ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Noţiunea şi conceptul de instanţă internaţională penală

Feodor BRIA, master, lector universitar
Recenzent: Vitalie GAMURARI, doctor, conferenţiar universitar

Până la începutul celui de-al doilea război mondial, justiţia pe­nală internaţională se manifesta prin scriere de proiecte şi expri­mare a unor doleanţe despre ne­cesitatea de conciliere între părţi­le unui conflict armat şi de insti­tuire a unor instanţe de drept care ar judeca vinovaţii de crime gra­ve şi de terorism. Statele au avut rolul primordial în crearea unei instanţe internaţionale penale în scopul pedepsirii unor fapte extrem de grave, astfel în urma evoluţiei extrem de dificile a procesului de creare a unei instanţe internaţionale penale cu caracter permanent influenţată de conjunctura şi anturajul internaţional ghidat la acea perioadă de interesele absolut diferite ca esenţă a statelor de pe mapamond şi tendinţele etatiste ale acestora, abia la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX a luat naştere Curtea Penală Internaţională care dispune de o jurisdicţie complementară în raport cu jurisdicţiile penale naţionale.

Cuvinte cheie: pace, război, stat, instanţă internaţională penală, persoane civile, convenţii internaţionale, crime de război.

The notion and concept of international criminal court

By the beginning of World War II, international criminal justice is manifested by writing projects and expression of grievance about the need for reconciliation between the parties to an armed conflict and establishing courts of law would judge guilty of serious crimes terrorism.

States have the primary role in creating an international criminal court to punish extremely serious facts so extremely difficult owing to the evolution of the process of creating a permanent international court proceedings influenced by circumstances and guided international entourage at the time of essentially absolutely different interests of states of the world and their statist tendencies, just the end of the last decade of the twentieth century arose the International Criminal Court which has jurisdiction in relation complementary to national criminal jurisdictions.

Keywords: war, international criminal court, civilians, international conventions, war crimes.

Din cele mai vechi mesaje de pace şi echitate univer­sală, cu folosirea sintagmei „pace eternă“ este cel din tratatul de di­plomaţie intitulat Proiect de tratat pentru a aduce pacea eternă în Europa publicat în 1712 de abate­le Saint-Peirre la Colonia. Prin acest proiect de tratat în Europa a fost lansată ideea de politică paci­fistă, adică ideea că orice război este un rău, oricât de bună ar fi ca­uza în numele căreia se duce şi oricare ar fi ameninţarea pentru propria ţară. Soluţia tratatului con­sta în existenţa unei uniuni stator­nice între state pe baze de federa­lism, posesiuni teritoriale inaliena­bile şi interdicţie de folosire a forţei.

O altă figură istorică pentru care ideea de pace eternă nu a fost un mit, ci o preocupare, este cea a lui Bentham care şi-a imaginat chiar şi un tribunal suprem al justiţiei, in­stituţie indispensabilă succesului în realizarea planului său de instaura­re a unei păci eterne şi universale.

Ideea a fost preluată şi dezvol­tată de J.J.Rousseau care şi-a imagi­nat pacea drept o consecinţă fi­rească a instituirii de state ideale în lumea întreagă şi a unor alianţe ale principalelor state din Europa, ai căror reprezentanţi ar trebui să formeze un consiliu suprem cu dreptul de a folosi forţa faţă de ori­ce membru care încalcă legea. În concepţia lui Rousseau numai o ligă internaţională ar putea să stăpânească pacea eternă pe conti­nent.

Următorul gânditor care a dez­voltat conceptul de pace eternă a fost Immanuel Kant în eseurile sale „Principiul natural al ordinii po­litice“ (1784) şi „Spre pacea eternă“ (1795), Kant dezvoltă ideea de sfârşit al tuturor războaielor şi cea de dominaţie a legii internaţionale, fi­indcă: „nu poate exista o ordine in­ternaţională logică fără o lege pu­blică internaţională“. Kant s-a inspi­rat în scrierea eseurilor de un mo­ment istoric de seamă, pacea de la Basel (5 aprilie 1795). încheiată între Franţa şi Rusia1.

Filozoful Kant şi-a construit ide­ea de pace eternă pe doi piloni prin­cipali: pe inferioritatea morală a fi­inţelor umane şi pe război care, prin atrocităţile la care sunt supuşi oa­menii, mobilizează forţele în vede­rea menţinerii păcii.

În eseurile citate, Kant relevă principiile care deosebesc societa­tea civilă de starea naturală, unde dreptul se apără prin putere, neexistând un tribunal care să adopte decizii după principii juridice. Aces­te principii ar constitui forţa care ar obliga statele să aibă o consisten­ţă interioară, să fie consecvente scopului în vederea căruia au fost alcătuite, tratatele de pace să nu poată genera, cu timpul, alt război, să nu fie temporare, ci eterne, de­finitive, inconfundabile cu armistiţiile, care nu pun capăt, ci numai suspendă ostilităţile în caz contrar cândva s-ar putea ridica probleme o dată nesoluţionate, mânuite cu abilitate în alt context politic, spre a răstălmăci intenţiile şi concluzia tratatelor de pace.

Independenţa statelor este probată prin dreptul de a-şi hotărî politica internă şi externă ele în­sele, neputând fi lăsate moşteni­re, donate sau vândute. Încălcarea dreptului de a da curs opţiunilor lor ar însemna desconsiderarea lor ca persoane/organisme morale, condiţie prevăzută în contractul originar, care întemeiază dreptu­rile popoarelor.

O situaţie definitivă de pace ar necesita — după Kant — des­fiinţarea oricărui mijloc de întreţi­nere a războiului, cum ar fi arma­tele regulate, care incită la războa­ie de agresiune. Şi, în curând, se ajunge la situaţia paradoxală, în care preparativele în vederea pă­cii dau naştere războiului-armatele permanente, tezaurizarea, o dată devenite un scop în sine, creş­terea lor nelimitată ajunge cu tim­pul prea costisitoare pentru socie­tate, iar războiul apare ca iminent.

În accepţiunea lui Kant, aface­rile externe ale statului nu trebuie condiţionate de datorii externe. Căci — raţionează Kant — acest fapt atrage consecinţe nefavorabile atât pentru statele care le cauzează apariţia, împovărându-şi situaţia economică şi financiară, cât şi pen­tru cele ce le creditează, care prin ascendentul lor financiar devin un pericol social. Un sistem de credit puternic devine repede o tentaţie către război, care asigură un am­plasament de durată pentru mijloa­cele băneşti ale celui dintâi.

De ace­ea, statele au datoria să se coali­zeze, spre a se apăra contra unui astfel de vecin dezvoltat financiar, căci în falimentul său inevitabil vor fi implicate şi alte state. Impulsio­narea economiei, cu resursele ei interne este mult mai profitabilă unui astfel de scop paşnic2.

În continuare, filozoful susţine că ajutorarea unui stat aflat într-un impas economic sau politic nu tre­buie să depăşească actul simplei sale asistenţe, căci trecerea la in­tervenţia forţată în constituţia şi conducerea acelui stat ar încălca drepturile poporului, conflictul nefiind declarat, nici un alt stat nu ar trebui să abuzeze de ascendentul său politic sau economic.

Acelaşi gânditor este convins că, în timpul războiului, statele tre­buie să se comporte principial, să nu se dedea la ostilităţi reciproce (să nu angajeze asasini, otrăvitori, să nu violeze capitulările, să nu instige la trădare), care să întârzie sau să facă imposibilă încrederea într-o pace viitoare iar inamicul, chiar şi în timpul ostilităţilor trebu­ie privit, în această optică iluminis­tă, ca persoană morală (doar cu interese politice diferite), iar neîncre­derea în modul său de a gândi şi a acţiona ar scoate lupta din sfera principiilor3.

Deşi temele păcii şi ale războ­iului sunt ilustrate până în prezent cu citate din opera marilor filozofi din sec. al XVIII-lea, actualmente comunitatea internaţională se ghi­dează de principiile şi perceptele care, la origini, nu au făcut abs­tracţie de această gândire, dar au o altă configuraţie conceptuală.

Doctrina de drept internaţional penal este promovată actualmente de către o serie de in­stituţii internaţionale de drept care judecă şi pedepsesc persoanele ce s-au făcut vinovate de săvârşirea unor crime contra păcii, con­tra umanităţii, contra regulilor de purtare a războaielor sau au săvârşit crime de genocid, crime de război, precum şi crime împotriva drepturilor omului.

Până la începutul celui de-al doilea război mondial, justiţia pe­nală internaţională se manifesta prin scriere de proiecte şi expri­mare a unor doleanţe despre ne­cesitatea de conciliere între părţi­le unui conflict armat şi de insti­tuire a unor instanţe de drept care ar judeca vinovaţii de crime gra­ve şi de terorism4.

Ideea concilierii şi a protecţiei populaţiei civile în timpul conflic­telor armate îşi are originea socia­lă în demersurile religioase ale Bisericii, care a promovat întot­deauna limitarea conflictelor de orice natură şi supunerea în faţa forţei divine. Originea juridică a acestei idei este găsită în textele Convenţiilor internaţionale de la Geneva din 22 august 1854. Aces­te Convenţii sunt primele texte ofi­ciale de drept internaţional în care sunt înscrise ideile de conciliere între părţile unui război şi cele de respectare a legilor omenirii.

Continuarea ideilor de protec­ţie a persoanelor civile şi de conciliere a părţilor s-a făcut simţită în textele Convenţiilor de la Haga din 29 iulie 1899 şi din 18 octom­brie 1907: „populaţia civilă şi beli­geranţii să rămână protejaţi de prin­cipiile Dreptului ginţilor, aşa cum acestea rezultă din practicile sta­bilite între naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi din conştiinţa publică“.

Aproape unanim ac­ceptate, aceste idei, în scurt timp, au devenit fundamentul activităţii de codificare a firavelor vlăstare ale normelor internaţionale şi al in­stituirii dreptului umanitar ca ramu­ra de drept, care defineşte obliga­ţiile statelor în timpul conflictelor armate şi instituie răspunderea lor pentru infracţiunile comise.

Prima situaţie practică de invo­care a unei răspunderi penale uni­versale este considerată în istorie Declaraţia–avertisment a celor trei mari puteri (Rusia, Anglia şi Franţa) făcută Imperiului Otoman la 24 mai 1915 în legătură cu ho­locaustul armenilor. Textul acestei declaraţii constituie prima manifes­tare oficială de protest vehement şi de atitudine principială a unor state faţă de crimele săvârşite pe un alt teritoriu decât al lor şi faţă de autorii acestor crime alţii decât cetăţenii lor. Este primul caz ofi­cial prin care răspunderea pentru o crimă atât de gravă nu este pusă pe o structură abstractă (stat, gu­vern), dar este atribuită fiecărui membru al guvernului Turciei fără excepţie sau reprezentant local al acestuia, considerându-i vinovaţi de genocid pe fiecare în a parte şi pe toţi laolaltă pentru genocidul ar­menilor din 19155.

Prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, puterile aliate în timpul primului război mondial îşi propuneau să defere justiţiei per­soanele concrete, membri ai guver­nului Turciei din acea perioadă, care s-au făcut vinovate de masacrul armenilor.

Întrucât tratatul nu a fost ratificat, dar a fost înlocuit cu Tra­tatul de la Laussane din 1923, per­soanele respective nu au compă­rut în faţa justiţiei internaţionale. Instanţele naţionale ale Turciei au judecat doar câţiva membri ai gu­vernului pentru crime comise împotriva propriei populaţii, sancţiunile au fost simbolice şi, peste un timp, criminalii au fost eliberaţi, fiindcă tratatul de la Laussane prevedea amnistia generală.

Ulterior, sancţionarea infracţiu­nilor internaţionale continua să fie realizată, cu unele excepţii, în ca­drul naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat. Sancţiona­rea se realiza în baza convenţiilor internaţionale care asigură protec­ţia umanitară a victimelor conflicte­lor armate.

În acest sens, statele contractante s-au angajat să ia toa­te masurile legislative sau de altă natură necesare reprimării infracţi­unilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul următoarelor acte internaţionale: articolul 49 din Convenţia (I) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în cam­panie, articolul 50 din Conven­ţia (II) pentru îmbunătăţirea sorţii ră­niţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate maritime din 12.08.49, articolul 129 din Con­venţia (III) cu privire la tratamen­tul prizonierilor de război din 12.08.1949; articolul 146 din Con­venţia (IV) cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12.08 1949, articolul 85, paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victime­lor conflictelor armate internaţionale din 10.07.1977; articolul 28 din Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.

Actele normative enunţate im­pun statelor semnatare următoarele obligaţii:

1. A incrimina în legislaţia lor naţională faptele grave de încălca­re a regulilor umanitare;

2. A sancţiona persoanele care comit infracţiuni de război şi crime contra securităţii omenirii;

3. A asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi, garanţii referitoare la accesul la o judecată imparţială, dreptul de apă­rare, căile de recurs sau executa­rea pedepselor.

Asemenea obligaţii şi le asumă statele părţi şi sunt incluse în con­venţiile internaţionale privitoare la reprimarea altor infracţiuni interna­ţionale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenţiei din 1948), terorismul (art. 1 al Convenţiei din 1937), trafi­cul de stupefiante (art. 36 al Con­venţiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.

Crimele de război, ca şi cele contra păcii şi securităţii omenirii, potrivit legislaţiei interne a statelor, sunt judecate de instanţele militare, dacă acestea sunt instituite în sta­tul respectiv, iar crimele de altă na­tură sunt judecate de instanţe civile ordinare sau de tribunale (curţi) specializate (pentru genocid sau pentru terorism, crime de război, etc.)

Aşadar, în timpul celui de-al doilea război mondial şi după această conflagraţie practica apli­cării dreptului internaţional a constat în instituirea unor jurisdicţii ad-hoc şi a unor instanţe naţionale care au condamnat şi judecat, în baza legii naţionale, vinovaţii de săvârşirea crimelor de război sau de încălca­rea legilor de purtare a războiului6.

Sancţionarea, potrivit jurisdicţiei naţionale, a infracţiunilor incriminate prin convenţii internaţionale consti­tuia o modalitate juridică necesară în stadiul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale de atunci, dar nu şi suficientă. Practica judiciară a do­vedit că lipsa unei jurisdicţii inter­naţionale permanente şi imparţia­le, competente să judece toate in­fracţiunile cu caracter internaţional, după cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convenţiile res­pective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe extrem de defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al aces­teia de a controla fenomenul infrac­ţional şi a-i sancţiona pe cei ce în­calcă legalitatea internaţională7.

În cazul infracţiunilor de drept penal internaţional săvârşite de per­soane particulare, acest inconve­nient este în parte limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul con­venţiilor (asistenţa judiciară, extră­darea, comisiile rogatorii etc.) şi ju­decat cu siguranţă.

În cazul celor­lalte crime, grave şi extrem de gra­ve, ce constituie cele mai grave în­călcări ale dreptului internaţional (genocid, crime de război, terorism etc.), posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naţi­onale este redusă, dacă nu chiar iluzorie, deoarece asemenea infrac­ţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevăraţii lor autori nefiind persoane particulare.

În ceea ce priveşte crimele de război, s-a constatat că urmă­rirea efectivă a autorilor acestora, exceptând situaţiile din timpul celui de-al doilea război mondial, s-a fă­cut pe plan naţional numai în situa­ţii limitate. Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare astfel ca indispensabilă pentru ca incrimi­narea infracţiunilor internaţionale să nu rămână un simplu demers teo­retic şi pentru a se evita ca sancţi­onarea celora care încalcă legea in­ternaţională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor sta­te care inspiră sau patronează ase­menea încălcări ori de interesele politice conjuncturale, exterioare actului de justiţie8.

1 Barbăneagră A. Esenţa juridică a mesajului de pace în gândirea filosofică din sec. al XVIII — lea. În: Revista ştiinţifico-populară „Legea şi Viaţa“, nr. VI/10, 2005, p. 34-38.

2 Aurescu B., Bolintineanu A., Năstase A. Drept Internaţional Contemporan. Bucureşti: All Beck, 2000. p. 69

3 Niciu M. Drept Internaţional Public. Iaşi: Chemarea, 1993. p. 54

4 Pivniceru M. Răspunderea penală în Dreptul Internaţional. Bucureşti : Polirom, 1999. p. 51

5 Coman D., Ponta V. Curtea Penală Internaţională. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. p. 45

6 Barbăneagră A., Gamurari V. Crimele de Război. Chişinău: Tipografia Reclama SA, 2008. p. 133

7 Лукашук И. Международное право — особенная часть. Москва: изд. БЕК, 1997. c. 245

8 Angheni I. Curtea Penală Internaţională — istorie şi realitate. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 142

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro