ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Biroul procurorului în contextul punerii în aplicare a justiţiei tranziţionale: practica internaţională şi naţională a statelor

Vitalie GAMURARI, doctor, conferenţiar universitar

Biroul procurorului are un rol destul de important în procesul de punere în aplicare a justiţiei tranziţionale. De nivelul executării competenţelor Procurorului în mare parte depinde succesul activităţii tribunalelor penale internaţionale. Deciziile Procurorului ce ţin de numărul acuzaţiilor, a personalităţii şi a statutului acestora, pot avea un efect negativ asupra eficacităţii lucrărilor acestor noi instanţe judiciare, inclusiv a credibilităţii loc.

Analizând redacţia finală al Statutului de la Roma al CPI, constatăm prezenţa unui sistem larg de participare a victimelor la proces, asigurarea intereselor cărora constituie esenţa Statutului. Funcţionarea sistemului dat acordă victimelor încălcărilor grave ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar posibilitatea de a fi auzit, iar sistemului — dreptul de a fi examinat ca instrument ce contribuie la reconciliere.

Cuvinte-cheie: justiţie tranziţională, tribunale internaţionale, biroul procurorului

The Prosecutor’s Bureau in the Context of Application of Transitional Justice: International and National Practice of the States

The Office of the Prosecutor has a very important role in the process of implementing transitional justice. The execution of the prosecutor powers largely depends on the success of international criminal tribunals. The Prosecutor’s decisions related to the number of defendants, their personality and status, can have a negative effect on the efficacy of these new judicial body works, including their credibility.

Analyzing the final version of the Rome Statute of the ICC, we come to the conclusion about the creation of rather wide system of participation of victims in criminal proceedings whose maintenance of justice is underlined in the statute. Functioning of the given system gives to victims of serious violations of human rights and international humanitarian law a possibility to be heard, but system the right to be considered as the tool promoting reconciliation.

Key-words: Transitional justice, international tribunals, international humanitarian law, prosecutor’s bureau, international crimes

Introducere

În ultimele două decenii dreptul internaţional penal a atins semnificative distincte în procesul de codificare şi punerea sa în aplicare, altfel spus — în procesul de implementare la diferite nivele. Aşa, au fost constituite Tribunalele penale internaţionale pentru ex-Yugoslavia (TPIY) (1993) şi Rwanda (TPIR) (1994), apoi a urmat un eveniment important — adoptarea în 1998 a Statutului Curţii Penale Internaţionale (CPI). Între timp, a fost pusă în aplicare o altă formă a justiţiei penale internaţionale — crearea tribunalelor hibrid cu participarea autorităţilor locale şi a suportului logistic şi financiar din partea ONU. Printre acestea se enumeră Curtea Specială pentru Sierra Leone (2002), Tribunalul pentru Cambodja (2001), Tribunalul pentru Timorul de Est (2000) etc.1 Crearea acestor instanţe, obiectivul cărora este punerea în aplicare a justiţiei penale internaţionale au dus la rezultate şi schimbări senzaţionale pentru dreptul internaţional penal & umanitar.

Dreptul internaţional umanitar a ieşit din starea de hibernare în care s-a aflat după Nurnberg şi Tokyo. Sursa ce le-a permis să insufle un nou curent în dreptul internaţional umanitar instanţele respective au găsit-o în dreptul internaţional cutumiar. O perioadă îndelungată dreptul internaţional umanitar rămânea „închis“, fiind accesibil doar cercurilor diplomatice, politice şi militare. Iată de ce apariţia unor noi instanţe judiciare internaţionale, deschise nu doar statelor, a produs efectul unei revoluţii în dreptul internaţional. În ultimele două decenii dreptul internaţional umanitar a devenit obiect al implicării noilor actori, care în mod frecvent încearcă să verifice viabilitatea acestuia în instanţele judiciare, fapt imposibil de imaginat anterior.

Un rol deosebit de important în procesul de punere în aplicare a justiţiei penale internaţionale îi revine Biroului procurorului, activitatea căruia în mare parte determină caracterul acesteia. Aşa, Procurorul decide pornirea urmăririi, stabileşte cercul persoanelor căror vor fi înaintate acuzaţii, precum şi monitorizarea acuzaţiilor ce vor fi înaintate. De nivelul executării competenţelor Procurorului în mare parte depinde succesul tribunalelor penale internaţionale. Deciziile Procurorului ce ţin de numărul acuzaţilor, a personalităţii şi statutului acestora, pot avea un efect negativ asupra eficacităţii lucrărilor acestor noi instanţe judiciare, inclusiv a credibilităţii lor.

Nu ne vom referi la caracterizarea elementelor definitorii ale justiţiei ranziţionale, fapt destul de important pentru studiul în cauză, dat fiind că acest subiect a fost deja analizat anterior.2

Competenţele Biroului procurorului conform actelor constitutive ale tribunalelor penale internaţionale

Procurorul are un rol important pe scena judiciară internaţională, incliv prin faptul că participă la toate dezbaterile judiciare. Pornind acuzarea în urma anchetei gestionate, Procurorul pune în aplicare procesul de justiţie internaţională. În mod analogic, de decizia Procurorului — să claseze cauzele şi să le trimită în arhivă pe cele vechi, în mare parte va depinde capacitatea instanţei să-şi finalizeze mandatul. În cazul CPI anume decizia Procurorului — să pornească sau nu învinuirea într-un caz sau în altul, dă start sau încetează justiţia penală internaţională, deşi această chestiune este prerogativa judecătorilor.

În pofida faptului că sursa pentru competenţele Procurorului constituie normele de drept introduse direct în statutele tribunalelor, funcţia acestuia în întregul sistem al justiţiei penale poartă un caracter foarte politizat. Determinând cine va constitui obiectul unei acuzaţii, în ce moment procedurile vor fi pornite şi care vor fi faptele incriminate, Procurorul nu poate ignora dimensiunea politică a deciziilor sale, care în modul cel mai direct afectează relaţiile internaţionale, iar în unele cazuri chiar şi negocierile privind soluţionarea paşnică a diferendelor. Importanţa politică a rolului acestuia şi-a găsit oglindirea în procesul „numirii“ de către Consiliul de Securitate al ONU al primului acuzator al TPIY, proces ce a durat mai bine de un an şi jumătate, în perioada respectivă tribunalul fiind lipsit de posibilitatea de a-şi exercita funcţiile. Competenţele Procurorului au devenit una din temele principale de negociere ce au avut loc la Roma în vara anului 1998, ce a dus la crearea CPI. Acordarea Procurorului CPI a dreptului de a iniţia urmărirea proprio motu constituia aspectul cel mai discutabil al mecanismului de pornire a Curţii şi una din problemele politico-juridice de bază, în lipsa căreia era imposibil de a garanta adoptarea Statutului. Atât adepţii, cât şi adversarii competenţelor proprio motu ale Procurorului erau de acord că includerea sau excluderea acestor competenţe vor influenţa esenţial structura şi funcţionarea Curţii.3

Competenţele atribuite Procurorului sunt bine cunoscute sistemului de acuzare din statele common law: este vorba despre „principiul oportunităţii urmăririlor“, ce lasă după procuror ultimul cuvânt privind înaintarea acuzaţiei. Acest principiu nu crează dificultăţi pe plan intern, unde el este aplicabil în primul rând în cazul infracţiunilor mai puţin grave, şi din contra el face să apară anumite probleme pe plan internaţional. Anume transpunerea acestor competenţe discreţionare de selectare pe arena internaţională trezesc nedumeriri şi întrebări. Pe de o parte, experienţa din ultimii 10-15 ani în cazurile de comitere a actelor de genocid, cum este cel al Rwandei sau de încălcare a dreptului internaţional umanitar — ex-Yugoslavia şi Sierra Leone, numărul suspecţilor potenţiali, altfel spus a persoanelor care într-o măsură sau alta sunt culpabili, se cifrează cu miile. Din punct de vedere pragmatic, este clar de ce în dreptul internaţional penal s-a purces la principiul oportunităţii urmăririi.4 După cum a recunoscut Camera de Apel a TPIY, în faţa resurselor limitate pe care le posedă tribunalele penale, Procurorului i se acordă o marjă largă de apreciere privind ducerea anchetei şi elaborarea actelor de acuzare.5 Curtea a conchis: „în contextul dat în multe sisteme ale justiţiei penale, instanţa, împuternicită cu dreptul de a porni ancheta, posedă resurse financiare şi umane limitate, deaceea ar fi ireal să aşteptăm de la ea tragerea la răspundere a fiecărui infractor ce cade sub jurisdicţia ei. Ea va trebui să decidă, după necesităţi, cine şi pentru ce fapte va trebui urmărit. Este clar că Acuzarea posedă competenţe largi de a acţiona independent la iniţiera urmăririi şi elaborarea actelor de acuzare (traducerea noastră)“.6

Dacă realitatea impusă de numărul de suspecţi şi de crime comise în legătură cu conflictele interne sau internaţionale necesită o anumită selecţie, exercitatea acestui drept discreţionar pe plan internaţional trebuie să fie sufucient încadrată în anumite limite pentru a evita orice aparenţă de injustiţie şi imparţialitate. În general, mandatul unei jurisdicţii penale internaţionale constă în examinarea conflictelor de ordin politic sau etnic în regiuni în care predomină neîncrederea între diferite grupuri prezente, care deseori sunt implicate în crimele comise contra populaţiei civile. În acest context, exercitarea puterii discreţionare de către Procuror trebuie să fie făcută de o manieră cât mai transparentă pentru a stabili cât mai rapid credibilitatea şi independenţa nu doar a Procurorului, dar şi a instituţiei judiciare internaţionale pe care o reprezintă.

În egală măsură Procurorul joacă un rol deosebit de important în procesul de asigurare a intereselor victimelor, fapt menţionat de autor în lucrările sale anterioare.7

Biroul procurorului în contextul delimitării dintre sancţiunile aplicabile de dreptul penal şi dreptul internaţional penal

Biroului procurorului îi revine un rol deosebit în punerea în aplicare a sancţiunilor, inclusiv la nivel naţional şi internaţional. Pornim de la faptul că garant al universalităţii este principiul complementarităţii, ce prevede că justiţia naţională trebuie să fie primul reper în impunerea respectării drepturilor omului şi a dreptului umanitar. Eficacitatea urmăririi pe plan naţional depinde de exercitarea obligaţiilor asumate pe plan internaţional de către state. Statele părţi la Convenţiile de la Geneva trebuie „să respecte şi să facă să fie respectate“ dreptul umanitar. Dar conform sistemului drepturilor omului, timp îndelungat caracterizat de o logică de „non-implicare“ în drepturile garantate, statele părţi la instrumentele internaţionale trebuie în egală măsură „să respecte, să protejeze şi să pună în aplicare“ angajamentele asumate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat, inclusiv în unele speţe recente, importanţa obligaţiilor ce decurg din articolele 2 şi 3 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pornind de la obligaţia de a ancheta, de a urmări şi de a sancţiona încălcările comise. Aceasta redă fără îndoială realitatea — justiţia trebuie să fie exercitată pe cât este posibil la nivel naţional, justiţia internaţională intervenind doar în calitate de ultim garant al unei bune administraţii a justiţiei.

Pentru ca principiile subsidiarităţii şi complementarităţii să poată funcţiona pe deplin, este binevenit ca justiţia naţională să fie constituită din judecători competenţi, independenţi şi imparţiali. Ne întrebăm de exemplu care ar fi cazul Republicii Moldova în situaţia în care mai funcţionează tribunalele militare? Aducem exemplul Franţei când deciziile justiţiei militare nu sunt nici motivate, nici publicate.8 Ori, eficacitatea sancţiunilor este strâns legată de o oarecare „pedagogie“ a justiţiei care trebuie să stabilească anumite repere clare şi sancţiuni previzibile. Aceasta ar trebui să constituie un imperativ pentru toate nivelele — de la sancţiunea disciplinară, pronunţată de autoritatea ierarhică — la sancţiunea penală, adoptată într-un termen rezonabil, toate ţinând cont de circumstanţele adecvate, în special de cele atenuante. În acest sens factorul temporar joacă un rol deseori neglijat. Drept exemplu poate servi procesul Milosevic, care a început destul de târziu, în timp ce Tribunalul penal inernaţional pentru ex-Yugoslavia a fost creat în 1993, iar jurisdicţia ratione temporis începe din 1991, a trebuit să se aştepte până în anul 1997, când s-a declanşat criza din Kosovo, pentru ai înainta primul act de acuzare. Apoi a avut loc tărăgănarea legată de aspecte procedurale, iar toate acestea au demonstrat că momentele acceptate au avut efect negativ în raport cu comunitatea internaţională. Faptul că procesele au avut loc la aproape zece ani de la actele comise a dus la scăderea eficacităţii justiţiei. Cu siguranţă justiţia devine o maşină de întârziat pentru autorii crimelor, în afara oricărei posibilităţi de prescripţie — după cum s-a văzut în cazul procesului întârziat asupra câtorva supravieţiuitori ai conducerii Khmerilor roşii. Presupunem că doar caracterul imediat al unei sancţiuni eficace îi poate acorda un veritabil rol de intimidare.

Încălcările dreptului internaţional umanitar ţin de responsabilitatea statului: ea îl obligă să urmărească şi să sancţioneze aceste încălcări. Statele terţe pot şi ar trebui în egală măsură să urmărească aceste încălcări în cazul în care ele constituie încăcări grave ale dreptului internaţional umanitar, fie că este vorba despre „infracţiuni grave“ în sensul Convenţiilor de la Geneva, fie despre încălcări grave ce reiese din alte texte considerate „crime de război“, fie încălcări grave a „regulilor cutumiare“, care în egală măsură sunt crime de război. Această obligaţie este sau cel puţin trebuie să fie o consecinţă directă a obligaţiei ce decurge din principiul competenţei universale în materie de crime internaţionale. În opinia profesorului Xavier Philippe, în lipsa unui răspuns expres, societatea internaţională a fost tentată sporadic să creeze mecanisme de sancţionare care s-au soldat cu crearea tribunalelor penale internaţionale ad hoc sau a tribunalelor mixte, pentru a răspunde deficienţelor mecanismelor clasice.9 Crearea unei Curţi Penale Internaţionale permanente ilustrează naşterea unei voinţe politice noi, însă nu va putea ea de una singură să soluţioneze toate problemele, în caz că majoritatea urmăririlor nu va fi preluată de statele părţi.

Impunerea sancţiunilor de către statul care a participat direct la conflict reprezintă obiect al unui număr de constrângeri importante, care ar trebui să elimine anumite provocări. În primul rând, statul trebuie să fie capabil să conducă în mod corespunzător procedura şi să aibă voinţa să o aplice — ceea ce în general este departe de a fi cazul situaţiei de conflict. În al doilea rând, statul trebuie să stabilească proceduri credibile pentru părţi. Pentru aceasta, trebuie garantat un tratament egal şi individualizat tuturor, indiferent de grupul cărui aparţine. Aceste condiţii care reprezintă condiţii prealabile sine qua non sunt obligatorii — normele aplicabile vor fi aceleaşi pentru toţi, pentru ca grupurile armate să poată fi sigure şi ca rezerva lor naturală de a transfera membrii săi guvernului să fie depăşită.10

Ceea că statul acordă o amnistie pe cât este de posibilă persoanelor care au luat parte la un conflict armat, pentru fapte ce nu constituie crime de război — în mod ideal atunci când conflictul încă are loc — poate avea un rol decisiv în perceperea de către părţi a intenţiei sincere din partea acestuia în punerea în aplicare a unei urmăriri imparţiale.11 În cazul în care nici o formă de amnistie nu este acordată pentru simpla participare la ostilităţi, statul poate accepta cel puţin o reducere a pedepsei în asemenea situaţii, în speranţa că aceasta va avea un impact pozitiv asupra respectării dreptului internaţional umanitar.12 A propos, situaţia în care statul urmăreşte membrii grupului armat în baza legislaţiei penale ordinare doar pentru faptul că au luat parte la ostilităţi — refuzând să le recunoască „dreptul la statutul de combatant“ — duce la lipsa oricărui interes din partea acestora de a se conforma regulilor dreptului internaţional umanitar, deoarece ei riscă să fie urmăriţi la nivel naţional, chiar dacă respectă regulile în cauză. Bineînţeles, amnistiile generale care cuprind şi crimele grave comise într-un conflict sunt inacceptabile.13 Consiliul de Securitate al ONU,14 Comisia pentru drepturile omului a ONU15 şi Secretarul general al ONU16 au confirmat de mai multe ori că amnistiile nu sunt aplicabile în cazul crimelor de război.

Un alt criteriu care trebuie luat în consideraţie este că procedura unei justiţii penale este greu să fie asigurată nemijlocit în timpul conflictului. În general este necesar de a aştepta sfârşitul ostilităţilor şi ca statul să preia controlul asupra teritoriului său înainte ca justiţia să poată fi ajustată procedurilor care oferă garanţiile necesare unui proces echitabil. Printre altele, procedurile penale sunt în general complexe şi de durată, în special când este vorba despre încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe scară largă sau în mod sistematic şi pot impune necesitatea unor opinii ale experţilor care nu sunt disponibili la nivel naţional, de unde şi importanţa de a combina aceste proceduri cu alte soluţii imediate.

Un alt mijloc de depăşire a dificultăţilor susmenţionate ar consta în implicarea unui stat terţ pe baza competenţei universale, altfel spus, principiul conform căruia statele pot trage la răspundere autorii crimelor internaţionale, indeferent de locul comiterii, caracterul conflictului, naţionalitatea autorului sau a victimei. Există mai multe exemple în practica contemporană a statelor când acestea recurg la competenţa universală pentru a pune sub urmărire membrii grupurilor armate.17

În sfârşit, trebuie la fel să fie posibil de beneficiat de mecanismele justiţiei tranziţionale în perioada post-conflictuală, în special cele care fac referinţă la sistemele justiţiei tradiţionale.18 Aceste mecanisme trebuie să ia în consideraţie interesele, drepturile şi obligaţiile părţilor implicate. În plus, în cazul în care aceste mecanisme ar putea avea avantajul să fie rapide, ele trebuie în mod obligatoriu să respecte toate garanţiile unui proces echitabil.

O altă soluţie în condiţiile imposibilităţii punerii în aplicare a justiţiei de către statul implicat în conflict ar fi instituirea tribunalelor internaţionale sau mixte. În principiu, aceste tribunale oferă garanţia unei justiţii independente şi imparţiale, ceea ce nu putem spune deseori despre justiţia la nivel naţional. Mai mult, ele trebuie să fie în stare să-i trateze în mod echitabil pe toţi cei ce au comis acte de violenţă, pentru ca realitatea din tribunal să fie pe cât de posibil aproape de realitatea din teren. Aceasta apare ca un element esenţial pentru evitarea radicalizării poziţiilor şi pentru ca sancţiunile să contribuie, pe cât este de posibil, la revenirea la starea de pace. Este în principiu poziţia adoptată de Curtea Penală Internaţională, după care sunt puse sub urmărire şi aduse în faţa justiţiei nu doar crimele comise de către state, dar în egală măsură cele comise de grupurile armate.19 Biroul procurorului are o responsabilitate specială în acest sens — determină politica judiciară, direcţionând exercitarea acţiunii penale.

Totodată, tribunalele internaţionale au un neajuns — sunt situate foarte departe de locul conflictului şi persoanele implicate — fapt ce poate reduce efectul pe care sancţiunile trebuie să le aibă. Dar, trebuie să menţionăm că există o tendinţă tot mai mare de a institui proceduri internaţionalizate care să fie plasate cât mai aproape de locurile unde au fost comise crimele. În aceeaşi ordine de idei, pare să fie esenţial că iniţiativele internaţionale permit de a stabili legătură cu sistemele naţionale implicate fapt ce ar permite implicarea capacităţilor la nivel naţional pentru ca cazurile să poată acoperi în mod direct şi rapid conflictul în conformitate cu garanţiile unui proces echitabil.

Revenind la rolul Biroului procurorului în delimitarea sancţiunilor aplicabile de dreptul penal şi dreptului internaţional penal, constatăm importanţa unor precizări de fond. În special aceasta ţine de gravitatea sancţiunilor aplicabile în cele două situaţii. Dat fiind că unele grupări criminale organizate pot fi considerate drept grupări armate organizate, acestea pot fi responsabile pentru crime internţionale. Ca consecinţă, chiar dacă propunerile privind instituirea unui tribunal internaţional pentru a judeca cazurile legate de terorism şi de trafic de stupefiante nu au izbutit, acţiunile acestor grupări pot releva din dreptul internaţional penal, în special din Statutul de la Roma.

La prima vedere aşa fapte ca terorismul, crima organizată sau acţiunile bandelor organizate nu constituie în general crimă de genocid în sensul art.6 al Statutului de la Roma, dat fiind că acestea nu sunt comise din intenţia „de genocid“ de „a distruge, în intregime sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios.“20 În anumite regiuni, cum este de exemplu pădurea amazoniană, grupările criminale care participă la tot sortul de trafic ilicit pot în mod deliberativ să extermineze grupuri constituite din indieni care-şi apără teritoriul contra acestor intruşi.

În sensul ar.7.1 al Statutului de la Roma prin crima contra umanităţii se înţelege „una dintre faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile“. Actele citate includ unele crime care sunt la fel comise de organizaţiile criminale: omorul, exterminarea, supunerea la sclavie, privarea de libertate fizică, tortura, violul etc. Statutul de la Roma defineşte „supunerea la sclavie“ ca fiind „fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de fiinţe umane, în special de femei si copii“.21 Articolul 7.2 dispune „prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se inţelege comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac“.

Această dispoziţie precizează că crime contra umanităţii pot fi comise de entităţi nestatale.22 În acelaşi timp, ceea ce putem înţelege prin „organizaţie“ în sensul art.7.2 este discutabil. Există tendinţa de a nu utiliza în cazul dat criteriul aplicabil „grupărilor armate organizate“, ci să fie fixaţi alţii, cele ca puterea forţei comparabile celor ale instituţiilor de stat.23 Chiar dacă această dispoziţie complexă nu poate fi analizată în detalii în cazul nostru, este evident că grupările criminale organizate nu intrunesc în mod general o asemenea condiţie.

În baza art.8.2.f) al Statutului de la Roma sunt considerate în egală măsură crime de război şi alte încălcări grave a legilor şi obiceiurilor de război aplicabile în cadrul conflictelor armate non-internaţionale, conflictelor armate care opun în mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autorităţile guvernului acestui stat şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate între ele.

Aşa dar, dreptul internaţional penal poate în circumstanţe excepţionale să fie aplicat actelor comise de grupuri criminale organizate, care pot fi judecate ca crime de către CPI sau alte tribunale naţionale sau internaţionale. Este interesant de notat că astăzi se cunosc mai multe forme ce permit intrarea crimei organizate în câmpul de aplicare al dreptului internaţional penal. Imediat după declanşarea conflictelor din ex-Yugoslavia în anii 1990, graţie faptului că competenţa TPIY a fost deja stabilită, comunitatea internaţională a luat măsuri pentru a restabili şi a extinde autoritatea judiciară internaţională în statele în tranziţie. Aşa de exemplu, Curtea pentru Bosnia-Herţegovina a fost instituită în 2002, care are competenţa generală de a judeca crime de război, dar în egală măsură şi crima organizată. Într-adevăr, violenţa în bandele organizate sau acţiunile altor grupări organizate determină o responsabilitate individuală penală prin aplicarea dreptului naţional, însă această responsabilitate în esenţă este declanşată de dreptul internaţional penal.

În cadrul unui „drept internaţional penal de o nouă generaţie“, lupta cu crima organizată are loc în egală măsură prin stabilirea unei autorităţi judiciare cu o competenţă adecvată la nivel naţional, prin respectarea condiţiilor prealabile oricărei incriminări a violenţelor în bandele organizate sau a comportamentului criminal ce cade sub incidenţa dreptului internaţional penal. Totodată, trebuie de ţinut cont de cadrul normativ stabilit de dreptul internaţional umanitar şi cadrul nomativ ce asigură protecţia drepturilor omului.

A face faţă crimei organizate şi violenţei în bandă este o provocare din punct de vedere teoretic şi practic, căci acestea sunt fenomene extrem de complexe şi dinamice. În timp ce legiuitorul naţional reacţionează în mod diferit conform particularităţilor pe care le-au definit, lupta cu crima organizată, cu bandele şi violenţa în bandele organizate face tot mai mult obiectul unei reglementări internaţionale care preea dimensiunea transnaţională a crimei organizate şi vine să confirme voinţa statelor să coopereze mai eficient şi să-şi armonizeze legislaţiile naţionale. Un cadru internaţional complex a fos stabilit, care cu regret nu este încă recunoscut pe plan universal şi nu este pus în aplicare. În realitate, recurgerea la forţă în baza dreptului internaţional poate avea loc doar în cazul în care actele criminale pot fi imputate unui stat. În circumstanţe excepţionale, cu toate acestea, crima organizată şi violenţa în banda organizată poate intra în câmpul de aplicare a dreptului internaţional umanitar şi a dreptului internaţional penal. Totuşi asemenea situaţii sunt condiţionate de faptul ca grupările criminale să fi devenit organizaţii ce dispun de putere sau structuri asemănătoare statelor.

Încheiere

Ultimii 15 ani au înscris un nou capitol în dreptul internaţional penal odată cu intrarea în scenă a noilor instituţii judiciare. Primele experienţe ale Consiliului de Securitate cu TPIY şi TPIR, urmate de adoptarea Tratatului de la Roma ce a creat CPI, precum şi constituirea unor noi instituţii numite hibrit, a trezit în rândul statelor o oarecare nemulţumire, cunoscută sub termenul englez tribunal fatigue. Prezentat la început ca suspecţii de ordin financiar din partea statelor donatoare, putem observa totodată şi tentativa de a „frâna“ entusiasmul primelor două tribunale, în special a Procurorilor.

Pentru statele părţi la Tratatul de la Roma, care nu prevede un control direct din partea Consiliului de Securitate asupra Procurorului, a devenit preferabil de a oferi judecătorilor un mai mare control asupra exercitării împuternicirilor Procurorului, începând cu faza iniţială a pornirii anchetei. De partea sa, Consiliul de Securitate a preluat dreptul de a amâna deciziile Procurorului CPI în numele „imperativelor păcii“ (Statutul CPI, art.16). Merită a fi apreciată apariţia pe scena dreptului internaţional penal a noţiunii interesului justiţiei, care ni se pare că este determinantă şi care foarte repede a devenit un element esenţial al strategiei de acuzare a Procurorului şi va face obiectul unui control din partea judecătorilor. Deşi acest control asupra deciziei celei mai „politizate“ a Procurorului a fost conceput ca un mijloc al întăririi legitimităţii, el totuşi este supus unui anumit risc şi poate ameninţa integritatea Curţii Penale Internaţionale în ansamblu.

Unul din obiecivele Biroului procurorului CPI este stabilirea echilibrului dintre interesele victimelor şi alte interese procedurale penale. Această participare compromite echilibrul dintre acuzare şi apărare, fapt ce contravine dreptului suspectului sau al acuzatului la un proces echitabil şi rapid, precum şi interesului Procurorului de a prezenta probele şi de a prezenta victimele în calitate de martori. În plus, participarea victimelor, de regulă în cazul în care ea este asortată de măsuri de protecţie, poate spori interesul public în cadrul unei audienţe publice, ce are drept scop oferirea posibilităţii de a verifica fără a împiedica administrarea justiţiei. Printre altele, există şi alte interese, specifice CPI în calitate de organ creat printr-un tratat, este vorba despre cele ale statelor părţi — rapiditatea procedurilor şi limitarea cheltuielilor. Participarea rapidă a victimelor la faza anchetei poate contravine interesului Procurorului de a duce o anchetă în mod obiectiv, imparţial şi confidenţial. Echilibrul dintre aceste interese concurente trebuie să fie luat în vedere de către judecători în cazul în care acordă un acces victimelor, în special în cazul în care definesc domeniul de aplicare şi modalităţile participării acestora. Problema echilibrului intereselor poate fi în egală măsură privită într-un context mai larg în cazul în care sunt abordate aspecte generale ale obiectivelor ce reglementează instituţiile corecţiei şi ale condamnării în dreptul internaţional penal.

1 A se vedea: Gamurari V., Barbăneagră A. Crimele de război. Chişinău: Reclama SA. 2008, p. 216-235.

2 A se vedea: Gamurari V. Justiţia tranziţională — între necesitatea promovării valorilor de drept şi realitatea impusă de factorii politici. Studii Juridice Universitare. ICDPDO. ULIM. № 3-4. Anul II/2009, p. 135-145.

3 Luc Côté. Justice pénale internationale : vers un resserrement des règles du jeu. Revue internationale de la Croix-Rouge, 2006, No 861, http://www.cicr.org/fre/assets/files/other/irrc_861_cote_fre.pdf (consultat la 28.01.2012)

4 Art.18(1) al Statutului TPIY şi art.17(1) al Statutului TPIR, in fine: „[Procurorul] evaluează informaţia primită sau obţinută şi se pronunţă privind oportunitatea angajării urmăririi“.

5 Prosecutor v. Delalić, Mucić, Delić and Landžo, IT-96-21 Appeals Chamber, ICTY, 20 February 2001, para.602 http://www.icty.org/x/file/Legal%20Library/jud_supplement/supp23-e/celebici.htm (consultat la 29.01.2012)

6 Idem.

7 A se vedea: Gamurari V. Asigurarea justiţiei la nivel naţional şi internaţional: aspecte privind regimul participării victimelor la procedura Curţii Penale Internaţionale. Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale. № 3. 2010, p.60-69.

8 Emmanuel Decaux. Définition des sanctions traditionnelles : portée et caractéristiques. Revue internationale de la Croix-Rouge. No 870, p.256 http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-870-p249/$File/irrc-870-decaux_fra-pr-web-final.pdf (consultat la 26.12.2010).

9 Xavier Philippe. Les sanctions des violations du droit international humanitaire : problématique de la répartition des compétences entre autorités nationales et entre autorités nationales et internationales. Revue internationale de la Croix-Rouge. No 870, p.360 http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-870-p359/$File/irrc-870-Philippe-pr-web-fra.pdf (consultat la 26.12.2010).

10 A se vedea în acest sens : Anne-Marie La Rosa et Carolin Wuerzner. Groupes armés, sanctions et mise en œuvre du droit international humanitaire. Revue internationale de la Croix-Rouge No 870, p.327-341 http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-870-p327/$File/irrc-870-LaRosa-Wuerzner-web-fra-final.pdf (consultat la 26.12.2010).

11 Хенкертс Ж.-М., Досвальд-Бек Л. Обычное международное гуманитарное право. Нормы. МККК. Москва: Радуга. 2006, p.786-790, Regula 159. În egală măsură a se vedea art.6 par.5 al Protocolului adiţional II (1977).

12 Document informativ elaborat pentru reuniunea de experţi la nivel înalt asupra problemelor actuale în materie de drept internaţional umanitar „Améliorer la conformité au droit international humanitaire“. CICR. Cambridge, 25-27 juin 2004 (din arhiva personală a autorului).

13 A se vedea: Gamurari V., Barbăneagră A., op. cit., p.448-477.

14 A se vedea: rezoluţiile Consiliului de Securitate 1120 (1997) http://www.un.org/french/documents/view_doc.asp?symbol=S/RES/1120(1997) (consultat la 10.02.2011) şi 1315 (2000) http://www.un.org/french/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1315(2000) (consultat la 10.02.2011).

15 A se vedea: rezoluţia 2002/79 a Comisiei (actualmente Consiliul) pentru drepturile omului (din arhiva persoanlă a autorului).

16 A se vedea: Raportul Secretarului general privind instituirea unui Tribunal special pentru Sierra Leone (S/2000/915) http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N00/661/78/PDF/N0066178.pdf?OpenElement (consultat la 10.02.2011).

17 A se vedea: Gamurari V., Barbăneagră A., op. cit., p.236-263.

18 A se vedea: Amedeo Cottino. Prévention du crime et lutte contre la criminalité : les concepts occidentaux face aux pratique juridiques traditionnelles. Revue internationale de la Croix-Rouge. Nr. 870, p.289-301 http://www.icrc.org/Web/fre/sitefre0.nsf/htmlall/review-870-p289/$File/irrc-870-cottino_pr%20web-far-final.pdf (consultat la 10.02.2011).

19 La moment, Curtea Penală Internaţională a emis mandate de arest contra 16 membri ai grupurilor armate în Uganda, Republica democrată Congo, Sudan şi Republica centralafricană. Doar un singur mandat de arest este adresat unui ex-ministru de stat, ce conducea afacerile interne în guvernul sudanez, iar o cerere de arest a fost emisă contra şefului statului sudanez în exerciţiu. La 06.11.2009 Preşedinţia Curţii Penale Internaţionale a emis o decizie privind situaţia din Kenya adresată Camerei preliminare II. La 31.03.2010 Camera preliminară II a autorizat Procurorul să pornească o anchetă în cazul situaţiei din Kenya. Informaţia disponibilă la adresa http://www.icc-cpi.int/Menus/ICC/Situations+and+Cases/ (colsultat la 10.02.2011).

20 Pentru un studiu mai aprofundat a se vedea: Kai Ambos. What does ‘intent to destroy’ in genocide mean? International Review of the Red Cross. Vol.91. Nr.876. December 2009, pp.833-858 http://www.icrc.org/eng/assets/files/other/irrc-876-ambos.pdf (consultat la 13.09.2012).

21 Statutul de la Roma, art.7.2c).

22 A se vedea în egală măsură: Tribunal pénal international pour l’ex-Yougoslavie (TPIY), Le Procureur c. Tadić, Arret relatif a l’appel de la Défense concernant l’exception préjudicielle d’incompétence (chambre d’appel), aff aire n° IT-94-1-AR/, 2 octobre 1995, para.654-655 http://www.icty.org/x/cases/tadic/acdec/fr/51002JN3.htm (consultat la 16.09.2012).

23 Pierre Hauck et Sven Peterke. Le crime organisé et la violence en bande organisée dans le droit national et international. Revue Internationale de la Croix-Rouge. Volume 92. Sélection française 2010, p.250. http://www.icrc.org/fre/assets/files/publications/icrc-001-4054.pdf (citat la 03.09.2012).

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro