ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Procedura de acordare a statutului de prizonier de război în cadrul conflictelor armate contemporane

Alexandru CAUIA, doctor, lector universitar

În cadrul conflictelor armate contemporane statutul de prozonier de război urmează să asigure garanţiile prevăzute în textul Convenţiei a III-a de la Geneva din anul 1949. Definirea statutului juridic de prizonier de război este direct dependentă de definiţia dată statutului de combatant. La momentul actual nu există o definiţie unanim acceptată a statutului de combatant, ceea ce generează un şir de dificultăţi în procesul de accordare a statutului de prizonier de război. Prezentul articol reflectă elementele definitorii ale procedurii de acordare a statutului de prizonier de război în cadrul conflictelor armate contemporane.

Cuvinte-cheie: conflict armat, combatant, combatant ilegal, părţi beligerante, instanţe competente, prizonier de război.

Procedure Granting the Status of Prisoner of War in Contemporary Armed Conflict

In contemporary armed conflicts prisoner of war status is to provide the guarantees foreseen in the text of the Third Convention in Geneva in 1949. Defining the legal status of prisoner of war is directly dependent on the definition of combatant status. Currently there is no universally accepted definition of combatant status, which generates a number of difficulties in the process of granting the status of prisoner of war. This article reflects the defining elements of the procedure for granting the status of prisoner of war in contemporary armed conflicts.

Key-words: armed conflict, combatant, prisoner of war.

Evoluţia civilizaţiei umane este însoţită încă de la originile sale de elementul de violenţă. Umanitatea a utilizat cele mai diverse metode şi mijloace pentru a creşte potenţialul militar şi a dezvolta metodele de intervenţie militară, fapt care a generat apariţia şi dezvoltarea unei noi categorii sociale — militarii — cei care au fost şi sunt chemaţi până în prezent să depună toate eforturile, iar, la necesitate, şi cu preţul vieţii să apere integritatea teritorială şi suveranitatea statului căruia îi aparţin.

Acest fenomen poate fi constatat încă de la momentul apariţiei primelor formaţiuni prestatale, care-şi instituiau grupuri înarmate speciale, continuând cu armatele foarte bine dotate şi organizate ale marilor imperii antice, detaşamentele de persoane înarmate ale feudalului şi până la armatele caracteristice perioadei moderne, care au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă în urma implementării realizărilor progresului tehnico-ştiinţific şi s-au transformat în armatele contemporane. Elementul cel mai important al acestor forţe militare a fost, este şi va fi dintotdeauna — persoana umană, adică combatantul.1

Grigore Geamănu2 în cele două volume ale ediţiei, reflectă poziţia conform căreia cad sub incidenţa legilor şi obiceiurilor războiului numai efectivele forţelor armate aparţinând beligeranţilor. Numai împotriva acestora pot fi îndreptate actele de război. Membrii forţelor armate care participă la ostilităţi acţionează în calitate de organe ale statelor cărora le aparţin acele forţe armate. Dacă ei încalcă însă legile şi obiceiurile războiului, pe lângă răspunderea care incubă statelor, îşi asumă şi o răspundere penală internaţională.3 În lucrarea sa acesta nu utilizează noţiunea de combatant, dar defineşte statutul de beligerant citând conţinutul Regulamentelor anexate la Convenţia a IV de de la Haga (art.1). Pentru ca voluntarilor, miliţiilor şi partizanilor să li se aplice regulile şi obiceiurile războiului, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

a) Să fie conduşi de o persoană în măsură să răspundă pentru cei aflaţi în subordinile ei;

b) Să poarte un semn distinctiv, care să poată să fie recunoscut de la distanţă;

c) Să poarte armele în faţă (vizibil);

d) Să respecte, în operaţiile lor militare, legile şi obiceiurile războiului;

De asemenea autorul ţine să remarce faptul că aceste condiţii impuse formaţiunilor de partizani le creează acestora o situaţie de inferioritate faţă de armata regulată, deoarece aceasta poate folosi diferite forme de camuflaj.4

Kalughin V. Iu.5 defineşte combatantul drept persoana care face parte din forţele armate ale unei părţi la conflict şi are dreptul de a participa direct în cadrul ostilităţilor. În acest sens urmează să fie evidenţiate următoarele două criterii ale definiţiei statutului de combatant:

1. Persoana trebuie să facă parte din cadrul forţelor armate recunoscute de către o parte la conflict, cu excepţia personalului medical şi cel religios, care, chiar dacă face parte din cadrul acestor forţe nu beneficiază de statutul de combatant;

2. Persoana este în drept de a participa direct în cadrul ostilităţilor.6

O poziţie similară este expusă şi de către autorul Gasser H.P. care consideră că importanţa statutului de combatant constă în faptul că doar persoanele care se încadrează în această categorie au dreptul de a participa la ostilităţi şi dispun de dreptul de a utiliza forţa şi de a ucide, fără a fi susceptibile de a fi pedepsite pentru aceste fapte, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă în cazul unei persoane civile.7

Doar combatanţii sunt cei ce au dreptul exclusiv de a beneficia de statutul de prizonier de război. Reglementarea actuală a statutului de prizonier de război îşi are originea în spiritul cavaleresc care prevedea respectarea inamicului şi a statutului acestuia chiar şi în cazul căderii în prizonierat.

Caracteristica tuturor încercărilor de a defini statutul juridic al combatantului este abordarea etatică a statutului de combatant. S-au formulat un şir de noţiuni care se caracterizează prin faptul că impun existenţa unei legături bine determinate dintre persoana care participă la ostilităţi şi partea implicată în conflict, adică statul sau formaţiunea etatică, ceea ce limitează substanţial numărul persoanelor implicate care ar putea să beneficieze de statutul de combatant şi de toate garanţiile asigurate de acest statut şi nu poate face faţă rigorilor şi provocărilor generate de realităţile conflictelor armate contemporane, unde armatele regulate ale părţilor implicate reprezintă doar o parte din contingentul implicat direct în ostilităţi.

Necesitatea primordială constatată de un şir de exegeţi ai domeniului dreptului internaţional umanitar este de a redefini statutul juridic al combatantului prin intermediul logicii sau abordării individuale, utilizând termeni generali în procesul elaborării noţiunii, ceea ce ar permite creşterea substanţială a numărului de persoane care ar putea să beneficieze de garanţiile impuse prin intermediul actelor juridice internaţionale în favoarea statutului de combatant.8

Prizonier de război este combatantul unei părţi beligerante capturat de inamic.9

Statutul de prizonier de război este de o maximă importanţă, deoarece persoana care nu poate să beneficieze de acest statut este susceptibilă de a fi pedepsită penal pentru participarea la ostilităţi, cu atât mai mult cu cât în legislaţia naţională a unor state participarea la conflict poate fi sancţionată cu pedeapsa capitală. În acest caz dilema asupra statutului persoanei se transformă din una juridică în una care urmează să decidă asupra vieţii persoanei capturate, ceea ce ne demonstrează o dată în plus necesitatea imperioasă a procesului de stabilire a statutului juridic al persoanei capturate.10

Protecţia juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictelor armate internaţionale este asigurată prin intermediul Convenţiei a III-a de la Geneva din 12 august 1949. Acest act normativ are drept fundament următoarele două principii:

a) prizonierul de război nu poate fi supus unei cercetări judiciare sau pedepsit doar pentru participarea în cadrul ostilităţilor;11

b) prizonierul de război urmează să beneficieze de un tratament uman pe toată durată detenţiei până la eliberare sau repatriere.12

Astfel, articolul 5(2) al Convenţiei a III-a de la Geneva prevede: „Dacă există vreo îndoială în ce priveşte încadrarea în una din categoriile enumerate în art. 4 a persoanelor care au comis un act de beligeranţă şi care au căzut în mâinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecţia prezentei Convenţii, în aşteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent.“13

În lumina celor menţionate anterior, putem constata faptul că delegaţii la conferinţa de la Geneva conştientizau adevărata valoare a acestui statut, ceea ce a dus la reglementarea expresă a acestuia în textul unei convenţii distincte. Conform prevederilor exprese ale actului normativ internaţional citat, în cazul unei situaţii incerte în ceea ce priveşte acordarea statutului de prizonier de război, prioritate se acordă persoanei reţinute prin acordarea acestui statut, până la proba contrarie constatată prin intermediul unei instanţe competente.

Conţinutul Convenţiei a III-a de la Geneva este pătruns de spiritul principiilor de drept internaţional public în general şi de principiul umanismului în relaţiile cu prizonierii de război în special. Conform opiniei unanim acceptate formulate de către amiralul german Canaris: „Luarea în prizonierat are drept scop unic şi prioritar împiedicarea participării directe la ostilităţi a persoanei reţinute şi nu pedeapsa sau răzbunarea pentru acţiunile săvârşite. Această exigenţă de comportament faţă de prizonierii de război vine în unison cu regulile elementare de ducere a războiului, adică cu interdicţia de a ataca persoanele neînarmate sau civile, aceţtia constituind categoria cea mai vulnerabilă a participanţilor în cadrul conflictului militar.“14

Regula generală prevede acordarea statutului de prizonier de război oricărei persoane care poate fi încadrată în una din categoriile descrise în articolul 4 al Convenţiei a III-a de la Geneva, indiferent de modalitatea şi circumstanţele în care aceasta a fost reţinută.15

Incertitudinea în acest sens este potenţată de lipsa unei definiţii unanim acceptată asupra noţiunii de „stare dubioasă“ sau „stare incertă“ a persoanei care pretinde a beneficia de statutul de prizonier de război. Din punct de vedere juridic „starea de incertitudine“ poate fi calificată drept stare de fapt care provoacă dubii pentru o persoană competentă în procesul de luare a unei decizii de o maximă importanţă.

Comentariul asupra Convenţiei a III-a de la Geneva nu face lumină în acest sens, stipulând doar două cazuri când articolul 5 (2) este aplicabil: dezertorii şi persoanele care însoţesc forţele militare, care şi-au pierdut actele în baza cărora se legitimează (legitimaţiile). Din spiritul comentariului acestor norme putem concluziona că „starea de incertitudine“ în procesul de acordare a statutului de prizonier de război ar trebui să apară cât se poate de rar, deoarece categoriile evidenţiate în articolul 4 pretind a avea un caracter exhaustiv, ceea ce ar trebui să excludă situaţiile dubioase, iar adoptarea articolului 5 a avut drept obiectiv principal privarea Părţii Deţinătoare de dreptul de a decide unilateral şi subiectiv asupra acordării acestui statut.

Opinia majorităţii exegeţilor în domeniu asupra procesului de acordare a statutului de prizonier de război se rezumă la prezumţia că orişicare persoană reţinută în perimetrul acţiunilor de luptă este considerată a fi prizonier pînă la proba contrarie.

O astfel de quasi-prezumţie este materializată în textele unor îndrumare sau regulamente militare ale unor state. În acelaşi sens, manualul pentru forţele de apărare ale Australiei stipulează: „În majoritatea cazurilor combatantul reţinut are dreptul la statut de prizonier de război.“16

Consiliul Secret al Marii Britanii a cercetat acţiunea articolului 5 într-un caz survenit în urma conflictului militar care s-a declanşat între Malaiezia şi Indonezia. În textul hotărârii acesta a prevăzut: „Până când nu apar dubii în ceea ce priveşte acordarea statutului de prizonier de război, articolul 5 nu este aplicabil şi nu este necesar ca o instanţă competentă să se pronunţe asupra aplicabilităţii sau inaplicabilităţii acestei garanţii suplimentare. Astfel, dacă statutul persoanei reţinute nu a generat dubii, nu apare necesitatea adoptării unei hotărâri judiciare asupra prezentului caz.“

Acest fapt ne demonstrează că instanţa britanică a interpretat expresia „apar dubii“drept situaţia care reflectă îndoiala ce poate fi invocată înainte sau în timpul procesului de judecată, aceasta având doar o pondere procedurală şi nu una materială. Într-o opinie separată lorzii Gest şi Barwik consideră că: „atât timp cât învinuitul a emis o astfel de pretenţie (de a i se acorda statutul de prizonier de război)… „dubiile“ care pot să apară conform articolul 5 trebuie să se axeze asupra faptului de apartenenţă a învinuitului la una din categoriile prevăzute în articolul 4 al Convenţiei a III-a de la Geneva.“

Interpretarea în baza căreia „starea dubioasă“ apare atunci când se prezintă unele pretenţii asupra conferirii statutului de prizonier, poate fi observată şi în cadrul Regulamentului Forţelor Militare Terestre ale Statelor Unite ale Americii despre prizonierii de război adoptat în anul 1997 care prevede deferirea unei instanţe competente a fiecărui caz în care apar dubii în ceea ce priveşte acordarea statutului de prizonier de război, cu condiţia că persoana vizată pretinde a fi supus unui tratament similar celui garantat de Convenţia a III-a de la Geneva.

Această prevedere este în unison cu prezumţia stipulată în articolul 45 (1) al Protocolului Adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 8 iunie 1977 care menţionează: „1. O persoană care ia parte la ostilităţi şi cade în mâinile părţii adverse este presupusă a fi prizonier de război şi, în consecinţă, este protejată de cea de a III-a Convenţie, atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut pe calea notificării adresate puterii care o deţine sau puterii protectoare. Dacă există vreo îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de acest statut şi, prin urmare, de protecţia celei de a III-a Convenţie şi a prezentului Protocol, aşteptând ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.“

În opinia autorilor Comentariului Protocolului Adiţional I norma stipulată în articolul 5(2) a avut o importanţă crucială în procesul de apărare şi garantare a drepturilor celor ce au participat în cadrul conflictelor armate internaţionale, cu toate că a rămas a fi una neunivocă în sensul interpretării.17 Problemele constatate în cadrul conflictelor armate cu participarea masivă a partizanilor au scos la iveală insuficienţa respectivelor reglementări, fapt care a dus la adoptarea articolului 45 în textul Protocolului Adiţional I. Scopul principal al adoptării acestei norme speciale a fost de a identifica o procedură de conferire a statutului de prizonier de război în cazurile când nu există certitudinea că persoana reţinută ar putea fi încadrată în una din categoriile prevăzute în articolul 4.

Astfel alin. 2 şi 3 ale articolului 45 stipulează: „2. Dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este ţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să îşi valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în faţa unui tribunal judiciar şi să obţină ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată când procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii. Reprezentanţii Puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de stat. În acest caz, Puterea deţinătoare trebuie să informeze despre aceasta Puterea protectore.

Orice persoană ce participă la ostilităţi, care nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi nu beneficiază de un tratament mai favorabil în conformitate cu cea de a IV-a Convenţie, are dreptul, oricând, la protecţia prevăzută în articolul 75 al prezentului Protocol. În teritoriul ocupat o astfel de persoană, exceptând situaţia când este deţinută pentru spionaj, beneficiază, de asemenea, în pofida dispoziţiilor articolului 5 al celei de a IV-a Convenţii, de drepturile de comunicare prevăzute în amintita Convenţie.“

Textul articolului 45 prevede expres cazurile în care dubiile trebuie să dispară în ceea ce priveşte acordarea statutului de prizonier de război în baza prezumţiei acestuia:

1. Dacă persoana reţinută pretinde la acest statut.

2. Dacă există supoziţia că acesteia i s-ar putea conferi acest statut.

3. Dacă partea căreia acesta îi aparţine pledează pentru oferirea acestui statut.

În cazurile când dubiile persistă în pofida acţiunilor menţionate anterior, statutul persoanei reţinute urmează să fie determinat de o instanţă competentă. Această consecutivitate de prezumţii este o continuare logică a prevederilor articolului 5, diferenţa constând în faptul că obligaţia de a demonstra sau de a proba imposibilitatea conferirii statutului pretins stă în sarcina Părţii Deţinătoare şi nu invers.

Judecând conform interpretărilor date de Regulamentele militare ale unor state citate anterior, dubiile sau îndoielile în ceea ce priveşte conferirea statutului de prizonier de război în sensul articolului 5 (2) pot apărea doar în legătură cu apartenenţa persoanei reţinute la una din categoriile prevăzute în articolul 4 al Convenţiei a III-a de la Geneva.

Problema complexă a legăturilor care există între militari, drept potenţiali combatanţi, în eventualitatea declanşării unui conflict armat şi dreptul la viaţă este esenţială în ansamblul existen­ţei umane şi are legături profunde şi subtile cu profesia de militar, aşa cum o demonstrează victimele uzului de violenţă armată, inclusiv reclamaţiile familiilor unor militari care şi-au pierdut viaţa în timpul operaţiunilor militare, reclamaţii la adresa ministerelor apărării care n-ar fi luat toate măsurile necesare în scopul protecţiei vieţii celor trimişi să lupte pentru ţara lor.18

Principalul drept şi obligaţie corelativă care rezultă din statutul juridic al combatantului este utilizarea violenţei militare în scopul atingerii obiectivelor militare, iar sub rezerva condiţiei de respectare a normelor dreptului internaţional umanitar, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru simpla participare în cadrul operaţiunilor militare, fapt absolut interzis în cazul persoanelor civile atât de actele normative naţionale, cât şi de cele internaţionale.

Un alt drept, nu mai puţin important, conferit de normele dreptului internaţional umanitar doar combatanţilor este dreptul la statutul de prizonier de război şi asigurarea realizării setului de garanţii prevăzute de acest statut. Participarea directă în cadrul ostilităţilor se dovedeşte a fi o condiţie suficientă pentru admiterea prezumţiei de acordare a statutului de prizonier de război tuturor persoanelor, sub rezerva respectării exigenţelor impuse de art. 45 al Protocolului Adiţional I.

În cazul existenţei unei „situaţii dubioase“ în ceea ce priveşte acordarea sau neacordarea statutului de prizonier de război, cazul urmează să fie soluţionat de către o instanţă competentă, care ar asigura respectarea tuturor garanţiilor judiciare prevăzute de actele normative internaţionale în vigoare.19

1 Cauia A., Chirtoacă N. Statutul juridic al combatantului în conflictele armate contemporane. Chişinău: Notograf Prim, 2012, p. 46.

2 Geamănu G. Dreptul Internaţional Contemporan. Vol II. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1975. 536 p.

3 Geamănu G. Op. cit. p. 387-388.

4 Idem. p. 389.

5 Калугин В.Ю. Курс международного гуманитарного права. Минск: Тесей, 2006. 496 с.

6 Калугин В.Ю. Op.cit. p. 122.

7 Гассер Ханс-Петер. Международное гуманитарное право: введение. М.: МККК, 1995, с. 34.

8 Cauia A., Chirtoacă N. Statutul juridic al combatantului în conflictele armate contemporane. Chişinău: Notograf Prim, 2012, p. 47-48.

9 Rusu V. Balan O., Neagu Gh. Dicţionar de drept internaţional umanitar. Chișinău: Pontos, 2007, p. 230.

10 Yasmin Naqvi. Doubtful prisoner-of-war status. In: IRRC September, 2002, Vol. 84, nr. 847 p. 571.

11 Convenţia III de la Geneva, art. 98.

12 Convenţia III de la Geneva,art 13-14.

13 Convenţia III de la Geneva, art 5 (2).

14 Fisher H. Protection of prisoners of war. Ed. D.Fleck, The handbook of Humanitarian Law in Armed Cinflicts. Oxford: Oxford University Press, 1995. 322 p.

15 Convenţia III de la Geneva, art. 4.

16 Australia. Defence Force Manual 1994, ADFP 37, para. 1004. [on-line] http://www.defence.gov.au/jlc/ Documents/DSCC/SUPMAN%204%20(Edition%206).pdf (citat 15.08.2010).

17 Sandoz Y., Swinarski C, Zimmermann В. Commentary to the Protocol Additional to the Geneva Conventions of 12 august 1949, and relating to the Protection of Victims of International Armed Conflicts, 8 june 1977. Geneva: Martinus Nijhoff Publishers, 1987. 1625 p.

18 Chirtoacă N., Cauia A. Combatanţii şi dreptul la viaţă. În: Studii Juridice Universitare. 2008, nr. 3-4, p. 182.

19 Cauia A., Chirtoacă N. Statutul juridic al combatantului în conflictele armate contemporane. Chişinău: Notograf Prim, 2012, p. 140-141.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro