ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Consideraţii privind formarea sorginţilor tehnicii criminalistice (II)

Gheorghe Golubenco, doctor, conferenţiar universitar

În lucrare sunt abordate aspectele istorice privind apariţia şi dezvoltarea sorginţilor tehnicii criminalistice. Autorul argumentează importanţa cunoaşterii începuturilor tehnicii criminalistice pentru o înţelegere corectă a premiselor formării a însăşi ştiinţei criminalistica.

Cuvinte-cheie: înregistrarea criminalistică, traseologia, balistica, documentologia, gabitoscopia

Considerations Concerning the Formation of the Sources of Forensic Techniques

The paper deals with the historical aspects concerning the emergence and the development of the sources of forensic technique. The author brings arguments in favor of the importance of knowing the origins of the forensic technique for the correct understanding of the premises of creation of the forensic science itself.

Key-words: forensic evidence, traciology, ballistics, documentology, gabitoscopy .

Traseologia ca ramură a tehnicii criminalistce studiază urmele lăsate de diverse obiecte ce cad în orbita infracţiunii: omul, animalul, uneltele utilizate, vestimentaţia, diverse mecanisme, mijloace de transport etc.

Folosirea urmelor în scopul cercetării infracţiunilor coboară de asemenea în cele mai vechi timpuri, procesul în cauză fiind genetic legat de activitatea vânătorior, care urmăreau animalele sălbatice după urmele lăsate de acestea. Iniţial acest proces purta caracter pur pragmatic, experienţa acumulându-se de către subiecţi speciali, eliberaţi de producerea bunurilor, care se specializau în domeniul cercetării infraciunilor (la început — vînătorii, crescătorii de animale, persoanele ce duceau o vaţă nomadă ş.a.). Necesitatea studierii de către ei a urmelor pentru a cunoaşte unele evenimente ce s-au produs le permitea să dobândească toate cele necesare pentru a supraveţui (hrană, apă, adăpost etc.). Mai târziu, odată cu acumularea de experienţe şi cunoştinţe despre mecanismul formării urmelor1, legătura lor cu unele evenimente concrete, deprinderile acestor subiecţi au început să fie folosite şi în sfera dreptului pentru căutarea persoanelor ce au comis fapte ilegale, alteori şi pentru a stabili modul de comitere a acestora.

Despre importanţa urmelor pentru cercetarea infracţiunilor cunoscutul criminalist francez Edmond Locard scria încă în secolul trecut că, „investigarea infracţiunilor este o îndeletnicire la fel de veche ca şi societatea umană şi, în aspect istoric prezintă în sine goana după adevărul greu de perceput…Acum ea caută noi garanţii a veridicităţii în metodele ştiinţifice. La diverse probe scrise şi verbale ea anexează sau pune în locul lor probele materiale, dar aceasta încă nu înseamnă că cele din urmă au apărut recent în cadrul investigaţiilor“2.

În alt context, referindu-se la istoria dezvoltării dactiloscopiei Edmond Locard nota: „În istoria daciloscopiei se poate distinge 3 perioade, una preistorică, o a doua emprică şi a treia ştiinţifică“.3 Pornind de la această ideie, istoria folosirii urmelor materiale la general, inclusiv şi cele papilare în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor poate fi divizată la fel în trei etape convenţionale: preistorică, emprică şi ştiinţifică. Prima etapă poate fi cunoscută şi înţeleasă după izvoarele de drept din epoca respectivă, care conţin informaţii referitor la utilizarea urmelor materiale în procesul de descoperire şi cercetare a cauzelor de natură penală. Exemplificativ, amintim art.44 al capitolului VIII al Codului de legi Manu (sec.II î.Hr.) în care se indică: „Precum vînătorul caută animalul sălbatic după urmele de sânge, tot aşa ţarul trebuie să descopere urma drahmei (infracţiunii — G.G.) prin cercetare“. Despre folosirea urmeor la cercetarea infracţiunilor se vorbeşte şi în Codul albanez de legi Lek Dakagjini (sec. XV). Art.112, §768 (e) prevede „lucrul furat lasă urme, pe aceste urme se deplasează stăpânul pătimit până la hotarul localităţii…“; §770 — „dacă urmele duc spre o localitate, iar hoţul nu este găsit, stăpânul poate cere de la localnici şi aceştea sunt obligaţi să-i plătească“ (despăgubiri — S.A.). În art.37 al Pravdei Salice (sec. V—VI), art. 8 al Pravdei Poloneze (sec. XIII), art.29 al Pravdei Ruse se vorbeşte de asemenea despre folosirea urmelor la cercetarea infracţiunilor. Observăm că aceste priceperi şi deprinderi ale oamenilor s-au format pe parcursul a zeci, sute şi chiar mii de generaţii. Corectitudinea lor a fost verificată de experienţa reală colectivă, de viaţa de toate zilele a oamenilor în mediul natural, mai târziu şi în cel social. De aceea, are dreptate V.I.Lenin când scrie: „practica omului, de miliarde de ori repetându-se, s-a întipărit în conştiinţa lui prin figuri logice. Aceste figuri de o persistenţă egală cu cea a superstiţiilor, purtau caracter axiomatic tocmai (şi numai) datorită acestor repetări de miliarde de ori“4.

Autorul rus I. Krâlov în lucrarea sa „Teoria criminalistică privind urmele“5. descrie numeroase exemple de utilizare a urmelor în descoperirea infracţiunilor din perioada atât antică cât şi cea a Evului Mediu. A fost firesc ca la sfârşitul sec. al XIX-lea să se acumuleze un bogat material empiric privind folosirea urmelor în aceste scopuri, însă care anume urme au fost folosite mai de demult în practica judiciară este greu de stabilit cu toată certitudinea. Cel mai probabil, acestea au fost urmele de picioare şi cele de natură biologică, precum sângele. Dezvoltarea medicinii legale, disciplină ale cărei cunoştinţe se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adevărului, a scos în evidenţă persoana specialistului medic legist, care devenea participant neapărat în elucidarea cauzelor de omor, leziuni corporale etc. Anume aceasta a făcut ca în urmărirea penală să fie invitate şi alte persoane competente în ramurile tehnicii, ştiinţei, artei, meseriei, ceea ce a condus mult mai târziu la apariţia institutului de expertiză judiciară. Desigur, în epoca analizată această informaţie nu purta caracter sistematic.

Deci, este firesc ca în această perioadă, pătrunderea masivă a „martorilor taciţi“ în procesul penal să dicteze soluţionarea a cel puţin două probleme: pe de o parte, stabilirea statutului procesual al urmelor materiale în raport cu alte probe (aspectul procesual), iar pe de altă parte, analiza criminalistică a esenţei şi conţinutului noţiunii de „urmă a infracţiunii“.

Aspectul procesual al importanţei diverselor urme în probaţiune este developat în lucrările lui L.Jagemann6, Ia.Barşev, A.Kvacevski, P.Malinovcki7, I.Foiniţki8 ş.a.

Însă, de rând cu aceşti autori, în această perioadă se evidenţiază o altă pleadă de savanţi care analizează aspectele criminalistice ale noţiunii de urmă (H.Gross, E.Burinski ş.a.)

H. Gross pentru prima dată sistematizează experienţele izolate privind utilizarea urmelor în sferă de urmărire penală în lucrarea sa „Manualul judecătorilor de instrucţie, al funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie“9. Aici el argumentează caracterul independent al acestui domeniu de cunoaştere, completează substanţial şi sistematizează toată informaţia despre urmele infracţiunii deţinută la momentul respectiv, precum şi tot arsenalul de metode şi mijloace de cercetare a infracţiunilor la acea perioadă. H.Gross subliniază că studierea urmelor, ca oricare studiu ştiinţific, trebuie efectuată după anumite reguli, acordând atenţie mecanismului formării urmelor. „Urmele piciorului omenesc — scria H.Gross la acea vreme — vor rămâne neînţelese pentru cercetător atâta timp cât acesta nu va cunoaşte factorii care conduc la apariţia urmelor“10. Cu alte cuvinte, amprenta lăsată de încălţăminte conţine nu numai informaţie despre pingeala încălţămintei, dar şi despre mişcările piciorului, acţiunile omului. Primele reţete de modelare a urmelor de adâncime au apărut graţie farmacistului francez Gugulain, care a propus în 1850 de a fixa urmele de picioare prin topirea stearinului. Un alt cercetător — vraciul rus A.Borhman în 1867 a găsit o metodă mai perfectă de ridicare a urmelor de picioare prin utilizarea soluţiei de ipsos, uzitată şi în zilele noastre. Pionerul criminalisticii ruseşti E.Burinski, în legătură cu cercetarea urmelor în documente scrie: „o trăsătură foarte mică, greu de observat sau o pată neînsemnată … este capabilă să dea expertului firul ce duce spre adevăr, dar, ca să te poţi folosi de acest indice, trebuie să ai capacitatea de a aprecia însenătatea linioarei sau petei observate, să formulezi bănueala…“11.

De menţionat, că în etapa incipientă de dezvoltre a teoriei privind urmele infracţiunii, noţiunea de urmă lipsea, mecanismul formării urmelor nu se studia, clasificarea lor se efectua după varietatea obiectelor creatoare de urme. Însă în lucrările apărute la începutul sec. al XX-lea se fac primele încercări de a formula noţiunea în cauză. I.Foinţki caracterizează urmele materiale foarte larg ca „diverse modificări în lumea materială“12. La fel sunt definite urmele şi de către alţi pionieri ai criminalisticii occidentale. Bunăoară, E.Anuschat, definea noţiunea de urmă ca „tot ceea ce specialistul poate percepe şi folosi într-un fel din punct de vedere criminalistic“13.

În criminalistica sovietică, fondator al perioadei ştiinifice privind teoria cercetării urmelor este considerat pe bună dreptate I.N. Iakimov, care a fost primul savant în criminalistica sovietică care a formulat noţiunea de urmă: „Urmă prezintă tiparul unui obiect pe ceva, care permite a judeca despre forma sau utilitatea lui“14. În a.1935 pentru prima dată în literatura de specialitate sovietică a fost folosită şi sintagma „teoria despre urme“, iar în a.1936 — termenul „traseologia“, cu toate că noţiunea de urmă a rămas aceiaşi.

Însă în anul 1947 a apărut o lucrare întitulată „Bazele ştiinţifice ale traseologiei contemporane“15 semnată de B. Şevcenko, în care au fost expuse raţionamente distincte cu privire la noţiunea de urmă. În opinia acestui autor, sensul larg al noţiunii „urmă“, acceptat în literatura de specialitate, este incert şi conferă traseologiei trei neajunsuri semnificative: 1. lipsa hotarelor şi a unui volum exact al noţiunii; 2. elaborarea insuficientă a metodicii şi tehnicii examinării urmelor; 3. aplicarea unei clasificări incorecte a urmelor.

În scopul de a înlătura aceste neajunsuri, B.Şevcenko a definit traseologia ca „ramură a tehnicii crimnalistice, care studiază diverse urme ce reflectă structura exterioară a obiectelor materiale pentru a stabili împrejurările apariţiei a astfel de urme şi identificarea obiectelor în cauză16“. Deci, îngustarea noţiunii de urmă autorul a justificat-o invocând scopul identificării obiectului creator de urmă. Pentru prima dată în criminalistica sovietică noţiunea de urmă a fost abordată atât în sensul îngust (traseologic), cât şi în accepţiunea largă a cuvântului — determinare, care este prezentă şi astăzi în multe manuale şi lucrări de specialitate.

Însă, după cum s-a arătat mai sus, există şi păreri contrare. Spre exemplu, în opinia profesorului E.E. Ţentrov abordarea îngustă a urmei „limitează orizontul tactic şi identificator al anchetatorilor, lucrătorilor operativi şi a experţilor, întrucât deprinderea de a vedea legătura unilaterală a urmei-reflectare cu obiectul-creator de urmă împiedică formarea imaginii de ansamblu privind conexiunile diverse şi reciproce ale acestui obiect“17.

Şi în literatura de specialitate occidentală predomină o astfel de opinie privind urma în sensul material şi vast al cuvântului. Spre exemplu, „urmele sunt indiciile după care poate fi determinat faptul şi mersul unor evenimente şi care oferă date despre făptuitor“ (Kleainschmidt, 1943)18; „urmă prezintă amprentele şi urmele de adâncime, precum şi substanţele, obiectele“, care întâmplător sau premeditat au fost lăsate în cadrul pregătirii sau săvârşirii unei fapt penale (Hulke, 1977)19, „obiectele materiale şi fenomenele ce apar în cursul comiterii faptei ce permit a conchide despre circumstanţele cauzei şi despre făptuitor“ (Hoffman, 1981)20.

Trebuie menţionat că problema determinării noţiunii de urmă în criminalistică, strict teoretică la prima vedere, generează şi probleme practice, care aduc atingere nu numai criminalisticii. Spre exemplu, când persoanele care realizează urmărirea penală alcătuiesc documentele procesuale, este extrem de important a percepe ce semnificaţie aceştea atribuie conţinutului noţiunii de urmă, întrucât de aceasta va depinde posibilitatea utiizării acestora în calitate de probe pe o cauză penală concretă. Deaceea, credem că tendinţa unor criminalişti de a imprima noţiunii de urmă doar componenta ei traseologică ce dovedeşte deosebirea de alte urme infracţionale, ignorându-se, în fond legătura acestora cu alte genuri de urme, nu este totdeuna productivă.

Generalizând cele spuse, observăm că pe la mijlocul secolului trecut teoria criminalistică despre urmele infracţiunii nu extindea înţelesul acestei noţiuni mai larg decât ca urme–formă (urme–reflectare) a structurii exterioare a obiectului creator, după care acesta poate fi ulterior identificat.

La ora actuală o astfel de abordare o credem depăşită, întrucât a apărut posibilitatea de a identifica diverse obiecte nu numai după reflectările lor, dar şi după alte caracteristici, inclusiv însuşiri ce nu ţin de forma şi construcţia exterioară a acestora: structura interioară, compoziţia moleculară şi elementară, duritatea, conductibilitatea electrică, alte însuşiri. În ultimele decenii progresul tehnico-ştiinţific a oferit o gamă largă de metode, procedee şi mijloace tehnice folosite în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor.

La dezvoltarea de mai departe a traseologiei au contribuit semnificativ lucrările cunoscuţilor savanţi ruşi precum G.Granovcki21, I.Krâlov22, D.Turcin23 ş.a. Totalizarea discuţiilor privind starea teoriei criminalistice despre mecanismul formării urmelor infracţiunii a făcut-o R.Belkin care menţiona că sintagmele „urme în sensul larg“ şi „urme în sensul îngust“ trebuie excluse din limbajul criminalisticii, ca nimic în fapt neînsemnnd şi nefiind umplute cu conţinut concret, substituindu-le prin termenii „urme infracţionale“ şi „urme–reflectare“ (ca unul din genurile de urme ale infracţiunii)24. Această opinie poate fi susţinută, în sensul că înţelesul de urmă „îngust“, „larg“ ar avea puţin sens, însă divizarea urmelor infracţiunii în „urme–reflectare“ (urme–formă) şi alte urme ale infracţiunii suscită multe semne de întrebare. Dacă există urme ce nu reflectă nimic („alte urme ale infracţiunii“), atunci, cum ofiţerul de urmărire penală poate determina că un aumit obiect prezintă urmă şi care este valoarea acestuia. Această afirmaţie nu explică care este locul în clasificarea dată a urmelor ce apar nu ca rezultat al interacţiunii mecanice a obiectelor (omul, armele, uneltele, mijloacele de transport etc.), dar ca urmare a unui complex de operaţii şi acţiuni (spre exemplu, în cazul „circumstanţelor negative“ când rezultatul unor acţiuni este perceput ca spargere, în realitate acţiunile reflectând însă nu spargerea dar acoperirea unui furt), precum şi a unor activităţi intelectuale asupra proceselor informaţionale.

Deaceea, interpretarea traseologică a conţinutului categoriei „urmă a infracţiunii“ nu lasă loc pentru un strat întreg de urme ale activităţii infracţionale din domeniul financiar, bancar, activitatea economică etc., utilizarea în aceste sopuri a tehnologiilor informaţionale contemporane.

În concluzie la capitolul geneza şi evoluţia traseologiei observăm, că literatura de specialitate din ultimile decenii25atestă unele tendinţe de a depăşi conţinutul ambiguu al categoriei „urmă a infracţiunii“ în sensul „îngust“ şi „larg“ al cuvântului în scopul de a crea un model generalizat al mecanismului de formare a urmelor.

Trecând la analiza sorginţilor apariţiei fotografiei criminaistice trebuie menţionat că istoria umanităţii ca organism social este indisolubil legată de procesele de obţinere, păstrare şi transmitere a informaţiei. La început informaţia necesară pentru a comunica şi a supravieţui în colectivitate se păstra în formă de desene stilizate pictate pe stânci, prin linii simple şi exacte, mai târziu, pentru a imagina tridimensional lumea înconjurătoare pe tablouri, se folosea un spectru larg de culori şi nuanţe. Dar, întrucât viteza cu care se pictau tablourile era lentă, ulterior, pentru desenarea mecanică a imaginilor obiectelor lumii exterioare a început să se folosească aşa numita „camera-obscură“ (o cutie închisă cu o gaură prin care lumina exterioară formează o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei), bine cunoscută în epoca mediavală (Leonardo da Vinci, (1452—1519). Însă mecanizarea definitivă a procesului de fixare a realităţii înconjurătoare a devenit posibil doar în sec. al XIX-lea, odată cu elaborarea bazelor ştiinţifice ale chimiei. Inventatorul francez J.Niépce (1765—1833) în a.1826 a reuşit să obţină şi să fixeze prima imagine optică pe o placă acoperită cu soluţie de bitum în ulei de levănţică, sensibilă la lumină, procesul fiind numit „heliographye“. Data oficială a descoperirii fotografiei este, însă considerat anul 1839, când un alt francez, pictorul L. Daguerre a captat şi a fixat pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint o imagine optică, procesul fiind denumit „daguerotipye“.

La acest capitol o contribuţie semnificativă şi-a adus-o savantul englez W.Talbot. Creând primul negativ pe hârtie îmbibată cu clorură de argint plasată ulterior în camera-obscura pentru a fi expusă, procesul l-a numit „fotografie“ (din l.greacă „photos“ — lumină şi „graphy“ — scris, desen, leteralmente — „a picta cu lumină“). Anume procesul negativ-pozitiv umed a fost pus la baza fotografiei clasice contemporane. Peste puţin timp plăcile de sticlă şi de argint au fost înlocuite cu peliculă flexibilă (G.Eastman, 1884), aparatele de format mic, încărcate cu această peliculă, fiind puse pe piaţă de firma americană „Kodak“ în a.1898, fapt, care a pregătit, astfel solul pentru apariţia chino-filmului. Dacă anterior expoziţia putea fi reglată doar prin rapiditatea cu care se scotea capacul de pe obiectiv, cu timpul ea a devenit practic momentană, ce permitea a imagina glontele în zbor26.

Din momentul apariţiei sale fotografia s-a impus că o realizare importantă a progresului tehnico-ştiinţific, datorită căruia procesul fotografierii se perfecţiona continuu. Deci, ca ramură a tehnicii generale consolidarea cunoştinţelor de imaginare a lumii înconjurătoare poate fi convenţional divizată în câteva etape: — desenele în formă de tablouri pictate pe stânci ca reflectări subiective a obiectelor; — copierea de umbre a imaginilor în camera-obscură; — obţinerea de imagini sub acţiunea luminii — daguerotipya; — etapa proceselor coloidale umede cu utilizarea emulsiilor de galogenură de argint în gelatină. La ora actuală folosirea în masă a calculatoarelor şi a tehnologiilor compiuterizate au marcat trecerea la o nouă etapă — la aşa numita „fotografie digitală“.

A fost logic ca fotografia — realizare extrem de importantă în gândirea tehnico–ştiinţifică a umanităţii să fie folosită peste puţin timp după ivirea ei într-o sferă specifică a activităţii umane, precum este lupta contra criminalităţii. În practica organelor de drept fotografia permitea să se examineze probele materiale, să se fixeze, multiplice şi să se conserveze perioadă îndelungată informaţia legată de cercetarea infracţiunilor. Literatura de specialitate semnalează că în istoria aplicării fotografiei în lupta cu criminaitatea a parcurs mai multe etape27.

În prima etapă, fotografia se aplica episodic, mai cu seamă în scopuri de căutare şi de recunoaştere şi nu era reglementată de normele procesuale sau actele bazate pe lege. Profesorul E. Stancu menţionează că în scurt timp după ce procedeul fixării imaginilor fotografice a fost pus la punct de către Daguerre în a.1839, „poliţia belgiană a început deja să îl folosească în anul 1840, în închisoarea din Bruxelles“28. Mai târziu, în practica organelor de urmărire au început să se folosească fotoalbumurile cu pozele infractorilor. Poliţia SUA pe larg utiliza aşa numita „galerie a ticăloşilor“ sau „gallery Rogues“ ce conţinea fotografiile recidiviştilor şi suspecţilor în comiterea infracţiunilor, păstraţi în scopuri de identificare (Th. Byrnes, New York)29.

În etapa a doua (începutul anilor ‘80 ai sec.al XIX-lea) fotografia se folosea în scopul înregistrării penale, dar şi pentru fixarea unor obiecte în cadrul cercetării la faţa locului, în probaţiunea judiciară30. Însă consolidarea fotografiei judiciare ca compartiment al ştiinţei criminalistica este legat de încercările ciminalistului francez A.Bertillon de a elabora reguli de fotografiere şi utilaj special: cameră de format mare pentru fotografierea cadavrelor şi a locului faptei; scaun special pentru a standardiza procesul de fotografiere la scara 1:7 a mărimior naturale. Fotografia de măsurătoare de asemenea se realiza după anumite reguli, expuse în lucrarea sa „Fotografia judiciară“, publicată în 1890.

Etapa a 3-ea (anii ‘90 ai sec.al XIX-lea — anii ‘30 ai sec. al XX-lea ) se elaborează metodele şi procedeele de fotografiere a locului faptei, a cadavrelor şi altor obiecte, principiile teoretice ale aplicării fotografiei în activitatea de examinare a probelor.

Folosirea pe larg a fotografiei a dat un impold şi dezvoltării a însăşi ştiinţei criminalistica. Criminalistul rus A.Ăisman, în legătură cu aceasta menţiona pe bună dreptate, că „sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea au fost cruciale în egală măsură atât pentru fotografie, transformată în branşă dotată cu mijloace tehnice şi fundamentată pe cunoştinţe validate ştiinţific, dar şi pentru criminalistică, devenită ştiinţă de sinestătătoare“31. De fapt, Rusia a fost şi prima ţară în care fotografia a început să fie folosită în domeniul expertizei judiciare. Fondator al fotografiei de examinare este, pe drept, considerat E.Burinski(1849—1912), care în a.1889 a creat primul laborator de cercetări fotogrfice judiciare. Metoda separatoare de culori şi de sporire a contrastului, elaborate de acest înaintaş al criminalisticii ruseşti, a făcut posibile citirea textelor invizibile şi restabilirea textului documentelor. Esenţa metodei consta în fotografierea de mai multe ori a aceluiaşi document şi obţinerea multiplelor negative. Ulterior, acestea erau suprapuse unul peste altul, obţinându-se o imagine „cumulativă“ de un contrast sporit, în funcţie de numărul negativelor. Aplicând această metodă, el a reuşit să descifreze conţinutul unor pergamente provenite din perioada domniei cneazului rus Dmitri Donskoi şi descoperite în anul 1843, în timpul reparaţiilor la Kremlinul din Moscova. Pentru elaborarea metodei separatoare de culori şi refacerea acestor texte, în anul 1898, E. Burinski obţine premiul „M. Lomonosov“ — cea mai mare distincţie a Academiei de Ştiinţe a Rusiei32. Laboratorul de fotografie judiciară din Sankt-Petersburg, creat încă în anul 1889 de către acest pionier al criminalisticii, a servit prototip la formarea primelor unităţi de expertiză din Europa de est (Kiev, Odesa, Moscova în anii 1913—1914), extinse ca număr şi transformate în institute de cercetări ştiinţifice în anii ’20-30 ai sec. al XX-lea în fosta URSS. Bilanţul activităţii sale fructuoase în ramura expertizei a fost încununat de publicarea, în anul 1903, a uneia dintre primele lucrări criminalistice originale din Rusia — „Expertiza judiciară a documentelor, efectuarea şi utilizarea ei“33.

Elaborarea de mai departe a problemelor privind aplicarea fotografiei în criminalistică a întreprins S. Potapov, care a caracterizat fotografia judiciară ca „sistem de metode fotografice, ştiinţific elaborate în scopul descoperirii infracţiunilor şi punerii la dispoziţia instanţei de judecată a materialului probator“34. Profesorul Potapov a divizat fotografia în două părţi: fotografia judiciar-operativă, care cuprindea metodele de fixare a datelor materiale în cadrul activităţilor de investigare a infracţiunilor şi fotografia judiciară de examinare, aplicată în cadrul expertizelor de laborator. În această perioadă se publică şi alte lucrări consacrate aplicării fotografiei în scopuri judiciare35.

Etapa a 4-a (anii ’30—’60 ai sec. al XX-lea) se evidenţiază prin publiarea unor lucrări ale savanţilor criminalişti, mai cu seamă din fosta URSS, în care s-au făcut încercări de a argumenta obiectul de studiu şi sistemul fotografiei judiciare.

De menţionat că imediat după război se organizează o reţea de laboratoare ştiinţifico-pactice în care se desfăşoară munca de dezvotare a metodelor fotografice. Se are în vedere Laboratorul Central de criminalistică al Comisariatului Norodnic de Justiţie şi Institutul de Cercetări Ştiinţifice în domeniul criminalisticii al MAI din URSS (astăzi, respectiv, Centrul Federal de Expertiză Judiciară al Federaţiei Ruse de pe lângă Ministerul Justiţiei şi Centrul de Expertiză şi Criminalistică al MAI din Federaţia Rusă). În anul 1949, se fondează şi Institutul Unional de Cercetări Ştiinţifice în domeniul criminalisticii al Procuraturii URSS, reorganizat mai târziu în Institutul Unional de cercetări ştiinţifice asupra cauzelor criminalităţii şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire a acestui fenomen)36. Pe la începutul anilor ’50 ai sec XX, în toate instituţiile de procuratură încep să fie fondate cabinete de criminalistică, iar în statele lor de personal se introduce funcţia de procuror criminalist. În această perioadă apar trusele criminalistice dotate cu fotoaparate şi dispozitive necesare asigurării fotografierii locului faptei şi a altor acţiuni de urmărire penală.

Etapa a V-ea (anii ‘60-’90 ai sec. al XX-lea) este marcată de dezvoltaea de mai departe a teoriei şi practicii aplicării fotografiei judiciare. În lucrările din această perioadă37 se consolidează baza teoretică a fotografiei judiciare în ansamblu, inclusiv a unor direcţii aparte.

Etapa contemporană este legată de implementarea în practica fotografiei criminalistice mondiale, inclusiv autohtone a celor mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor informaţionale contemporane, a fotografiei digitale. Astăzi fotografia însoţeşte procesul de investigare al infracţiunilor în ansamblu, în unele cazuri, legea procesual penală a R.Moldova prevede aplicarea obligatorie a ei în actele de urmărire penală (spre exemplu, alin.3 al art.116 CPP). Folosirea metodelor fotografice bazate pe principii digitale de fixare a informaţiei determină şi necesitatea de a revedea unele teze teoretice cu caracter metodic şi procesual de aplicare a fotografiei în probaţiunea judiciară la etapa actuală — aspecte care se vor aborda ulterior.

Portretul vorbit ca sursă şi element component al sistemului de mijloace şi metode privind tehnica crimialistică este definit de Dicţionarul explicativ al limbii române ca „procedeu de identificare criminalistică bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de către victimă sau de către martori“38. Desigur, identificarea persoanelor, dar şi a cadavrelor după semnalmentele lor prezintă un obiectiv important, însă nu şi unicul. Această definiţie reflectă doar parţial conţinutul şi rolul portretului vorbit în activitatea criminalistică de cercetare a infracţiunilor, întrucât, mult mai fregvent acesta este utilizat în scopuri de urmărire şi căutare a făptuitorilor bănuiţi în comiterea infracţiunilor, uneori şi a persoanelor dispărute fără urmă. Deci, din cele menţionate observăm scopul dublu al acestei metode: căutarea şi identificarea persoanelor după semnalmentele lor exterioare.

Însă înainte de crearea şi implementarea în aceste scopuri a unor metode fundamentate ştiinţific, umanitatea a parcurs o cale lungă şi anevoioasă de transformare a celor mai diverse modalităţi de evdenţiere şi „recunoaştere“ a făptuitorilor ca persoane, care în trecut au mai săvârşit infracţiuni. Sistemul de marcare a acestora cu fierul roşu, asemenea animalelor, care a existat în epoca sclavagistă şi feudală, coboară în adâncul veacurilor. Prin aceasta, partea cuviincioasă a societăţii se distanţa de infractori şi îi stigmatiza astfel, încât oricine să aibă închipuire ce prezintă persoana în cauză. Pe de altă parte, şi organele de represalii din acele timpuri puteau mai uşor să determine după aceste însemne dacă persoana respectivă are sau nu antecedente penale (de pildă, în Franţa, hoţii erau marcaţi cu majuscula „V“ (voleur), falsificatorii — „F“ (faux), recidiviştii — „W“, condamnaţii la galere (adică pe o navă cu pânze, mânuită cu vâsle de către sclavi sau condamnaţi) — „G“ („galere“), condamnaţii la muncă silnică — „TF“ — „travaux force“, sau se aplica mutilarea (tăierea nasului, a unei mâini, a urechilor, abolite doar în a.1832)39. Nu în ultimul rând, aceste procedee urmăreau şi scopul de a sancţiona pentru faptele săvârşite, inclusiv şi prin pedepse corporale extrem de dure, uneori bestiale.

Desigur, pedepsele în cauză, însoţite de schilodare şi marcare cu dangaua au fost legate de forma inchizitorială a procesului penal existent la acea vreme. Abolirea lor în Rusia s-a produs doar după reforma judiciară din a.1861, în unele ţări ea s-a păstrat până la mijlocul sec.al XX-lea (Tailanda — a.1941).

Însă istoria a păstrat dovezi incontestabile că din cele mai vechi timpuri, de rând cu marcările, în scopuri de urmărire se foloseau şi semnalmentele exterioare ale omului descrise şi fixate documental40. De aceea, ideia, în fond pozitivă, de a avea o metodă de înregstrare şi identificare a infractorilor nu putea să dispară împreună cu abolirea marcării cu fierul roşu. În Europa Occidentală înregistrarea documentală se efectua simultan de către departamentele de justiţie şi a celor de poliţie, luându-se la evidenţă persoanele cu antecedente penale şi cele date în căutare de poliţie (Germania — din a.1838, Franţa — din 1850, Italia — din 1865, Rusia — din 1870, Portugalia — din 1872).

Totuşi, înregistrarea descriptivă, în situaţia când infractorii, în mare parte, ne având loc permanent de trai, frecvent recurgeau la schimbarea numelui şi la deghizarea exteriorului, s-a dovedit a fi ineficient41. A fost logic să fie înlocuită cu alte metode de înregistrare care asigurau conservarea altor date necesare urmăririi şi identificării făptuitorilor indiferent de metodele de deghizare folosite de infractori. Se are în vedere fotografierea lor (Franţa, Paris — fotografia signalitică, fotoalbumurile din 1874); măsurările antropometrice iniţiate de A. Bertillon (a.1882); portretul vorbit (a.1885); înregistrarea dactiloscopică (Marea Britanie — 1895, Rusia — 1906, Franţa — 1914). Metodele indicate nu rareori se aplicau concomitent, completându-se reciproc şi formând un sistem de identificare, pus la punct de către legendarul criminalist francez A.Bertillon. Mai târiziu s-au ivit şi alte sisteme augziliare de înregisrare: după modul de operare (MOS — abreviatura de la Modus Operandi Sistem), după porecle, tatuage şi particularităţi fizice, după scris, ulterior se luau la evidenţă şi cadavrele cu identitate necunoscută, lucrurile furate etc.

Revenind la subiectul nostru legat de portretul vorbit, trebuie spus că până la Bertillon, descrierea înfăţişării persoanelor se realiza în formă liberă. Meritul acestui pionier al criminalisticii constă tocmai în încercarea de a dscrie într-o anumită ordine semnalmentele exterioare ale omului, de a le aranja într-un sistem, uşor de memorizat şi de aplicat în practică. Descrierea verbală se efectua într-o anumită consecutivitate, folosindu-se o terminologie unitară şi sistematizată. În plus, fiecare termen avea şi un cod literal, ansamblul cărora crea o formulă a semnalmentelor exterioare a persoanei înregistrate sau căutate.

Desigur, sistemul creat de Bertillon a fost departe de a fi perfect, întrucât atenţie preponderentă se acorda acelor semnalmente care mai târziu au fost numite „semnalmente frapante“, particulare.

Oricum, trebuie subliniat că crearea portretului vorbit servea, în primul rând scopului de urmărire şi căutare, sarcina identificarii, cel puţin în prima etapă de dezvoltare a acestuia, nu se lega nemijlocit de portretul vorbit, întrucât aceasta se realiza deja pe cale antrpometrică, ulterior dactiloscopică. Anume prin aceasta se explică şi faptul că, odată cu respingerea sistemului antropometric de identificare, portretul vorbit a rămas viabil şi a fost perfecţionat mai departe de către un alt reputat criminalist, profesorul elveţian R.A.Reiss (1876—1928), fondatorul unuia din primele laboratoare criminalistice din Europa (or.Lausanne). Pe baza acestui laborator Reiss, în a.1911, a citit un curs de lecţii în criminalistică în faţa a 16 ascultători ruşi ai departamentului judiciar42.

În lucrarea sa „Portretul vorbit“ R.Reiss a îmbunătăţit metoda, reuşind ca descrierea verbală a semnalmetelor să fie mai simplă, mai sistematizată şi mai accesibilă pentru memorizare. Metoda propusă avea carater suficient de individualizator, asigura caraterizarea cumulativă a persoanei, evidenţiind-o din masa persoanelor asemănătoare. Deci, metoda în cauză, propusă de Reiss urmărea deja scopul de a identifica persoana după trăsăturile exterioare, adoptând-se şi o anumită consecutivitate: genul, etatea (vârsta), statura (înălţimea), constituţia fizică (corpolenţa), trasăturile capului (în ansamblu), părul, faţa, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, dinţii, bărbia, pavilionul urechii, ridurile; apoi se făcea descrierea gâtului, a umerilor, a pieptului, spatelui şi a membrelor.

De rând cu descrierea trăsăturilor anatomice se consemnau şi cele funcţionale: alura mersului, expresia fizionomiei (mimica), gesticulaţia, vocea şi vorbirea ş.a.

În Rusia timp îndelungat a existat în paralel înregistrarea după metoda portretului vorbit îmbinată cu înregistrarea antropometrică. Tot în perioada de până la revoluţia din octombrie 1917 au fost efectuate primele expertize fotoportretistice (G.Prohorov, a.1911). Mai târziu, în perioada sovietică au fost publicate două materiale didactice importante pe problema portretuui vorbit (N.Bokarius, „Album-îndreptar la îndemâna lucrătorilor operativi şi a miliţiei“, 1924; H.Schneikert „Teoria privind semnalmentele de recunoaştere“ (tradus în 1925).

De notat că în primele manuale sovietice de criminalistică (a.1935—1936) portretului vorbit i s-a acordat pe nedrept prea puţină atenţie. Mult mai deplin şi mai profund sunt expuse posibilităţile acestei metode de către profesorul N. Terziev în manualul „Criminalistica“, M., 195043. În capitolul VII a acestei lucrări, N.Terziev a expus principiile alcătuirii portretului vorbit şi foarte clar a determinat şi sferele de aplicare a acestuia: — compararea câtorva fotografii între ele; — compararea persoanei prezentate cu fotografia; — folosirea portretului vorbit în cadrul înregistrări şi recunoaşterii cadavrelor cu identitate necunoscută. Tezele principale ale acestui capitol au fost dezvoltate în lucrările sale ulterioare „Lecţii de criminalistică“44, „Identificarea criminalistică a persoanei după semnalmentele exterioare“45, în care a argumentat ştiinţific, în baza datelor anatomice, antropologice, precum şi a materialelor empirice din practica de urmărire penală şi judiciară a individualităţii aspectului exterior al omului.

De menţionat că în perioada anilor ’50—’60 ai sec. al XX-lea în crimialistica sovietică se desfăşoară cercetări ştiinţfice de anvergură în acest domeniu46, în practică se implementează metoda supraproiecţiei de identificare prin expertiză antropologică47 a cadvrului neidentificat după craniul acestuia şi fotografia persoanei dispărute. De fapt, acest gen de expertiză s-a dezvoltat concomitent cu utilizarea în practica de urmărire penală a metodei reconstrucţiei plastice a feţei umane după craniu, propusă de către atropologul rus M.Gherasimov48. Cercetările realizate de către acest savant au oferit ştiinţei un material empiric bogat privind dependenţele corelative dintre ţesuturile moi ale capului şi structura osoasă a craniului care, în consecinţă, a stârnit un nou interes faţă de problema identificării persoanei după semnalmentele exterioare şi posibilităţile metodei portretului vorbit.

Următoarea etapă în dezvoltarea metodei portretului vorbit poate fi considerată activitatea de implimentare în practica de urmărire penală a aşa numitelor portrete subiective, începutul fiind marcat de elaborarea unui mijloc tehnic — „Identikit“-ul, realizat de către şeriful Mc. Donald din California (SUA), în timpul celui de-al doilea război mondial49. Un set de pelicule transparente cu imaginile elementelor exteriorului persoanei permiteau a alcătui un portret al infractoruui în baza imaginii păstrate în memoria victimei sau a martorului ocular, materializată prin depoziţiile lor, — ideie care a fost preluată şi realizată în mai multe ţări cu diverse modificări şi variaţii („Fotorobot“ — P. Chabot, Franţa50, „Mimik“ — SUA, „Kompozitor“ — Japonia, „ИКР-2“ — Rusia ş.a.). Fiecare din aceste sisteme cuprinde, de regulă, un album cu desene schiţate a elementelor exterioare ale omului, un complet de pelicule transparente pe care sunt transpuse aceste desene şi un dispozitiv de demonstrat cu suport transparent luminat de jos, pe care se suprapun peliculele selectate, obţinându-se o magine grafică a persoanei căutate.

Cunoscutul criminalist rus Zinin A.M., menţionând importanţa portretelor subiective, sublinia că nu trebuie, totuşi, de absolutizat acest factor. În una din lucrările sale el scrie: „…imaginile subiective nu pot să înlocuească descrierea, mai cu seamă a portretului vorbit. Ambele forme de fixare a semnalmentelor exterioare se completează organic, creând în asamblu o imagine detaliată şi multilaterală a aspectului exterior al omului“51. Pe bună dreptate, ambele forme rămân o realzare a tenologiei şi cunoştinţelor teoriei privind portretul vorbit, numită şi gabitoscopie52. Mai mult, şi sistemele actuale de alcătuire a portretelor subiective, tehnizate şi compiuterizate în mare măsură („Faces“ ş.a.), dar şi sistemele automatizate de identificare facială („Imagetrak“ ş.a.) au la bază cunoştinţele acumulate de-a lungul secolelor privind metoda clasică a portretului vorbit.

În concluzie, pornind de la cele menţionate, trebuie observat, că apariţia şi formarea tehnicii criminalistice că subsistem al ştiinţei criminalistica reflectă într-o anumită măsură, prin evoluţia elementelor sale tradiţionale, însuşi istoria dezvoltării ştiinţelor cu caracter tehnic şi natural în ansamblu, fiind desigur strâns legată de progresul tehnico-ştiinţific.

1 Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. Chişinău: F.E.P.“Tip.Centrală“, 2008, p. 10. (215 p.)

2 Локар Э. Руководство по криминалистике. М.1941, с.8

3 Locard E. Les emprentes et les traces dans lenquete criminelle. Lion: Joannès DESVIGNE et FILS, 1931, p.13

4 Ленин В.И. Полн. собр.соч., т.29, с.198

5 Крылов И.Ф. Криминалистическое исследование следов. Л.: Издательство Ленинградского Университета, 1976, с.3-42

6 Jagemann L. Handbuch der gerichtlichen Untersuchungskunde“. Frankfurt, vol. I — a. 1838; vol. II — a. 1841

7 Малиновский П.В.Практическое руководство для судебных следователей. СПб, 1871

8 Фойницкий И.Я. Курс уголовного судопризводства. — новое изд. переп. с изд.1910 г. Санкт Петербург. 1996, т.2

9 Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. — новое изд. переп. с изд.1908 г. М.: ЛексЭст, 2002

10 Idem, p. 615

11 Буринский Е.Ф. Судебная экспертиза документов.СПб, 1903, с.40

12 Фойницкий И.Я. Цит. соч. 1996, т.2. c. 322

13 Anuschat E. Criminalististische Spurenkunde. Berlin, 1943, S.10. Citat după: Якимов И.Н. Криминалистика. Руководство по уголовной технике и тактике.- Новое изд., перепеч. c изд.1925г. — М.: ЛексЭст, 2003, c.199

14 Якимов И.Н. Криминалистика. Руководство по уголовной технике и тактике.- Новое изд., перепеч. c изд.1925г. — М.: ЛексЭст, 2003, c.199

15 Шевченко Б. И. Научные основы современной трасологии. М.,1947

16 Крылов И.Ф. Криминалистическое исследование следов. Л.: Издательство Ленинградского Университета, 1976, с. 49

17 Центров Е.Е. Следы как отображение взаимосвязи объектов и их связи с происшедшим событием. В: Вестник криминалистики. Вып. 1 (3). М.,2002, с.35

18 Kriminalistik: Handbuch fur Praxis und Wissenschaft. B.1./ E.Kube, H.U.Storzer, K.J.Timm. Stuttgart, Munchen, Hannover, Berlin, Weimar, Dresden, 1994, s. 672

19 Idem, p. 673

20 Ibidem

21 Грановский Г.Л. Основы трасологии. М.: НИИ МВД СССР, 1965 г.

22 Крылов И.Ф. Следы на месте преступления. Л.: Издательство Ленинградского Университета, 1961

23 Турчин Ю.Д. Теоретические основы учения о следах в криминалистике. Владивосток, 1983 г

24 Белкин Р.С. Курс криминалистики. М. Юрист, 1999, с. 57

25 Мешков В.М. Основы криминалистической теории о временных связях. Калининград. 1999

26 Ищенко Е.П., Ищенко П.П., Зотчев В.А. Криминалистическая фотография и видеозапись: Учебно.практ. пособие. Под ред. проф. Е.П.Ищенко. М.Юристъ, 1999, с.15 (438 с.)

27 Полевой Н.С., Сельг С.И. О некоторых вопросах теории и истории использования фотографии в судебном доказывании. В: Применение научных методов при расследовании преступлений и изучении преступности. Материалы Всесоюзной научной конференции. М.,1973. Вып.1, с.165-166 (c.165-173).

28 Stancu E. Op. cit., p. 67

29 Rogues gallery. http://en.wikipedia.org./wiki/Rogues_gallery

30 Торвальд Ю. Век криминалистики: /Под.ред.Ф. М. Решетникова. 3-е изд.-М.: Прогресс, 1991, c. 43-48

31 Эйсман А.А. Новая техника усиления контрастов в судебно–исследовательской фотографии. В: Советское государство и право. 1947. №6, с.84. (c.82-91)

32 Белкин Р. С. История отечественной криминалистики. М.: Издательство Норма, 1999, c. 14

33 Буринский Е.Ф. Судебная экспертиза документов, произвоство ее и пользование ею. Новое изд., перепеч. c изд.1903г. — М.: ЛексЭст, 2002

34 Потапов С.М. Судебная фотография. М.: Советское законодательство. 1936, с. 3. (135 с.)

35 Рейс Р.А. Научная техника расследоавния преступлений. М.,1912; Лебедев В.И. Искусство раскрытия преступлений. СПб.1912

36 Gheorghiţă M. Criminalistica. Partea I. Introducere în criminalistică. Chişinău. 1995, p.33

37 Полевой Н.С., Устинов АИ. Судебная фотография и ее применение в криминалистической экспертизе. М., 1960; Судебная фотография. Под ред. А.В.Дулова. Минск: Вышэйшая школа, 1978 (192 с.); Colectiv. Fotografia judiciară. Bucureşti. Editura Ministerului de interne. 1992; Ищенко Е.П., Ищенко П.П., Зотчев В.А. Криминалистическая фотография и видеозапись: Учеб.-практ.пособие / Под ред. проф. Е.П.Ищенко. — М.: Юристь, 1999 ş.a.

38 Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p. 827

39 Diaz Charles. La police technique et scientifique. Paris: Presses Universitaires de France, 2000, p.5

40 Stancu E. Op. cit., p. 165

41 Беляков А.А. Криминалистическая регистрация. Ростов-на-Дону: Феникс, 2006, с.10. (190 с.)

42 Белкин Р. С. История отечественной криминалистики. М.: Издательство Норма, 1999, c.16

43 Криминалистика. Часть 1.Под ред. А.И.Винберга и С.П.Митричева. М.: Государственное Издательство Юридической Литературы,1950, с.128-136. (304 c.)

44 Терзиев Н.В. Лекции по криминалистике. М.: ВЮЗИ, 1951, с.32-83

45 Терзиев Н.В. Криминалистическое отождествление личности по признакам внешности. Учебное пособие. М.:ВЮЗИ,1956. (130 с.).

46 Гусев А.А. Методика производства судебных экспертиз в целях установления личности по чертам внешности. М.1960

47 Asanache Gh. Expertiza prin metoda supraproiecţiei. În: Tratat practic de criminalistică. V.II.Bucureşti: Serviciul Editorial al IGM, 1978, p.348-356

48 Герасимов М.М. Основы восстановления лица по черепу. М.: 1949; Герасимов М.М. Восстановление лица по черепу. М.: 1955

49 Ştefănescu P., Cârlan L. Ştiinţă şi crimă: criminologie, criminalistică, medicină legală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1990, p. 213 (534 p.).

50 Dumitrescu C., Gacea E. Elemente de antropologie judiciară. Bucureşti: Ed. Ministerului de Interne,1993, p.46 (187 p.)

51 Зинин А.М. Внешность человека в криминалистике (субъективные изображения). Уч. пособие. Под ред. В. А. Снеткова. М.: ЭКЦ МВД РФ,1995, с.7.(100 с.)

52 Снетков В.А. Габитоскопия. Волгоград: ВСШ МВД СССР,1979. (247 c.)

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro