ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Aspecte generale privind microobiectele şi rolul lor în activitatea de cercetare a infracţiunilor

Constantin PISARENCO, doctor în drept, lector universitar (ORCID: 0000-0001-5548-4653)

 

General Aspects of Microobjects and Their Role in Crime Investigation

The article is dedicated to the analysis of criminal investigation of microobjects. In order to detect microobjects, advanced scientific-technical means and professional skills for their application are required. Due to the small size of these objects and the specifics of working with them, the criminal investigation officer is recommended to invite specialists who have the appropriate scientific, technical skills. Taking into account the established characteristics, recommendations are given for improving the activity of processing microobjects, their importance in the criminal investigation, but also for the improvement of the criminal procedural legislation.

Key words: microobjects, microtraces, criminal law, forensics, judicial expertise, technical-scientific investigation of the crime scene.

 

 

 

Articolul este dedicat aspectelor generale privind microobiectele şi rolul lor în activitatea de cercetare a infracţiunilor. Se concluzionează că, pentru depistarea microobiectelor sunt necesare mijloace ştiinţifico-tehnice avansate şi abilităţi profesionale de aplicare a acestora. În virtutea dimensiunilor mici ale acestor obiecte şi specificului lucrului cu ele, condiţionat de riscul pierderii lor în cazul manipulării neîndemînatice a lor, ofiţerului de urmărire penală se recomandă de a invita specialişti care dispun de mijloace ştiinţifice, tehnice şi aptitudini corespunzătoare. Luând în considerare caracteristicile stabilite sunt date recomandări pentru îmbunătățire activităţii de procesare a microobiectelor la faţa locului, valorificarea lor ulterioară în urmărirea penală, dar şi pentru perfecţionarea legislaţiei procesual penale în acest sens.

Cuvintele-cheie: microobiecte, microurme, drept penal, criminalistica, expertiza judiciară, investigaţia tehnico-ştiinţifică a locului faptei.

 

În a. 1893 a fost publicată prima lucrare fundamentală în criminalistică „Handbuch fur Untersuchungsrichter“ („Manualul judecătorului de instrucţie“), reeditată în a. 1898 sub denumirea „Manualul judecatorului de instructie in sistemul criminalisticii“, în care autorul H. Gross încuraja reprezentaţii organelor de drept să utilizeze mai intens posibilităţile ştiinţelor naturii şi ale tehnicii.

Ideile lui H. Gross au cunoscut numeroşi susţinători. O primă abordare cu adevărat ştiinţifică a utilizării posibilităţilor chimiei, fizicii, microbiologiei, biochimiei şi botanicii în criminalistică a fost realizată de chimistul judiciar dr. G. Popp, care prin investigaţiile sale microscopice şi chimice ale urmelor, a contribuit la soluţionarea mai multor cauze. Datorită lui G. Popp la sfîrşitul sec. XIX începutul sec. ХХ, s-a început cercetarea obiectelor microscopice şi sistematizarea lor.

În 1958 savantul rus Н. С. Poмaнов a susţinut teza de doctor, în care a fost utilizat anume cuvîntul „microobiecte“ şi a fost formulată definiţia acestui tip de surse materiale1. Totuşi, acestea au fost doar nişte încercări separate de rezolvare a problemei obiectelor microscopice.

Interesul faţă de microobiecte, în calitate de probe, a început să crească în anii ‘60 ai sec. XIX. Dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţelor naturale şi tehnice, îndeosebi a chimiei, fizicii, chimiei fizice, biologiei, biochimiei, a unui şir de alte domenii ale cunoaşterii a creat premisele necesare pentru elaborarea sistematică şi complexă a microurmelor în criminalistică2.

În opinia savantului Н. С. Poмaнов, termenul „microobiect“ era de mult timp utilizat pe larg de către un şir de criminalişti în activitatea lor ştiinţifică şi practică, însă pînă în prezent nu s-a format o concepţie unanim acceptată privind noţiunea de microobiect şi criteriile după care unele probe materiale se referă la microobiecte, iar altele nu. Criminalistul ucrainean А. А. Kириченко, în monografia sa dedicată principiilor microobiectologiei judiciare, analizează 297 definiţii ale microobiectelor şi 147 variante de soluţionare a problemelor terminologice legate de ele, propuse de diferiţi autori în perioade diferite3.

Se pare că termenul „microobiecte“ a fost la timpul său, pe bună dreptate, recunoscut ca fiind general şi reflectînd cel mai bine esenţa conceptului de obiecte mici, care poate căpăta semnificaţie probatorie. Ţinînd cont de necesitatea continuă de determinare a modificărilor microscopice ale lumii materiale legate de fapta săvîrşită, identificate şi studiate de subiectul cercetării (ofiţerul de urmărire penală, expert, etc.), propunem a defini microobiectele ca formaţiuni materiale legate cauzal cu evenimentul infracţional, importante pentru aflarea adevărului, avînd caracteristici dimensionale mici şi parametri relativ stabili, detectarea, fixarea, ridicarea şi expertizarea cărora necesită utilizarea unor mijloace tehnico-criminalistice, cunoştinţe speciale şi metode instrumentale de laborator. O imagine integrală despre microobiecte poate fi obţinută numai dacă ele sunt examinate ca obiecte ale cercetării de expertiză.

Savanţi din diferite ţări au întreprins numeroase încercări de descifrare a conceptului „microobiect“ prin enumerarea tuturor tipurilor care intrau în această categorie. Cu toate acestea, la clasificarea microobiectelor, nu tot timpul diferite temeiuri şi erau utilizate în aceleaşi scopuri.

În viziunea noastră, la momentul de faţa nu există atît o definiţie, cît şi o clasificare a microobiectelor bineconturate. În opinia noastră, criteriile cele mai relevante pentru clasificare sunt: după starea de agregaţie — în solide (cristaline, amorfe); lichide (emulsii, suspenzii, soluţii); găzoase; după natura sursei de provenienţă — în organice şi neorganice, cea din urmă subdivizîndu-se în naturale şi artificiale (produse ale activităţii umane); după obiectele de la care provin — în apărute de la: a) făptuitor; b) victimă; c) uneltele infracţionale sau mijloacele de transport; d) stările de fapt ale locului faptei; după mecanismul de formare există microobiecte de desprindere şi de dezmembrare mecanică.

În altă ordine de idei, menţionăm că Codul de Procedură Penală în vigoare al Republicii Moldova nu defineşte complet noţiunea de corp delict. Nu toate obiectele utilizate în practică, în calitate de probe, sunt cuprinse de art. 93 al CPP RM4. De multe ori, în cadrul procedurilor penale, în sfera probatoriului sunt implicate diverse obiecte ale lumii materiale, inclusiv microobiectele.

Analiza actelor normative în acest sens indică faptul că, microobiectele nu sunt excluse în totalitate din lista de probe şi este posibil descoperirea şi ridicarea lor, tînîndu-se cont de particularităţile de lucru cu ele şi de cercetare a lor. Cu toate acestea, nici un act normativ nu fixează o definiţie a microobiectelor, nici particularităţile sau caracteristicile acestora.

În conformitate cu art. 158, alin. (1) al CPP RM „corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi drept mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.“. În alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede: „Un obiect este recunoscut drept corp delict prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei judiciare şi se anexează la dosar …“. Din conţinutul normei în cauză nu se statuează direct că microobiectele pot constitui corpuri delicte (cu alte cuvinte, să aibă statut de corp delict).

Tot în acest context trebuie menţionat şi alt aspect. Art. 118 al CPP RM, consacrat regulilor generale ale cercetării la faţa locului, în alin. (3) prevede că „Organul de urmărire penală cercetează obiectele vizibile (sublinierea ne aparţine — P. C.), iar în caz de necesitate, permite accesul la ele în măsura în care nu se încălcă drepturile omului. În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută diferite măsurări, fotografieri, filmări, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă. Locul cercetării poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice“.

Din acest aliniat reiese că diversele microobiecte, (microparticule, microurme, microfibre, microcantităţi de substanţă etc.) slabvizibile sau invizibile (resturi infime de sînge care trebuie scoase în evidenţă cu soluţie de luminol etc.) nu se vor cerceta în cadrul acestei acţiuni de urmărire penală. Această prevedere procesuală, care exclude practic, căutarea şi examinarea majorităţii microobiectelor din cîmpul infracţional, vine într-o vădită contradicţie cu tendinţa generală de sporire a calităţii şi eficacităţii cercetării locului faptei de aceea, lexemul „vizibile“, propunem de al exclude din textul legii. La fel şi termenul „filmări“ a aceluiaşi aliniat, care se cere a fi înlocuit cu alt termen „videoînregistrări“, întrucît DEX-ul interpretează filmarea ca o „înregistrare de imagini succesive pe o peliculă cinematografică“, care astăzi a ieşit cu desăvîrşire dun uzul curent.

Aliniatul (1) al aceluiaşi articol statuează: „În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale“ (sublinierea ne aparţine — P. C.). De aici se observă, că loc al faptei legiuitorul consideră doar un „teren“ sau o „încăpere“.

Precizăm în acest context, că noţiunea în cauză ar trebui interpretată mai larg, întrucît loc al faptei poate fi nu numai un teren, o suprafaţă de teren, localitate ori încăpere, dar şi fragmente de spaţiu. De aceea, credem binevenită propunerea de a modifica şi aliniatul (1) al art. 118 CPP RM în felul următor: „În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor, încăperilor, a altor fragmente de spaţiu, a obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane şi de animale“. Aici înţelesul sintagmei „fragment de spaţiu“ este mai larg decât „teren“ sau „încăpere“, cuprinzând şi părţi ale mediului ambiant: acvatic, subacvatic, subteran, atmosferic etc. (de exemplu, loc al faptei poate fi locul unei explozii în mina de cărbune, locul tamponării de vapoare, căderii unor fragmente de avion în largul mării etc.).

Conform art. 158 CPP RM obiectele se recunosc drept corpuri delicte prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată şi se anexează la dosar. Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

În legislaţia procesual-penală nu există indicaţii concrete privind timpul şi termenul emiterii de către ofiţerul de urmărire penală a ordonanţei de anexare a corpurilor delicte la dosarul penal. În sursele ştiinţifice există diferite puncte de vedere în această privinţă.

Noi susţinem poziţia, conform căreia, microobiectele pot fi recunoscute corpuri delicte după cum urmează: dacă, prin descrierea lor detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect; dacă au fost dobîndite prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.

Microobiectele nu întotdeauna pot fi identificate în cursul cercetării de urmărire penală şi, prin urmare, identificate şi descrise în procesul-verbal. Este absolut firesc ca, microobiectele nedescoperite, neidentificate şi nefixate să nu devină corpuri delicte în sensul art. 93 al CPP RM. Totuşi, formaţiunile materiale ce se referă la microobiecte, în virtutea caracteristicilor cantitative şi calitative, chiar dacă unul din unele motive nu au fost identificate de ofiţer de urmărire penală (specialist), reprezintă „obiecte. care au păstrat asupra lor urme ale infracţiunii … pot servi drept mijloc pentru descoperirea infracţiunii şi constatarea circumstanţelor cauzei penale“ (art. 93 al CPP RM). În această situaţie, cînd există un obiect material, ce din cauze legislative nu poate fi anexat în calitate de corp delict, microobiectul nu dobîndeşte statut de probă şi poate fi examinat doar în legătură nemijlocită cu obiectul-purtător, care se şi prezintă în această calitate. Apare întrebarea — în ce calitate microobiectul poate fi utilizat în procesul probatoriu?

Să precizăm că Legea în vigoare, interzice expertului dreptul de a căuta, detecta corpuri delicte, a înfăptui cercetarea comparată, în acelaşi timp art. 151, alin. (2) al CPP RM îi acordă posibilitatea acţiunilor de iniţiativă: „Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.“. Art. 88, alin. (5) al CPP RM acordă expertului dreptul de a solicita acordarea materialelor suplimentare necesare pentru înfăptuirea concluziei complete. Este necesar de menţionat că, manifestarea acestei iniţiative este dreptul şi nu obligaţia expertului.

În literatura de specialitate există şi o altă interpretare a acţiunilor expertului, conform căreia în decursul cercetării speciale, la căutarea de către expert a microobiectelor, nu este vorba de colectarea corpurilor delicte. Astfel, în opinia lui А. В. Koчубей ofiţerul de urmărire penală pune la dispoziţia expertului materiale. Expertul, cercetîndu-le, identifică un şir de calităţi, proprietăţi şi particularităţi. Una din proprietăţile obiectului cercetat este prezenţa pe suprafaţa lui sau în conţinutul lui a microobiectelor străine. Astfel, microobiectele în cazul dat reprezintă o parte din materialele prezentate. Cu alte cuvinte, ele sunt depistate nu în calitate de corpuri delicte ci, ca urme apărute pe obiectul purtător în circumstanţe referitoare de evenimentul faptei5.

Р. Д. Paxyнов expune părerea că, orice tip de urme lăsate de infractor la locul faptei, precum şi microurme, de diferite substanţe şi materiale, sunt corpuri delicte. Nu putem să fim de acord integral cu acest punct de vedere, deoarece nu întotdeauna urma materială poate fi ridicată „în natură“ şi anexată la dosar pentru ca, ulterior, să devină corp delict6.

În multe cazuri, urmele materiale sunt imposibil de separat de obiectul-purtător. Astfel pot fi, de exemplu, urme de degete pe sticlă şi alte suprafeţe, urme de dinţi pe corpul victimei, vînătăi, obiecte imobile şi mobile voluminoase, etc. Excepţie face persoana umană, care, din motive destul de clare, nu poate să fie corp delict.

Nu putem să fim de acord cu faptul că în acest caz corpuri delicte sunt însăşi urmele. Aici se pare că este nevoie de o corectare esenţială: corpuri delicte pot fi doar urmele de pe corpul uman, ce sunt accesibile pentru „ridicarea lor în natură“. Doar aşa o poziţie este conformă cu Legea de procedură Penală referitor la corpurile delicte, ce sunt obiecte posibile de a fi cercetate şi anexate la dosar conform art. 158 al CPP RM.

Urmele inseparabile, în opinia savanţilor, reprezintă o particularitate specifică, „substrat“ al probei materiale7. Copiile şi mulajele urmelor materiale, inclusiv ale microobiectelor, deseori sunt numite „corpuri delicte derivate“8. Aici este important de menţionat: întrucît Legea nu prevede statutul de corp delict derivat, natura procesuală şi semnificaţia corpurilor delicte, indiferent de faptul dacă sunt „derivate“ sau nu, sunt identice.

În prezent, admisibilitatea utilizării corpurilor delicte derivate în calitate de surse de informaţie în instanţa de judecată nu este pusă la îndoială. În plan teoretic, acest termen poate fi analizat în calitate de concept generic prin raportare cu copiile, fotografiile şi mulajele.

Actualmente, legislatorul a soluţionat parţial şi natura procesuală a urmelor materiale inseparabile, cum ar fi: diferite modificări structurale în macroobiecte sau locurile aflării pe ele a urmelor de aplicăre sau incluziune ale microobiectelor, ai căror purtători sunt obiectele invizibile sau obiecte mobile masive ale faptei. Conform art. 159, alin. (2) al CPP RM: „Corpurile delicte se anexează la dosar şi se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal respectiv. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.

În ceea ce priveşte mostrele de urme materiale şi statutul juridic al lor, există diferite puncte de vedere. Mulţi autori susţin că, mostrele (inclusiv ale microobiectelor) reprezintă o categorie aparte de obiecte utilizate în procedura judiciară penală. Totuşi, nu există o confirmare legislativă clară a acestui fapt.

În norma art. 154 al CPP RM „Temeiurile de colectare a mostrelor“ se prevede: Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă pentru cauza penală; să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit; de la martori sau partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte. În cazurile necesare, colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se face cu participarea specialistului şi se întocmeşte proces-verbal conform art. art. 260 şi 261 ale prezentului CPP RM.

Vom nota că pentru colectarea mostrelor de microobiecte pentru cercetarea comparată se întocmeşte proces-verbal iar, art. 260, alin. (6) al CPP RM prevede: „menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală.

Deşi în lege nu există o menţiune clară a faptului că, mostrele de microobiecte pentru cercetarea comparată sunt corpuri delicte, în dosarul penal, se vorbeşte numai despre necesitatea de a verifica cu ajutorul lor (mostrelor) dacă bănuitul, învinuitul, precum şi martorul sau victima au lăsat urme într-un anumit loc sau pe corpurile delicte.

Susţinem autorii, în opinia cărora asemănarea proprietăţilor materiale ale mostrelor obiectelor cu proprietăţile corpurilor delicte permite reglementarea a normelor generale, prin care legislaţia de procedură penală prevede modul de manipulare a corpurilor delicte.

Evident, şi alte tipuri de corpuri delicte (arma infracţiunii, obiectele cu urmele infracţiunii, etc.), mostrele de microobiecte posedă un şir de particularităţi, ce trebuie luate în consideraţie în practică9. Aceste particularităţi nu sunt aşa de importante pentru a introduce în legislaţia de procedură penală norme speciale de reglementare a statutului juridic al lor, modul de realizare, locul şi termenul de păstrare a mostrelor de microobiecte. În acest scop, ar fi suficient de completat art. 155, alin. (1) al CPP RM prin includerea în p. 9 al textului acestui alineat a cuvîntului „microobiecte“ şi vom obţine „alte substanţe, obiecte şi microobiecte “.

În opinia noastră, aceste probleme apar din cauza redactării inexacte a art. 158 al CPP RM „Corpurile delicte“, în care microobiectele sunt omise cu desăvărşire. De aceea, propunem o nouă redacţie a alin (1) a art. 158, CPP RM în următoarea expunere: „Corpuri delicte sînt recunoscute obiectele şi microobiectele în cazuri în care există temeiuri… “ şi în continuare după textul alineatului (1). Adică se impune de introdus doar cuvîntul „microobiectele“, ceea ce va permite eliminarea tuturor întrebărilor discutabile la utilizarea acestora în calitate de corpuri delicte în cauza penală.

Prin urmare observăm că, problema includerii microobiectelor în procedura judiciară penală nu a găsit încă o reflectare clară în actele normative. Există diferite păreri referitoare la faptul dacă microobiectele fac parte din categoria corpurilor delicte sau dacă ele alcătuiesc o varietate specifică, inegală de surse de probă. В. Н. Kocapeв, И. В. Maкoгон menţionează două căi posibile de introducere a microobiectelor în procedura judiciară penală: prima — a recunoaşte microobiectele, atît în aspect procesual penal, cît şi în aspect criminalistic, drept categorie specială de corpuri delicte, regulile de lucru şi modalităţi de includere în procedura de judecată penală, ce nu se supun regulilor generale de includere a obiectelor în rîndul corpurilor delicte; a doua — a aduce regulile de lucru cu microobiectele în conformitate cu normele existente ale dreptului de procedură penală10.

Suntem de acord în totalitate cu savanţii citaţi în privinţa faptului că, edificarea microobiectelor într-o categorie specială de corpuri delicte nu are temeiuri obiective — ele sunt aceleaşi obiecte materiale ce, se depistează, sunt descrise şi folosite în procesul penal. Prin urmare, unica modalitate ar fi comformizarea actelor legislativ normative, departamentale, a recomandărilor ştiinţifico-metodice şi a utilizării practice a lor în lucrul cu microobiectele.

O astfel de coordonare a normelor şi recomandărilor se reduce la un singur fapt — acordarea microobiectelor a statutului de corp delict şi, respectiv, stabilirea legăturii lor cu evenimentul faptei pînă la începutul expertizei. Conform acestei teze procesuale, microobiectele pot fi cercetate, iar, rezultatul lor poate fi utilizat, pe deplin justificat, în procesul penal în calitate de corpuri delicte.

Este necesară instituirea regulilor de lucru cu microobiectele conform normelor existente ale dreptului procesual-penal; coordonarea actelor legislativ normative, departamentale, a recomandărilor ştiinţifico-metodice şi a utilizării practice în lucrul cu microobiectele.

Rezultatele analizei legislaţiei procesual penale, a teoriei şi practicii de urmărire penală şi judiciare privind valorivicarea microobiectelor în activitatea de descoperire a infracţiunilor, condiţionează formularea următoarelor concluzii:

1. Doctrina micrologiei din spaţiul ţării noastre necesită dezvoltare, actualizare şi sistematizare a principalelor categorii ştiinţifice. Suportul teoretico-metodologic al domeniului în cauză, în publicaţiile din străinătate, mai cu seamă ţările CSI, reflectă mai amplu şi mai adecvat structura şi sarcinile micrologiei criminalistice contemporane, ceea ce nu totdeauna se atestă în publicaţiile de specialitate din statel occidentale, cercetările ştiinţifice fiind focusate în exclusivitate asupra problemelor practice de implementare a tehnologiilor industriale, informaţionale şi analitice înalte.

2. Microobiectele, dat fiind importanţa lor criminalistică deosebită în probatoriul penal, rămîn actualmente în centrul intereselor ştiinţifice şi practice ale unor teoreticieni şi practicieni ai dreptului din ţara noastră, dar mai cu seamă a savanţilor din România, Ucraina, Rusia, USA şi alte state din străinătate. Problematica acestor interese este destul de extinsă, cuprinzînd atît fenomenele legate de apariţia microobiectelor în procesul de comitere a infracţiunilor, înfăţişarea sub care acestea se prezintă, cît şi aspectele criminalistice ale tehnicii de recoltare a acestora de la faţa locului, metodologia expertizării ulterioare în cadrul examinărilor de laborator.

3. În criminalistica modernă nu există unitate de păreri în ce priveşte conţinutul conceptului de microobiect şi temeiurile, în baza cărora materialele de probă de acest gen pot fi sau nu catalogate la microobiecte. Însăşi noţiunea de microobiect şi criteriile de delimitare a acestora de alte tipuri de urme infracţionale, nu sunt încă în doctrină destul de clar elucidate. Mai mult, în literatura de specialitate apar multiple confuzii atunci, cînd unele şi aceleaşi obiecte sunt numite în mod diferit.

4. În calitate de microobiecte în criminalistică sunt examinate cele ce deţin anumite însuşiri substanţiale: sunt structuri materiale; deţin parametri externi stabili; posedă masă şi dimensiuni mici; în scopul recoltării lor apare, de regulă, necesitatea de aplicare a unor metode şi mijloace tehnico- criminalistice speciale; deţin legătură cauzală cu circumstanţele infracţiunii; importanţă probantă obţin doar după expertizarea lor în condiţii de laborator.

Prin urmare, microobiectele sunt formaţiuni materiale legate cauzal cu evenimentul infracţional, importante pentru soluţionarea cauzei şi aflarea adevărului, avînd caracteristici dimensionale mici, limitele superioare ale cărora sunt stabilite de pragul sensibil al organelor de simţ ale omului, în primul rînd, de capacitatea de rezoluţie a ochiului uman, deţin parametri relativ stabili, detectarea, fixarea, ridicarea şi expertizarea cărora necesită utilizarea unor mijloace tehnico-criminalistice, cunoştinţe speciale şi metode instrumentale de laborator. O imagine integrală despre microobiecte poate fi obţinută numai dacă ele sunt examinate ca obiecte ale cercetării de expertiză.

5. În scopul utilizării microobiectelor în practica de urmărire penală, acestea se clasifică după multiple şi diverse criterii, cele mai relevante pentru practică fiind: după starea de agregaţie — în solide (cristaline, amorfe); lichide (emulsii, suspenzii, soluţii); găzoase; după natura sursei de provenienţă — în organice şi neorganice, cea din urmă subdivizîndu-se în naturale şi artificiale (produse ale activităţii umane); după obiectele de la care provin — în apărute de la: a) făptuitor; b) victimă; c) uneltele infracţionale sau mijloacele de transport; d) stările de fapt ale locului faptei; după mecanismul de formare există microobiecte de desprindere şi de dezmembrare mecanică.

6. Pentru depistarea microobiectelor sunt necesare mijloace ştiinţifico-tehnice avansate şi abilităţi profesionale de aplicare a acestora. În virtutea dimensiunilor mici ale acestor obiecte şi specificului lucrului cu ele, condiţionat de riscul pierderii lor în cazul manipulării neîndemînatice a lor, ofiţerului de urmărire penală se recomandă de a invita specialişti care dispun de mijloace ştiinţifice, tehnice şi aptitudini corespunzătoare.

7. Mijloacele tehnice necesare procesării microobiectelor la locul faptei (căutării, depistării, fixării, ridicării şi pachetării) se regăsesc în completele de truse universale şi specializate, în laboratoarele criminalistice mobile, destinate cercetării la faţa locului. Mai frecvent, pentru căutarea şi desprinderea microobiectelor de obiectele-purtătoare se folosesc: mijloace optice (lupe, microscoape portabile) şi de iluminare, inclusiv concentrată, radiaţii ultraviolete şi infraroşii, microaspiratorul, banda lipicioasă, magnetul, beţişoare electrostatice, pensete, bisturii, ace de preparare, mănuşi din latex etc. Pelicula adezivă prezintă un mijloc universal de ridicare a microobiectelor de pe aproape orice suprafaţă, fără a perturba localizarea lor pe obiectul-purtător, servind totodată şi ca mijloc de fixare.

8. Procesul căutării microobiectelor presupune întîi de toate descoperirea locurilor şi obiectelor purtătoare de microobiecte, iar mai apoi depistarea lor în aceste locuri cu respectarea unui rînd de măsuri de precauţie şi anume: la început toate obiectele se examinează fără a le strămuta din loc; dacă intenţionăm a le schimba localizarea sub ele se plasează foi de hîrtie albă curată (polietilenă); obiectele vor fi manipulate cu instrumente curate cu mîna înmănuşată, pentru a evita contaminarea, atingerea instrumentarului de alte obiecte este inadmisibilă.

9. Fixarea microobiectelor se realizează întîi de toate procesual, prin consemnarea lor în procesul-verbal, mai apoi se efectuează fixarea tehnică prin fotografiere, inclusiv la scară, videoînregistrare, executarea schiţelor.

10. Ridicarea microobiectelor se face împreună cu obiectul purtător, iar dacă nu este posibil — cu o partea a acestuia. În caz că şi acest lucru nu este realizabil, atunci se ridică cu echipamente speciale: pelicule adezive, magneţi, pensete, bisturii, eprubete şi alţi recipienţi din sticlă etc., ambalîndu-se fiecare microobiect separat în plicuri, pachete, lăzi etc., inscripţionate şi sigilate cu sigiliul organului de urmărire penală.

11. Cercetarea microobiectelor şi altor materiale de probă la faţa locului constituie o activitate realizată în regim de urgenţă de către un specialist în cadrul acţiunii de urmărire penală sau măsurii speciale de investigaţie cu scopul obţinerii informaţiei despre persoana făptuitorului, mecanismul infracţiunii şi alte împrejurări relevante pentru descoperirea ei pe urme proaspete.

12. Cercetările la faţa locului se vor efectua cu aplicarea metodelor ce nu vor modifica sau degrada urmele şi obiectele ca să nu influenţeze negativ expertiza ulterioară a acestora.

13. La expertizarea microobiectelor în condiţii de laborator se va ţine cont de natura şi insuşirile neobişnuite ale microobiectelor, se va respecta principiul abordării în complex a metodicilor de cercetare după scheme strict ierarhizate şi bazate pe algoritmi unanim acceptaţi, în funcţie de starea şi caracterul microobiectelor examinate. Algoritmizarea cercetării microobiectelor atît în condiţii de laborator cît şi în contextul cercetării locului faptei prezintă o activitate formalizată a specialistului şi altor participanţi, care transformă acest proces într-o preocupare dirijată pe bază de program, creînd premise de obiectivare a rezultatelor.

1 Ромaнов Н. С. Микроскопическое и микрометрическое иccледовaние вещественных докaзaтельcтв в криминaлиcтичеcких целях. Дис. кaнд. юрид. наук. Хaрьков, 1958. 315 с.

2 Нaтурa А. И. Микрообъекты: понятие, сущность и некоторые возможности их иccледовaния. Крacнодaр: КЮИ МВД России, 1996. c. 4

3 Kириченко А. А. Основы судeбной микрообъeктологии. Xapьков: Ocнова, 1998. c. 612-681

4 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.06.2003, nr. 104-110, art. nr. 447 (cu modificările şi completările ulterioare).

5 Кочубeй А. В. Meтодологичecкиe, прaвовыe и ecтecтвeннонaучныe основы иcпользовaния микрообъектов в рacкрытии и рaccледовaнии преступлений. Дис. д-рa юрид. наук. Волгогрaд, 2007. c. 270

6 Рaхунов Р. Д. Теория и прaктикa экспертизы в советском уголовном процессе. 2-е изд., перерaб. и доп. Mоcквa: Гоcюриздaт, 1953. c. 164

7 Скорченко П. Т. Криминaлиcтикa. Технико-криминaлиcтичеcкое обеспечение рaccледовaния преступлений. Mоcквa: Былита, 1999, с. 51-57.

8 Бeлкин Р. С. Природa экстертизы микрообъeктов. В: Экспeртнaя npaктика, 1983, № 20, c. 18-22.

9 Ким Э. П. Coвременные проблeмы криминaлистичeской экстертизы мaтeриaлов и вeщeств. Авторeф. дис. юрид. наук. Алматы, 2003. c. 12-13

10 Коcaрeв В. Н., Maкагон И. В. Иcпользовaниe микрообъeктов в рaccлeдовaнии прecтуплeний. Волгогрaд: Изд-во ВолГУ, 2005.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro