ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Conceptul de „document“ în criminalistica contemporană

Gheorghe GOLUBENCO, doctor, conferenţiar universitar
Ion VACARU, doctorand

În lucrare se expune evoluţia viziunilor asupra noţiuni de document şi se propune un nou concept al acestei categorii ştiinţifice pentru criminalistica modernă din spaţiul vorbitorilor de limbă română. Autorii argumentează ideia trecerii de la interpretarea criminalistică tradiţională a noţiunii de „document“, doar ca „act scris“ la un context mai larg — ca purtător material pe care, prin intermediul diverselor mijloace de comunicare a informaţiei, special sunt fixate date importante pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.

Cuvinte cheie: document, document electronic, act scris, documentologie, corp delict

Concept of “Document” in Contemporary Forensics

The paper exposes the evolution of the concepts concerning the notion of document and proposes a new concept of this scientific category so important for the modern forensics in our country. The authors underline the idea of shifting from the traditional interpretation of the notion of “document” just as a “written act” to a larger context as a material carrier on which, through diverse means of communication of information, are fixed important data that contribute to the discovery and investigation of crimes.

Key words: document, electronic document, written act, documentology, material evidence.

În aspect etimologic noţiunea „document“ provine de la latinescul „documentum“, ceea ce în Roma antică însemna „tot ce poate servi ca mărturie, lecţie, exemplu“. Această noţiune, dar şi derivatele ei — „documentaţie“, „documentare“ au intrat de mult timp în uzul anchetatorilor, lucrătorilor operativi, procurorilor, experţilor, judecătorilor, dar şi tuturor acelor care zi de zi luptă cu criminalitatea şi înfăptueşte justiţia. Cu documentele se operează, se discută, acestea se ridică, se examinează, se trimit la expertiză. Cu ajutorul lor se cercetează infracţiuni, se demască persoanele vinovate în săvărşirea lor. Acest termen se foloseşte în textele actelor normative, este pe larg utilizat şi de savanţii jurişti, de experţii-criminalişti. Şi acest lucru este firesc deoarece urmărirea penală prezintă, în fond, un proces de depistare, apreciere şi utilizare a unor documente, dar şi alcătuirea altor documente semnificative din punct de vedere juridic.

Cu toate acstea, fiind o noţiune extrem de importantă şi larg răspândită ea este insuficient elaborată în teoria criminalisticii din spaţiul vorbitorilor de limbă română. De aici şi diversitatea de opinii în sursele criminalistice, penale şi procesual-penale asupra conţinutului acesti termen.

În dreptul penal al Republicii Moldova, după cum menţionează cercetătorul A. Reşetnicov documentul este privit ca obiect material, produs sau mijloc de săvârşire a infracţiunii.1 Ca obiect material „documentul“ figurează în mai multe articole din CP al Republicii Moldova: art. 218; art. 243; art. 244; art. 252; art. 253; art. 310; art. 312; art. 361; art. 3621. În calitate de produs al infracţiunii, documentele se amintesc în următoarele articole ale acestui act normativ (art. 182; art. 245; art. 2452; art. 250; art. 261; art. 276; art. 310), iar ca mijloc de săvârşire a infracţiunii, documentul se regăseşte în art. 190; art. 207; art. 238; art. 241; art. 248 a Legii penale a Republicii Moldova.

În aspect procesual-penal (având în vedere noul Cod de procedură penală al României,2 dar şi CPP al Republicii Moldova în vigoare3) nu există o determinare clară a noţiunii de document şi nici o listă exhaustivă a documentelor ce poartă însemnătate procesuală, dar în aceste acte se atrage atenţia la forma documentelor redactate cu ocazia efectuării acţiunilor procesuale. Important este să subliniem că aici se expun modalităţile de fixare a informaţiei în documente ce admit şi acelea ce ipotetic pot apărea ca rezultat al dezvoltării progresului tehnico–ştiinţific.

Spre exemplu, art. 97 al noului CPP al României statuează în alin (1) că constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Alin (2) stabileşte că proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declaraţiile persoanei vătămate;

c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;

d) declaraţiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege (sublinierea ne aparţine — V.I.).

Aceiaşi idee este fixată şi în alin. (1) al art. 157 CPP a Republicii Moldova: Constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.), care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză (sublinieea ne aparţine — V.I.).

În aspect procesual-penal documentele se subdivizează în:

1) documente — corpuri delicte (art. 157 CPP RM);

2) procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi judiciară (art. 163 CPP RM);

3) înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie (art. 164 CPP RM).

La prima grupă legiuitorul din Republica Moldova atribuie documentele care au servit la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectul acestor acţiuni, precum şi documentele care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiuii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoaelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Cât priveşte a doua grupă, se are în vedere procesele-verbale, întocmite conform prevederilor legii procesual-penale în cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul efectuării acţiunilor procesuale precum cercetarea la faţa locului, percheziţia cororală, percheziţia domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe pentru expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recnoaştere, exhumării cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri şi a altor procedee probatorii.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tenico-electornică, dobândite în condiţiile legii procesual-penale, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârşirea une infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza rspectivă.

Deci, pentru ca documentul să fie tratat în aspect procesual-penal, acesta trebuie să răspundă anumitor criterii şi anume:

— prezenţa în ele a unor date importante pentru stabilirea împrejurărilor cauzei; vinovăţia persoanei făptuitorului în săvârşirea infracţiunii; circumstanţe ce caracterizează persoana învinuitului; caracterul şi dimensiunile prejudiciului cauzat de infraciune; împrejurările ce atenuează sau agravează pedeapsa; împrejurările ce conduc la liberarea de răspunderea penală şi pedeapsă; împrejurările ce înlesnesc săvârşirea infracţiunii;

— prezenţa în documete a datelor ce reflectă mersul şi rezultatele acţiunilor efecuate în cadrul investigaţiilor şi a dezbaterilor de judecată.

La determinarea importanţei şi volumului noţiunii „document“ în aspect criminalistic este necesar a lua în calcul legătura iminentă a criminalisticii cu ştiinţele ciclului juridico-penal: dreptul penal, dreptul procesual-penal, teoria activităţii operative de investigaţii. Este cunoscut că ştiinţa criminalistică contribuie la îmbogăţirea şi perfecţionarea legislaţiei penale şi procesual-penale. Profesorul Belkin R.S. în lucrările sale atenţiona asupra acestei legături, care evidenţia următoarele genuri de documente:

1. Documente — mijloace de comitere a infracţiunii: facturi, conturi false, foi de boală ş.a.

2. Documene — mijloace de acoperire a infracţiunii: bilete executate chipurile din numele sinuciaşului ş.a.

3. Documente — mijloace ce contribuie la descoperirea infracţiunii şi stabilirea circumstanţelor importante pentru cauză“.4

Iniţial în criminalistică noţiunea de document era privită doar ca act scris,5 însă odată cu dezvoltarea tehnicii criminalistice, a metodelor şi procedeelor de colectare a probelor, o largă aplicare a obţinut fixarea urmelor infracţiunii cu ajutorul fotografiei, de aceea propunerea unor savanţi criminalişti de a include în lista surselor de probă fotodocumentele şi alte genuri de „copii materializate“ a fost acceptată.6

În confirmarea poziţiei că documentul prezintă totdeauna un act scris i se aduceau şi argumente, precum că numai forma scrisă a documentului este capabilă să asigure însuşirea corectă a ideilor de către cei cărora le este destinat documentul.7 Cunoscutul criminalist ucrainean Tihenko S.I. considera că prin „document trebuie de înţeles actul scris ce certifică fapte care poartă însemnătate juridică“.8 La fel definea documentul şi savantul rus Vasiliev A.N., însă puţin mai desfăşurat, care nota: „Obiecte ale examinării criminalistice pot fi documentele destinate pentru evidenţa bunurilor materiale (facturi, chitanţe, borderouri, recipise etc.), legitimaţii (paşapoarte, buletine, permisuri etc.) şi a diferitor fapte, precum şi corespondenţa privată ş.a. O particularitate a documentului ca sursă de probă prezintă faptul că informaţia conţinută în el este redată prin semne: litere scrise de mâină sau tipografice, cifre, simboluri. Dacă informaţia din document este exprimată nu numai prin semne dar şi prin alţi indici materiali, spre exemplu, indici de corodare, ştergere etc., documentul prezintă simultan şi corp delict în cauză…“.9

Autorii manualului de criminalistică, editat la Moscova în a. 1950 menţionau că „în criminalistică noţiunea „document“ reflectă doar actele scrise; întâi de toate- manuscrisele, mai apoi — acele tipărite la maşina de scris, alcătuite cu ajutorul aparatelor de multiplicare şi prin metoda tipografică“.10

La fel este tratată noţiunea în cauză şi de savanţii criminalişti din România epocii respective (E. Stancu, C. Suciu, C. Dumirescu ş.a.). Profesorul E. Stancu scrie la acea vreme: „În înţeles criminalistic la înscrisuri (acte scrse, documente) trebuie să avem în vedere atât „înscrisul“ în calitatea sa ca mijloc de probă cât şi ca obiect material al infracţiunii de fals. De asemenea este necesar să considerăm ca înscrisuri şi textele bătute la maşină, biletele de bancă, timbrele şi alte valori, instrumentele de autentificare (sigilii, ştampile), desenele, schiţele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracţiunilor de fals“.11

Acest concept era împărtăşit şi de alţi savanţi, fie în încercarea de a elabora o definiţie universală a documentului, fie abordând probema mai îngust, în aspect ramural.

În epoca sovietică doar unii dintre savaţii-criminalişti încercau să trateze noţunea de document de pe poziţii mai largi. Spre exemplu, V.D. Arseniev nota că documentul în general este „un obiect al lumii materiale în care este fixat un anumit fapt“.12

Însă mult mai larg şi mai exact considerăm conceptul elaborat în acea perioată de către cercetătorul rus Vorobiov G.G., conform căruia document constituie orice purtător material de informaţie fixată în orice limbă (inclusiv formalizată) şi prin orice modalitate.13

Alţi autori atenţionau necesitatea lărgirii legislative a listei surselor de probă, indicându-se fotodocumentele şi alte genuri de documente.14

În perioada imediat postsovietică tendinţa atribuirii la documente doar a actelor scrise a rămas dominantă. Doar în ultimii ani această tendinţă s-a diminuat, însă în spaţiul vorbitorilor de limbă română „sindromul documentului scris“ mai persistă în lucrările ştiinţifice de specialitate şi manualele de criminalistică.

Spre exemplu, prof. I. Mircea notează că „sub denumirea de act scris sau document în criminalistică se înţelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi biletele de călătorie, de bancă, timbrele etc.“.15

Reputatul prof. E. Stancu, analizând noţiunea de document în domeniul dreptului civil, consideră că aceasta este prea largă, întrucât „chiar peliculele fotografice şi benzile de magnetofon sunt socotite ca făcând parte din categoria îscrisurilor… În dreptul penal, inclusiv cel procedural, continuă autorul — termenul de „înscris…trebuie interpretat într-un sens riguros ştiinţific, potrivit înţelesului dat de prevederile legislaţiei penale în vigoare. Cu alte cuvinte, „înscrisul“ nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai în exprimarea prin scris, acesta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor şi cuvintelor“.16

În fine, semnificativă în acest sens este şi opinia profesorului din Republica Moldova S. Doraş, care subliniază la fel că „În criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce reprezintă date probante exprimate prin scriere. Într-un suport material (hârtie, carton, pânză, lemn etc.), fotografiile, filmul, videofonogramele, date fiind deosebirile pe care le prezintă prin natura lor, nu se referă la noţiunea în cauză“.17

În opinia noastră, o astfel de abodare a documentului, doar ca act scris, îngustează semnificativ cercul obiectelor folosite pentru fixarea informaţiei. Actualmente evenimentele şi faptele pot fi fixate nu numai prin mijlocirea scrisului dar şi prin alte mijloace de transmitere a informaţiei (electronic, înregistrări magnetice, foto-videoînregistrări etc.), care odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, se diversifică continuu.

Abordarea tradiţională a documentului doar ca act scris este determinată în mare măsură de faptul că într-un rând de acte normative documentele se percep doar ca acte scrise, pe de altă parte, există multe acte legislative, apărute recent, inclusiv din domeniul dreptului procesual-penal, care admit utilizarea documentelor şi în altă formă (art. 157 CPP RM, art. 97 al Nolui CPP al României ş.a.). Dincolo de aceasta, în calitate de documente ca surse importante de probă pot evolua şi acelea ce nu deţin nici o legătură cu infracţiunea săvârşită, însă prin prezenţa lor într-un anumit loc pot mărturisi despre fapte importante pentru cauză sau, chiar fiind nule din punct de vedere juridic, ele conţin informaţie utilă pentru elaborarea unor versiuni întemeiate în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunii.Acest punct de vedere mai exact este exprimat în lucrările cunoscutului savant rus R. Belkin, care determină documentul ca „obiect material în care cu ajutorul semnelor, simbolurilor şi altor elemente sunt fixate informaţii despre fapte. Există documente scrise, executate la maşina de scris, poligrafice, foto- chinodocumente şi altele“.18

În confirmarea acestei opinii vine şi conceptul elaborării structurii expunerii materialului privind documentologia criminalistică din manualele editate recent. Spre exemplu, manualul editat în a. 2005 de prof. Işcenko E.P şi prof. Obrazţov V.A. Capitolul 10 al acestui manual întitulat „Documentologia criminalistică“ cuprinde 4 paragrafe:

§1. Consideraţii generale privind documentologia criminalistică;

§2. Documentologia tehnico-criminalistică;

§3. Cercetarea scrisului şi a conţinutului spiritual al textului;

§4. Fonoscopia criminalistică.19

În aceiaşi cheie este structurat materialul şi în manualul editat în a. 2005 de către autorii Işcenko E.P., Toporkov A.A.20

În opinia noastră, aceste scheme expunere a materialului documentologic, în fond, le considerăm corecte, însă nu şi depline. Lista problematicii documentologiei ar putea fi adăugită cu expunerea chestiunilor legate de examinarea foto-videodocumentelor, care sunt abordate tradiţional în alte compartimente ale criminalisticii.

Din cele relatate mai sus putem conchide că elaborarea noţiunii de document dictează necesitatea luării în calcul a câtorva aspecte.

În primul rând, se cere a lua în considerare anumite criterii, care ar permite delimitarea strictă a documentelor de alţi purtători materiali de informaţie ce funcţionează în sfera judiciară. Analiza literaturii de specialitate şi a actelor normative arată că în calitate de astfel de criterii pot servi:

— documentul în toate cazurile este un produs al activităţii umane, o creaţie a cugetului, cunoştinţelor şi dibăciei autorului-executor;

— această activitate este orientată spre reflectarea (fixarea, întipărirea) a unui oarecare fragment al lumii înconjurătoare (eveniment, persoană, acţiune etc.) ori a anumitor date despre ceva, mai fregvent a unor ansamluri de elemente;

— se realizează prin diferite modalităţi în baza aplicării într-o măsură sau alta a cunoştinţelor de specialitate, deprinderilor, priceperilor, mijloacelor tehnice;

— fixarea obiectului reflectat se efectuează pe materiale special selectate sau confecţionate;21

— fixarea informaţiei se realizează în scopul păstrării, analizei, transmiterii şi utilizării în activitatea umană.

Numai ansambul acestor criterii permite a delimita documentul de alţi purtători materiai de informaţie cu semnificaţie juridică.

În legătură cu aceasta trebuie de subliniat îndeosebi fixarea intenţionată şi cu scop bine determinat a informaţiei, ceea ce deosebeşe documentul de alţi purtători materiali de informaţie din sfera procesual-penală (urme de reproducere, urme-obiecte, urme-substanţe), care î-şi fac apariţia ca rezultat al legităţilor obiective şi mai curând contrar voinţei subiectului activităţii criminale. Nu întâmplător cunoscutul savant criminalist V.I. Obrazţov a determinat documentul ca „purtător material pe care special este fixată informaţie cu semnificaţie juridico-penală“.22

Această defiiţie poartă caracter universal şi totodată corespunde şi unor prevederi legale.

Spre exemplu, definiţia dată prin enumerare a noţiunii „documente purtătoare de informaţii“ din alin. (2) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind accesul la informaţie, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 11.05.2000:

1) oricare din următoarele (sau o parte din acestea):

— orice hârtie sau alt material pe care există un înscris;

— o hartă, un plan, un desen, o fotografie;

— orice hârtie sau alt material pe care sunt marcaje, figuri, simboluri sau perforări care au un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze;

— orice document sau material din care pot fi reproduse sunete, imagini sau înscrisuri cu sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism;

— orice alt înregistrator de informaţie apărut ca rezultat al progresului tehnic;

— orice copie sau reproducere a purtătorilor de informaţii menţionaţi la pct. 1);

2) orice parte a unei copii sau a reproducerii menţionate la pct .2).

În acest context, ţinem să menţionăm că, spre deosebire de legislaţia R.Moldova, legislaţia Federaţiei Ruse conţine definiţia noţiunii de „document“. Astfel, conform Legii Federaţiei Ruse privind informaţia, informatizarea şi securitatea informaţiei din 20.02.1995 nr.24-F3 documentul este determinat ca „informaţia cu rechizite necesare ce permit a o identifica pe un support material“.23

O abodare analogică o vedem şi în textul Legii Federaţiei Ruse cu privire la biblioteconomie, din 29.12.1994. Aici documentul prezintă entitatea materială cu informaţia fixată pe ea sub formă de text, înregistrare audio sau imagine, a cărei destinaţie este să fie transmisă în timp şi spaţiu, în scopul de a fi păstrată şi utilizată de către public.

Intr-o manieră apropiată, noţiunea de document este prezentată şi în Legea Federaţiei Ruse cu privire la exemplarul obligatoriu de documente din 29.12.1994 nr.17-F3:24 suportul material cu informaţia fixată pe el sub formă de text, înregistrare audio (fonogramă), imagine, sau îmbinare a acestora, având destinaţia de a fi transmis în timp şi spaţiu, în scopul întrebuinţării şi păstrării publice.

Cu toate că aceste definiţii prezintă anumite limite privind forma prezentării informaţiei şi, desigur nu pot fi considerate universale, ele permit a fi luate, de rând cu celelalte analizate mai sus, ca bază de elaborare a defniţiei de document în criminalistică.

În fine, la elaborarea definiţiei este necesar a lua în considerare şi diferenţa în abordarea acestei probleme în jurisprudenţă şi în alte ramuri ale ştiinţei. Astfel, în sociologie document prezintă „obiectul confecţionat de om în mod special pentru a transmite şi a păstra informaţia“.25

Această determinare a documentului cuprinde şi obiectele de cultură materială din viaţa cotidiană. În tehnica lucrărilor de secretariat prin document se înţelege mijlocul de fixare în formă scrisă a informaţiilor despre fapte, evenimente, fenomene ale realităţii objective şi în activitatea de cujetare a omului; în jurisprudenţă prin document se subînţelege forma de certificare a faptelor şi eveimentelor în formă de act scris; în legislaţia procesuală termenul document este folosit în sensul unuia din genurile surselor de probă. Aici însă el poate fi folosit şi ca corp delict în diverse situaţii:

— în cazul în care cu ajutorul lui a fost comisă o infracţiune; poartă asupra lui urmele inracţiunii;

— a fost obiectul atentatului criminal, făcându-se modificări materiale în document.

Toate aceste abordări crează bază metodologică pentru formularea noţiunii de document în criminalistică, care totdeauna este privit într-un context mai larg de cât cel al jurisprudenţei. Acest lucru este evident când vorbim de informaţia orientativă în procesul de descoperire şi cercetare al infracţiunilor. Cu toate că nu joacă rolul mijloacelor de probaţiune, această informaţie este extrem de importantă pentru organizarea investigaţiilor, elaborarea unor versiuni concludente, alegerea unei tactici optimale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală. Informaţia în cauză trece în posesia organelor de urmărire penală prin diverse canale, inclusiv şi prin documente (de arhivă, informaţii mass-media, scrisori, rapoarte ale agenţilor de poliţie sub acoprire, telefonograme etc.). Ca şi alte documente acestea pot fi obiectul examinărilor de constatare tehnico-ştiinţifică, a expertizelor judiciare. Se are în vedere nu numai documentele oficiale, dar şi cele private, inclusiv şi fără anumite rechizite.

Din cele expuse observăm că interpretarea criminalistică a noţiunii „document“ este mult mai largă în comparaţie cu abordarea juridică a acestei categorii. În criminalistică document este orice purtător material de informaţie fixată special, inclusiv şi aceea care, din punct de vedere juridic prezintă nulitate (fragment de hârtie cu notiţe, videoînregistrare cu telefonul portabil, bilet de călătorie depistat în buzunarul bănuitului ş.a.). Important este că acest purtător conţne informaţie importantă pentru buna soluţionare a cauzei investigate.

În concluzie, având în vedere cele relatate, documentul în aspect criminalistic poate fi determinat ca un purtător material pe care, prin intermediul diverselor mijloace de comunicare a informaţiei, special sunt fixate date importante pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.

1 Reşetnicov A. Falsificarea documentelor. Definirea noţiunii de document. În: Revista Naţională de drept, nr.4. 2007, p.36-39.

2 CPP a României, adoptat prin Legea nr.135 din 1.07.2010. În: MO al României nr.486 din 15.07.2010.

3 CPP al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

4 Аверьянова Т.В. и др. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. Р.С. Белкина. Москва, НОРМА-ИНФРА, 1999, c.283.

5 Терзиев Н.В., Эйсман А.А. Введение в криминалистическое исследование документов. Москва, 1949, c.15-17.

6 Винберг А.И. Доказательственное значение фотоснимков и специальных видов копий в советском уголовном процессе. Мщсква. 1981.

7 Дорохов В.Я. Понятие документа в советском праве. В: Известия вузов. Правоведение. Москва, 1982, №2, c.57.

8 Тихенко С.И. Борьба с хищениями социалистической собственности, связанными с подлогом документов. Москва, 1959, c.138.

9 Васильев А.Н. Криминалистика. Москва, 1971, c.179.

10 Криминалистика. Часть 1. Под ред. А.И. Винберга, С.П. Митричева. Москва, 1950, c.174.

11 Stancu E. Criminalistica. Bucureşti, 1981, p.278.

12 Арсеньев В.Д. Понятие документов и значение их как доказательств в советском уголовном процессе. В: Труды ИГУ. Т.13. Иркутск, 1955, c.140-142.

13 Воробьев Г.Г. Документ: информационный анализ. Москка, 1973.

14 Винберг А.И. Доказательственное значение фотоснимков и специальных видов копий. В: Советская криминаистика на службе следствия. Вып.6. Москва, 1955, c.49.

15 Mircea I. Criminalistica. Iaşi, 1992, p.232.

16 Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti, 2002, p.259-260.

17 Doraş S. Criminalistica. Chişinău, 2011, p.230-231.

18 Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва, 1997, c.62.

19 Ищенко Е.П., Образцов В.Я. Криминалистика. Москва, 2005, c.193.

20 Ищенко Е.П., Топорков А.А. Криминалистика. Учебник. Москва, 2005, c.142.

21 Криминалистика. Под ред. В.А. Обраэцова. Москва, 1997, c.155-156.

22 Криминалистика. Часть 1. Под ред. А.И. Винберга, С.П. Митричева. Москва, 1950, c.155.

23 Сборник Законов Российской Федерации. 1995, №8.

24 Сборник Законов Российской Федерации. 1995, №1.

25 Рабочая книга социолога. Москва, 1977, c.299.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro