionate de apărarea valorii sociale a înfăptuirii justiţiei, iar, pe de altă parte, de excesele, abuzurile unora care înfăptuiesc actul de justiţie şi care se cred infailibili şi mai presus de lege, uitând că, de fapt, „joacă“ un rol trecător şi periculos pentru prezent şi viitor, punând o etichetă nejustificată pe sistem şi pe componenţii săi2.

Activitatea normală a organelor de drept şi realizarea obiectivelor nemijlocite urmărite de justiţie se înfăptuieşte, în mare parte, prin mijloace de drept penal. Justiţia reprezintă o valoare socială deosebit de importantă, de a cărei nestingherită înfăptuire depinde întreaga ordine de drept. Orice faptă îndreptată contra activităţii de înfăptuire a justiţiei este o atingere adusă relaţiilor sociale, fiindcă acolo unde justiţia este împiedicată de a se înfăptui normal, acolo dispare securitatea relaţiilor sociale3. În scopul realizării luptei împotriva atentatelor la interesele justiţiei, legea penală prevede un compartiment (capitol) aparte, intitulat infracţiuni contra justiţiei4.

„Înfăptuirea justiţiei“, ca valoare socială apărată prin incriminările din acest capitol, trebuie înţeleasă în accepţiunea cea mai largă a acestei noţiuni. Acest sens larg, în raport cu ocrotirea penală, cuprinde complexul de funcţiuni prin care se înfăptuieşte justiţia, adică diversele activităţi funcţionale caracteristice operei de realizare a justiţiei.

Această accepţiune largă se răsfrânge şi asupra înţelesului termenului de „organ care înfăptuieşte justiţia“5. La categoria organelor de justiție, în sensul larg al cuvântului, se atribuie, în primul rând, instanțele de judecată de toate nivelurile. La ele se atribuie și organele, nemijlocita sarcină a cărora este legată de contribuția la realizarea justiției. În categoria acestora sunt înglobate organele procuraturii, organele de urmărire penală, serviciile care prestează activitatea specială de investigații etc. Mai mult decât atât, în sistemul organelor de justiție sunt incluse și structurile care pun în executare sentințele, hotărârile și deciziile devenite definitive.6

De fapt, „înfăptuirea justiţiei“ în sens larg cuprinde pe lângă funcţia principală de jurisdicţie, şi funcţiile complementare de urmărire penală şi de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea concurând la înfăptuirea justiţiei7, iar în totalitate, toate aceste organe constituie sistemul justiției, care, la rândul său, reprezintă prin sine un subsistem al puterii de stat. După cum menționează savanţii români Ilie Pascu şi Sorin Corlăteanu, părere pe care o împărtășim și noi, faptul „că îndeosebi în ultima perioadă au devenit tot mai numeroase faptele prin care se aduce atingere… înfăptuirii justiţiei, de natură să afecteze imaginea publică a organelor judiciare şi ai unor reprezentanţi ai autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice, precum şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie…, se impune crearea unui cadru legislativ adecvat, de natură să protejeze…, în general, întreaga activitate desfăşurată de organele judiciare…“8.

Printre frecventele atentate social–periculoase care pun în pericol valorile ocrotite de dreptul penal în domeniul realizării actului de justiţie se impun, în special, denunţarea falsă sau plângerea falsă, declaraţia mincinoasă concluzia falsă şi traducerea incorectă. Pentru clarificarea esenţei denunţării false, plângerii false, a declaraţiei mincinoase, a concluziei false şi traducerii incorecte o importanţă deosebită o are stabilirea obiectului acestor infracţiuni.

Ştiinţa dreptului penal recunoaşte în calitate de obiect al infracţiunii relaţiile sociale protejate prin intermediul legii penale. Opinia cu referire la obiectul infracţiunii ca asupra unui cumul de relaţii sociale este unanim recunoscută. În acelaşi timp, prin determinarea obiectului general nu este epuizat conţinutul acestei probleme. Specificul oricărei infracţiuni este determinat, în primul rând, prin conţinutul obiectului generic, şi în special al obiectului nemijlocit. În teoria dreptului penal, obiect generic al denunţării false sau plângerii false şi al declaraţiei mincinoase este recunoscut activitatea corectă, bazată pe lege a organelor justiţiei în vederea realizării sarcinilor urmărite. Efectuarea actului de justiţie nu se limitează doar la activitatea instanţelor de judecată în vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale. Ea începe cu mult înainte de acest moment, odată cu iniţierea actului de urmărire penală. Realizarea sarcinilor justiţiei continuă şi după pronunţarea senţinţei sau a hotărârii, când acestea devin definitive şi devin executabile. În legătură cu acest moment nu putem fi de acord cu opinia savantului I. S. Vlasov care menţionează că „activitatea de realizare a sarcinilor justiţiei continuă doar după darea, pronunţarea unei sentinţe de condamnare pe dosar“9.

Limitarea noţiunii justiţiei doar la cazurile de pronunţare a sentinţelor de condamnare ar însemna, în realitate, îngrădirea activităţii organelor de justiţie şi este contradictorie prevederilor legii procesual–penale, conform căreia nu numai sentinţele de condamnare, dar şi cele de încetare a procesului penal, cât şi cele de achitare pot fi supuse atacului. Acest moment ne oferă posibilitatea de a menţiona că actul de justiţie se realizează şi după darea sentinţei de achitare.

Din acest considerent este corectă poziţia legislatorului care include la categoria infracţiunilor contra justiţiei nu numai faptele social–periculoase care atentează la activitatea normală a instanţelor de judecată, dar şi la activitatea altor organe implicate în realizarea actului de justiţie. Clarificarea noţiunii de justiţie din punct de vedere al dreptului penal ne permite de a soluţiona corect chestiunea cu privire la obiectul generic al denunţării false sau plângerii false şi al declaraţiei mincinoase. În ceea ce ţine de obiectul nemijlocit ale componenţelor examinate, acesta este determinat în dependenţă de relaţiile sociale concrete care sunt afectate în rezultatul declaraţiilor mincinoase sau al denunţării false sau a plângerii false, a raportului de expertiză fals sau al traducerii incorecte. Altfel spus, obiectul nemijlocit poate fi activitatea referitoare la realizarea sarcinilor justiţiei a acelui organ, funcţiile căruia au fost afectate prin intermediul declaraţiei mincinoase, a denunţării false sau plângerii false, a raportului de expertiză fals sau a traducerii incorecte. Denunţarea falsă sau plângerea falsă, de exemplu, cel mai frecvent atentează asupra intereselor organelor de urmărire penală, şi numai în anumite situaţii poate fi însoţită de afectarea activităţii corecte a instanţei de judecată. Declaraţia mincinoasă, în măsură egală, atentează atât la interesele organelor de urmărire penală, cât şi asupra activităţii instanţelor de judecată. Cu toate că multe infracţiuni atentează simultan la mai multe relaţii sociale, nu orice relaţie socială, căreia i se cauzează în această situaţie o daună este recunoscută în calitate de obiect al acestor infracţiuni. Obiect nemijlocit îl constituie, în primul rând, numai acea relaţie care întotdeauna este afectată de infracţiunea dată sau care este pusă în pericolul cauzării unei aşa daune. Aşa, de exemplu, în cazul săvârşirii faptei de huliganism, întotdeauna este afectată ordinea publică. Însă, în anumite situaţii, huliganismul poate afecta sănătatea, onoarea şi demnitatea persoanei10. Aceasta însă nu înseamnă că toate relaţiile sociale afectate prin actele de huliganism vor figura în calitate de obiect nemijlocit al acestei infracţiuni. În aşa situaţii apar întrebări asupra coraportului dintre obiectele atentatului. De aceea, din întregul cumul al relaţiilor sociale afectate de infracţiune, obiect nemijlocit va fi numai acea relaţie căreia, în cazul săvârşirii infracţiunii vizate, i se va cauza prejudiciu întotdeauna şi în orice condiţii. Astfel, norma de drept penal, este adoptată şi aplicată în vederea protejării, în primul rând, anume a acestui raport social. Celelalte relaţii sociale, cu toată că suportă o anumită daună în situaţia dată, se află în afara limitei componenţei respective de infracţiune11.

Savantul rus L. Lobonav menţionează că „denunţarea falsă atentează asupra activităţii normale a organelor de jusţiţie, iar mai la concret — asupra activităţii organelor de urmărire penală, reglementate de normele procesual–penale în privinţa intentării cauzelor penale“. De asemenea, el nu exclude situaţiile că denunţarea falsă poate atrage după sine nu numai intentarea dosarului penal, ci şi atragerea la răspundere penală, sau chiar şi condamnarea persoanei nevinovate, fiind astfel afectate interesele acesteia12. Cu referire la obiectul declaraţiilor mincinoase, concluziilor false sau a traducerilor incorecte, de asemenea, se conturează o situaţie similară celei menţionate anterior, mai sus. Astfel, savanţii A. Gorelic şi L. Lobanov menţionează că obiect al declaraţiilor mincinoase, concluziilor false sau a traducerilor incorecte îl constituie relaţiile sociale, care exclud primirea de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată a informaţiilor probatorii necalitative şi adecvate. Tot ei menţionează că, în anumite situaţii, când în rezultatul declaraţiilor mincinoase, concluziilor false, traducerilor incorecte sunt luate anumite decizii şi hotărâri procesuale incorecte, pot suporta anumite daune, de asemenea, şi interesele cetăţenilor13. Tot în doctrina rusă se întâlneşte şi opinia că „în unele situaţii, în calitate de parte vătămată în cazul infracţiunii de denunţare falsă sau plângere falsă poate figura şi statul. Astfel, dacă în rezultatul denunţării false sau plângerii false referitoare la săvîrşirea unei anumite infracţiuni persoana va fi supusă răspunderii penale, iar apoi se va constata printr–o hotărâre judecătorească nevinovăţia acesteia, partea vătămată are dreptul la reabilitare în ordinea stabilită de legea procesual penală“14.

Dacă e să facem referire şi la doctrina românească, ţinem să menţionăm că savanţii români Gh. Diaconescu şi C. Duvac ne menţionează că obiectul juridic special al infracţiunii de denunţare calomnioasă (în cazul Codului penal al Republicii Moldova — denunţarea falsă sau plângerea falsă15) „îl constituie acele relaţii sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei a căror existenţă este ocrotită prin apărarea activităţii de urmărire şi de judecată a organelor judiciare penale, astfel încât această activitate să nu fie deviată de la normala înfăptuire a justiţiei prin plângeri sau denunţuri mincinoase şi prin producerea sau ticluirea de probe contrare adevărului (mincinoase). Denunţarea calomnioasă are şi un obiect juridic secundar (adiacent) şi anume relaţiile sociale ocrotite prin apărarea demnităţii şi a libertăţii persoanei învinuită ori condamnată pe nedrept“16. În cazul infracţiunii vizate, „obiectul material lipseşte, deoarece acţiunea care constituie elementul material al acestei infracţiuni, adică învinuirea mincinoasă ca şi producerea sau ticluirea de probe mincinoase, nu se îndreaptă nemijlocit asupra unui lucru, bun sau persoană. Probele mincinoase produse sau ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte nu constituie obiecte materiale, ci produse sau mijloace de săvârşire a infracţiunii, la fel ca şi plângerea sau denunţul“17.

Deşi s–a admis că valoarea concretă protejată este de ordin intelectual — justiţia penală — în doctrina românească s–a susţinut şi părerea că denunţarea calomnioasă are un obiect material în măsura în care ne referim la activitatea obiectivă, materializată, a organelor de justiţie penală18.

În ceea ce ţine de obiectul juridic special al infracţiunii de mărturie mincinoasă (în Codul penal al Republicii Moldova — declaraţia mincinoasă), doctrina românească ne menţionează că el „constă în relaţiile sociale a căror existenţă şi normală desfăşurare este asigurată prin apărarea activităţii de înfăptuire a justiţiei împotriva faptelor de natură să împiedice sau să zădărnicească aflarea adevărului de către organele judiciare. Prin incriminarea faptei de mărturie mincinoasă, se protejează relaţiile sociale bazate pe cunoaşterea adevărului de către organele care înfăptuiesc justiţia“19. Obiectul material lipseşte, deoarece acţiunea care constituie elementul material al mărturiei mincinoase, nu se îndreaptă direct (nemijlocit) asupra unui lucru (bun sau persoană)20. În viziunea savantului moldovean Gheorghe Ulianovschi, „în lipsa obiectului juridic special secundar fapta nu constituie infracţiune de denunţare calomnioasă, deoarece denunţarea calomnioasă trebuie făcută cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană… sau în sprijinul unei învinuiri nedrepte“21.

Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiecte materiale ale faptei de mărturie mincinoasă. Acestea nu sunt obiecte asupra cărora se realizează acţiunea concretă, ci reprezintă produsul ori mijloacele de săvârşire a infracţiunii22.

În doctrina dreptului penal din Republica Moldova se menţionează că „obiectul juridic special al infracţiunii de denunţare falsă are un caracter multiplu. În aceste condiţii, obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la autenticitatea informaţiei referitoare la învinuirea unei persoane de săvârşirea unei infracţiuni; obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la cinstea şi demnitatea persoanei… Obiectul juridic imaterial al infracţiunii analizate îl reprezintă denunţul fals… Numai denunţul — nu şi plângerea, autodenunţul sau depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală — poate să reprezinte obiectul imaterial al infracţiunii specificate la art. 311 Cod penal al Republicii Moldova23. În acelaşi timp, aşa cum reiese din alin. 7, art. 263 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova24, plângerea poate să conţină un denunţ. Denunţul, care se conţine într–o plângere, poate fi considerat obiect imaterial al infracţiunii analizate… Nu oarecare denunţ, dar anume un denunţ fals constituie obiectul imaterial al infracţiunii specificate la art. 311 Cod penal al Republicii Moldova“25. Cu referire la declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă, ţinem să menţionăm că, conform doctrinei de drept penal din Republica Moldova, „Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art. 312 Cod penal al Republicii Moldova îl formează relaţiile sociale cu privire la buna–credinţă ce trebuie manifestată cu prilejul prezentării declaraţiei, concluziei, traducerii sau interpretării în cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei. În ipoteza infracţiunii prevăzute la lit. c, alin. 2, art. 312 Cod penal al Republicii Moldova, în plan secundar se aduce atingere relaţiilor sociale cu privire la autenticitatea probelor acuzatoare. Obiectul imaterial al infracţiunii specificate la art. 312 Cod penal al Republicii Moldova îl reprezintă declaraţia mincinoasă, concluzia falsă ori interpretarea incorectă“26.

În contextul celor relatate, în ceea ce ne priveşte, ţinem să menţionăm că recunoaşterea faptului că denunţarea falsă sau plângerea falsă, declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă ar avea două obiecte nemijlocite de atentare  — activitatea normală în vederea realizării sarcinilor justiţiei de către organe special împuternicite şi, respectiv, interesele persoanei — ar avea drept rezultat formularea unor concluzii teoretico–practice incorecte.

1 Constituţia Republicii Moldova: Legea RM din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1. n vigoare din 27 august 1994.

2 Dungan P. Unele reflecţii asupra infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, reglementată în noul Cod penal. Dreptul, Nr. 7/2010, p. 48.

3 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V. Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Vol. IV. Ed. Academiei Române. Bucureşti, 1972, p. 162.

4 Голубов И. И., Гулый А. А., Кужиков В. Н. Уголовная ответственность за преступления против правосудия. Учебно–практическое пособие. Москва–Воронеж, 2011, с. 3.

5 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V. Op. cit., p. 162.

6 Sorbala M, Reflecţii asupra obiectului şi laturii obiective a infracţiunii de reţinere ilegală, În: Revista Naţională de Drept Nr. 3, 2014. p. 71.

7 Vasiliu T., Pavel D., Antoniu G., Daneş Șt., Dărîngă Gh., Lucinescu D., Papadopol V., Popescu D.C., Rămureanu V. Codul penal român, comentat şi adnotat. Partea specială. Vol. II. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1977, p. 110; Filipaş A. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Ed. Academiei. Bucureşti, 1985, p. 13.

8 Pascu I., Corlăteanu S. Ultrajul şi sfidarea organelor judiciare.În: Dreptul, Nr. 6/2009, p. 165.

9 Власов И.С. Преступления против правосудия. Автореферат кандидата дис. Москва, 1964, с. 8.

10 Cauza penală Nr. 2012041197, SUP a IP Bălţi.

11 Власов И.С. Об обьекте преступлений против правосудия. Ученные записки Всесоюзного научно–исследовательского института советского законодательства. Выпуск 18. Москва., 1964, с. 103

12 Лобанов Л.В. Преступления против правосудия: теоретические проблемы классификации и законодательной регламентации. Волгоград, 1999, с. 246–247

13 Горелик А.С., Лобанов Л.В. Преступления против правосудия. Юридический Центр Пресс. СПб, 2005, с. 273.

14 Голубов И.И., Гулый А.А., Кужиков В.Н. Op. cit., p.75.

15 Codul penal al Republicii Moldova: Legea Republicii Moldova nr. 985–XV din 18 aprilie 2002. În: Mоnitоrul Оficial al Rеpublicii Mоldоva nr. 72–74/ 195 din 14.04.2009

16 Diaconescu Gh., Duvac C. Tratat de drept penal. Partea specială. Ed. C.H. BECK. Bucureşti, 2009, p. 491.

17 Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., Dungan P., Mirişa V, Mancaş R., Miheş C. Codul penal comentat. Partea specială. Vol. II. Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008, p. 648

18 Filipaş A. Op. cit., p. 16.

19 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V. Op. cit., p. 172.

20 Diaconescu Gh., Duvac C. Op. cit., p. 501.

21 Ulianovschi Gh. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Ed. Garuda–Art. Chişinău, 1999, p. 76.

22 Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., Dungan P., Mirişa V, Mancaş R., Miheş C. Op. cit., p. 657.

23 Brînză S., Stati V. Drept penal. Partea specială. Volumul II. Chişinău, 2011, p. 700–701.

24 Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Legea Republicii Moldova nr.122–XV din 14 martie 2003. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104–110. În vigoare din 12 iunie 2003.

25 Brînză S., Stati V. Op. cit., p. 701.

26 Brînză S., Stati V. Tratat de drept penal. Partea specială. Vol. II. Chișinău, 2015, p. 725.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro