ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Evoluţia, definirea şi clasificarea regulilor de urbanism în administraţia publică

Dumitru Munteanu, doctorand, ULIM
Recenzent: S. Ţurcan, dr., conf. univ.

Nu se poate discuta despre urbanism în lipsa stabilirii unei definiţii şi înţelegeri evoluţiei acestei instituţii atât în România cât şi la nivelul Uniunii Europene. Urbanismul constituie componente principale ale activităţii administraţiei publice centrale şi locale alături de amenajarea teritoriului. Această activitate este minuţios reglementată de către legiuitorul român şi suscită un mare interes atât în doc­trină, cât şi în practica administrativă şi judecătorească, dată fiind tendinţa de dezvoltare continuă a localităţilor.

Cuvinte cheie: administraţie publică, urbanism, evoluţia urbanismului, clasificarea regulilor de urbanism.

The concept of urbanism can not be discussed without understanding the definition and the institution’ evolution in Romania as well as in The European Union. The activity of urban development projects and the urbanism represents the principal components of the central and public administration. This procedure is regulated by the Romanian law very strictly and it’s becoming of great interest for the doctrine and administration practice, taking into consideration the continuous development of the town planning.

Key words: urbanism, public administration, the urbanism evolution, the classification of the urbanism rules.

Urbanismul actual are ca obiect amenajarea spaţiului, iar ca funcţie, adaptarea acestuia la exigenţele sociale pe care le exprimă oraşul, în acest punct, el se întâlneşte cu dreptul, chemat să formalizeze şi să instituţionalizeze aceste cerinţe. Dar până la acest raport direct şi complex dintre reglementarea juridică şi amenajarea spaţiului, apropierea şi intersectarea dintre urbanism şi drept au deja o istorie.

Urbanismul, de-a lungul istoriei a comportat diferite forme respectiv clasic, renascentist şi desigur modern. Urbanismul clasic este cel care s-a manifestat în Grecia antic, în şcoala funcţională a urbanismului din Milet1. Teoreticianul principal al urbanismului clasic a fost Hipodam. Aceasta forma de urbanism se caracterizează prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, de exemplu străzile formau un sistem pătrat. În continuare a existat, un urbanism renascentist, Renaşterea afirmând în faţa structurii medievale a oraşului o viziune unitară asupra esteticii şi spaţiului urban şi de asemenea În prezent poate fi vorba de un urbanism modern cu caracteristici specifice.

Incă din perioada antică, au fost elaborate numeroase reglementări în privinţa construcţiilor. Exista un Regulament al oraşului Pergam care obliga constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate, autorităţile municipale puteau interveni în caz de nerespectare a acestora pentru a sancţiona ilegalităţile şi a efectua, pe cheltuiala contravenientului, conformarea construcţiilor cu regulile publice stabilite2. În Roma antică, se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică. Dreptul roman asimilase deja unele aspecte ale speculaţiei funciare, interzicând orice demolare totală sau parţială a cărei cauză unică ar fi fost specula.

În urma marelui impact istoric al revoluţiei industriale3 şi drept consecinţă a accelerării procesului de urbanizare se naşte urbanismul propriu-zis, adică o ştiinţă sau disciplină de sinteză care, integrând contribuţii din diverse domenii (arhitectură, economie, geografie, sociologie, drept, psihologie etc.), urmăreşte ordonarea optimă a spaţiului geografic disponibil, în funcţie de necesităţile localităţii şi dezvoltarea comunităţii umane.

Până la primul război mondial, dreptul urbanismului a prezentat două caracteristici dominante. Pe de o parte, un volum deosebit de redus al reglementărilor, o existenţă sumară şi dispersată, iar, pe de alta, o întârziere în asimilarea, adaptarea şi exprimarea cerinţelor specifice acestui domeniu. Reglementarea juridică era pregătită mai ales pentru a preveni decât pentru a repara situaţii necunoscute până atunci.

Din anii 1930 s-a afirmat aşa-numita „inginerie organică“, disciplină care a deschis noi perspective responsabilităţii publice faţă de respectul mediului şi adaptarea arhitecturii la nevoile umane4. Marile construcţii de poduri nu au mai distrus perspectivele naturale, ci se integrează acestora, urmând linia naturală a munţilor, râurilor, pădurilor, aşa cum se făcuse cu autostrăzile care se vedeau în termeni de „biologia ingineriei“. După cel de-al doilea război mondial s-a asistat la formarea structurii marilor oraşe şi evoluţia spre noi forme urbane (zone, regiuni, mari arii metropolitane, oraşe-satelit etc.) ca rezultat al creşterii populaţiei şi progreselor tehnologice. În aceste condiţii, principalele preocupări ale urbanismului contemporan sunt:

• proporţia între suprafaţa construită şi zonele neconstruite (indicele suprafeţei constante),

• echilibrul între construcţiile de locuit şi cele destinate comerţului şi dintre spaţiile verzi şi cele construite,

• armonizarea necesităţilor pietonului cu exigenţele circulaţiei automobilelor, de creşterea densităţii etc.

Creşterea urbană explozivă, după cel de-al doilea război mondial, au impus necesitatea unei politici în domeniul urbanismului, adoptate de noile circumstanţe şi dispunând de un aparat juridic corespunzător. Aceasta tendinţă s-a manifestat la nivelul reglementărilor prin multiplicarea şi diversificarea fără precedent a acestora. Adesea, mai ales în ţările occidentale, s-au creat ansambluri de reglementări în materie, sofisticate dar greu de aplicat.

Apar probleme globale de structurare a oraşelor , cu o complexitate deosebită atunci când este vorba să se definească aria geografică de extensie a localităţilor, de remodelare ori subliniere a indispensabilului centru urban în fiecare caz, de renovare a camerelor antice, de realizare a decongestionărilor necesare îndeplinirii funcţiilor oraşelor etc.

În acest sens indicam planul de creare de noi oraşe în Marea Britanie după cel de-al doilea război mondial axat pe ideea evitării creşterii concentrărilor umane şi care s-a concretizat în ridicarea de peste 20 noi oraşe (New Towns) în care trăiesc, în fiecare, între 20.000 şi 60.000 de locuitori. Pe de altă parte, această îmbogăţire a perspectivelor urbanismului a contribuit la problematizarea funcţiei sale reale ca ştiinţă, căci posibilităţile obiective de acţiune şi creare urbanistică se lovesc de multiple obstacole structurale şi funcţionale (de pildă, structurile juridice şi proprietatea imobiliară).

Aceste probleme nu pot să acrediteze ideea că urbanismul nu poate să fie o simplă alăturare de tehnici pentru a da soluţii parţiale problemei habitatului, ci că trebuie să se constituie într-o concepţie globală a faptului urban. Urmând îndeaproape asemenea evoluţii, urbanismul a depăşit şi el stadiul de simplă disciplină a amenajării localităţilor pentru a se extinde asupra amenajării spaţiului la nivelul oricărui teritoriu. Astfel, urbanismul a devenit urbanism.

Dacă, în unele epoci ale istoriei, amenajarea oraşelor a fost realizată în funcţie de imperative mai ales religioase ori politice, urbanismul contemporan se vrea, în primul rând, în serviciul locuitorilor cetăţii. Pentru „urbaniştii“ moderni, oraşul nu mai este conceput ca o simplă împreunare de case şi străzi, ca un monument, ci ca un ansamblu de fiinţe umane, pornind de la nevoile acestora: de locuinţe, de a munci, circula, a-şi petrece timpul liber etc.

Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor au trebuit astfel urmărite obiective variate. Primele sunt cele de ordin sanitar: este vorba de a oferi locuitorilor oraşelor cadre de viaţă sănătoasă şi plăcută, a le garanta sănătatea fizică şi mentală. Urmează apoi obiective sociale, realizarea lor trebuind să permită evitarea segregării sociale prin habitat şi asigurarea celor mai bune condiţii de viaţă pentru diferite grupuri de rudenie, de vecinătate, de activitate, care coexistă în aglomeraţii. Obiectivele economice vizează, la rândul lor, promovarea unei bune organizări a vieţii colective, prin plasarea echipamentelor şi serviciilor de utilitate publică în cele mai bune condiţii de funcţionare şi randament. În sfârşit, vin obiectivele estetice, care trebuie să asigure un anumit confort vizual al locuitorilor şi, în mod special, o anumită armonie între natură şi spaţiul construit.

Pentru atingerea simultană a acestor obiective au fost elaborate şi aplicate noi şi variate metode. Astfel, în trecut, intervenţiile urbanistice aveau foarte frecvent un caracter fragmentar. Este vorba, mai ales, de rezolvarea problemelor particulare ale circulaţiei, apărării, igienei, amenajării decorative. Urbaniştii contemporani încearcă, dimpotrivă, să soluţioneze simultan aceste probleme în cadrul unei viziuni de ansamblu a amenajării oraşului. Acesta se concretizează într-un plan care îşi propune să ia în calcul toate elementele de amenajare şi stabileşte priorităţile în afectarea spaţiului disponibil.

Dar urbanismul contemporan nu se limitează la asigurarea coerenţei în spaţiu a diferitelor măsuri de amenajare. El urmăreşte, de asemenea, coerenţa ei în timp, preocupându-se de programarea realizării acesteia de la alegerea părţii de amenajare până la gestiunea ansamblului finit. Aceste noi metode sunt aplicate într-un cadru lărgit.

Până nu de mult, se considera că obiectul urbanismului se limitează la amenajarea internă a oraşelor. Urbanizarea galopantă din deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial şi noile forme de urbanizare periferică au pus în discuţie această concepţie restrânsă. Ele au obligat urbaniştii să conceapă amenajarea urbană într-un cadru mai larg, în sensul de a nu se interesa în mod exclusiv de spaţiile urbanizate.

În ceea ce priveşte evoluţia reglementărilor în materie de urbanism în România, aceasta este strict legată de ritmul de urbanizare şi a cunoscut reglementări semnificative doar după primul război mondial.

După cea de-a doua conflagraţie mondială, reglementările şi planificarea urbană s-au înscris în cadrul viziunii generale privind dezvoltarea economico-socială. În privinţa proprietăţii funciare, după ce Constituţia din 1866 limitase cazurile de expropriere la trei, Constituţia din 1923 a decretat că autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi de subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a se dezdăuna pagubele aduse plantaţiilor, clădirilor şi lucrărilor existente. La cazurile de expropriere se adăugau acum cele de interes militar, cultural şi cele impuse de interesele generale ale statului.

Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925 a impus comunelor întocmirea planurilor de sistematizare, avându-se în vedere dezvoltarea pe care ar putea să o ia un centru de populaţie sau diferitele sale servicii într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat. Concepţia planului de sistematizare a oraşelor se bazează pe determinarea cu precizie a unei linii maxime de dezvoltare a acestora sau, pentru o mai mare siguranţă, trebuie transformată într-o zonă plantată în jurul oraşelor. Odată fixată raza maximă a localităţii, urmează ordonarea ei internă. Prin legea de unificare administrativă, comunele, municipiile reşedinţă sau nereşedinţă, ori comunele erau obligate să stabilească în termen de patru ani de la promulgare dacă nu aveau deja întocmite, după importanţă şi mijloacele de care dispuneau, planuri generale de sistematizare care trebuiau să aibă în vedere satisfacerea tuturor cerinţelor de ordin edilitar.

Art. 69 din această lege5 stabilea autorităţile însărcinate cu întocmirea acestor planuri:

— în comunele urbane sau în cele rurale nereşedinţe, o comisie specială instituită în urma propunerii consiliului comunal;

— în comunele suburbane, serviciul tehnic al localităţii care supunea planul aprobării consiliului comunal.

Legea mai stabilea o serie de garanţii pentru ca planul de sistematizare să răspundă cât mai bine nevoilor locale şi generale de amenajare a localităţilor. De asemenea, toţi locuitorii comunelor aveau posibilitatea să facă întâmpinări asupra proiectului de plan ce se depuneau la dosarul cauzei spre a fi verificate şi soluţionate de autoritatea superioară de control şi tutelă, respectiv Consiliul superior administrativ. Aprobarea planului de sistematizare se făcea printr-o decizie prefectorală publicată în monitorul judeţului, bazată pe avizul delegaţiei permanente judeţene pentru comunele nereşedinţă şi printr-o decizie ministerială bazată pe avizul consiliului superior administrativ pentru comunele reşedinţă de judeţ. Principalul efect al acestor acte administrative era că toate terenurile sau construcţiile care erau atinse de planul de sistematizare erau declarate de utilitate publică, urmând ca treptat, pe măsura executării, să se îndeplinească formele de expropriere pentru fiecare proprietar în parte. Lucrările făcute fără autorizaţia impusă de lege erau desfiinţate de autoritatea comunală6.

Planul de sistematizare se execută prin planul de aliniere si documentele care se refereau la modul de amplasare a construcţiilor dintr-o localitate. Prin ele se impuneau o serie de restricţii exerciţiului dreptului de proprietate. Tot în vederea executării planului de sistematizare comunelor li se recunoştea dreptul şi li se stabilea obligaţia de a întocmi regulamente de edilitate comunală.

După cel de-al doilea război mondial problemele de amenajare a teritoriului şi urbanism s-au înscris în cadrul politicii generale de planificare economico-socială promovate de regimul politic.

Prin Legea nr. 58/1974, privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale şi Programul naţional de sistematizare a teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale se urmărea restrângerea perimetrelor construibile ale localităţilor la „strictul necesar şi folosirea optimă a pământului“. Astfel, sistematizarea localităţilor urbane, în conceptul legii, trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora în corelare cu teritoriul înconjurător şi cu reţeaua generală a localităţii, restrângerea perimetrelor construibile, utilizarea completă a terenurilor, precizarea regimului de înălţime şi densitate a construcţiilor, stabilirea zonelor funcţionale, amplasarea raţională a unităţilor economice, a construcţiilor de locuit şi social-culturale, a spaţiilor plantate şi de agrement, echiparea tehnico-edilitară, îmbunătăţirea circulaţiei şi transportului în comun. În anexa legii erau reglementate avizarea şi aprobarea documentaţiilor de sistematizare. Instrumentele de bază în desfăşurarea activităţii de sistematizare erau schiţele de sistematizare a localităţilor, detaliile de sistematizare şi studiile de amplasament.

Legea nr. 59/1974, cu privire la fondul funciar, a reglementat modul de administrare, gospodărire şi utilizare a pământului, într-o concepţie restrictivă, indicii sintetici privind gradul de ocupare cu construcţii a terenurilor fiind consideraţi „limite minime“. Legea nr.37/1975 privind sistematizarea, proiectarea şi realizarea arterelor de circulaţie în localităţile urbane şi rurale a definit principalele probleme ce urmau a fi urmărite în întreaga activitate de sistematizare, proiectare şi realizare a arterelor de circulaţie din interiorul localităţilor urbane şi rurale, precum şi modul de amplasare a construcţiilor, de locuit şi social-culturale, în raport cu arterele de circulaţie.

Aceste reglementări s-au completat cu Legea drumurilor nr. 13/1974 şi Legea pentru stabilirea normelor privind proiectarea, construirea şi modernizarea drumurilor. Unele reglementări cu incidenţe asupra amenajării urbane au avut şi Legea nr. 29/1975 privind organizarea şi sistematizarea zonelor şi platformelor industriale, precum şi proiectarea şi realizarea obiectivelor de investiţii ori Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător. În sfârşit, după decembrie 1989 o serie de acte normative anterioare au fost abrogate expres ori tacit, total sau parţial. Noi reglementări au intrat în vigoare, precum Legea nr. 18/1991, a fondului funciar, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, în frunte cu Legea

La etapa actuală amenajarea teritoriului şi urbanismul constituie componente principale ale activităţii administraţiei publice centrale şi locale. Această activitate este minuţios reglementată de către legiuitorul român şi suscită un mare interes atât în doctrină, cât şi în practica administrativă şi judecătorească, dată fiind tendinţa de dezvoltare continuă a localităţilor din România, începând cu anul 1990. Constatăm o creştere a numărului cererilor de autorizare a construcţiilor private cu destinaţia de locuinţe sau comercială, dar şi a numărului construcţiilor cu caracter public.

Aceste din urmă construcţii pot fi: sedii ale autorităţilor şi instituţiilor publice, drumuri, străzi, autostrăzi, căi ferate, porturi, aeroporturi, lucrări de canalizare în localităţi etc. Toate aceste lucrări de amenajare a teritoriului din intravilanul şi extravilanul localităţilor se desfăşoară după anumite reguli pe care trebuie să le respecte atât autorităţile publice, cât şi particularii.

Necesitatea abordării acestei problematici în cadrul dreptului administrativ reiese din faptul că normele legale care reglementează urbanismul şi amenaja­rea teritoriului aparţin acestei ramuri de drept. Dovada în acest sens o constituie însuşi specificul relaţiilor sociale care intervin în cadrul acestei activităţi între administraţia publică şi particulari. Aceste raporturi sunt reglementate prin norme ale dreptului administrativ, si, în aceste relaţii sociale, particularii se află în poziţie de subordonare faţă de autorităţile administraţiei publice care le ordonează activitatea.

Metoda de reglementare a acestor relaţii sociale este una autoritară şi ea este specifică dreptului administrativ sau, după unii autori, dreptului urbanismului care este parte componentă a dreptului administrativ.

Putem aprecia ca, amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă activităţi de bază ale administraţiei publice care trebuie studiate în cadrul acestei specializări.

În sens contrar există riscul ca aceste activităţi şi actele administraţiei publice adoptate sau emise pentru realizarea lor să nu fie studiate în profunzime şi însuşite de către studenţii facultăţilor de drept.

O astfel de consecinţă pernicioasă ar trebui evitată întrucât un absolvent al facultăţii de drept trebuie să aibă cunoştinţe complete despre normele dreptului administrativ şi despre toate seg­mentele principale ale activităţii administraţiei publice.

Necesitatea si problematica activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism rezultă din în­săşi Legea nr. 350/20017 care prevede, în art. 7, că scopul principal al acestei activităţi îl constituie aplicarea la nivelul întregului teritoriu al ţării a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate a diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. În continuare se prevede că urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung.

Urbanismul este o activitate care cuprinde teritoriul localităţilor spre deosebire de amenajarea teritoriului care se desfăşoară pe întreg teritoriul ţării, între aceste două activităţi existând o relaţie gen-specie, prima activitate incluzându-se în cea de-a doua. Mult timp urbanismul şi dreptul s-au dezvoltat în mod separat.

Urbanismul a apărut şi s-a afirmat din şi bazându-se pe arhitectură. Dar, în mod evident, între arta urbană a marilor opere arhitectonice şi urbanismul de astăzi au avut loc multe transformări, relaţiile s-au îmbogăţit şi diversificat pe măsura unei civilizaţii care tinde să se bazeze pe supradimensionarea şi valorificarea maximă a spaţiului.

Urbanismul actual are ca obiect amenajarea spaţiului, iar ca funcţie, adaptarea acestuia la exigenţele sociale pe care le exprimă oraşul, în acest punct, el se întâlneşte cu dreptul, chemat să formalizeze şi să instituţionalizeze aceste cerinţe. Dar până la acest raport direct şi complex dintre reglementarea juridică şi amenajarea spaţiului, apropierea şi intersectarea dintre urbanism şi drept au deja o istorie.

Prin reguli de urbanism se înţeleg acele prescripţii a căror respectare se impune oricăror persoane fizice sau juridice care utilizează sub o formă sau alta spaţiul urban. Regula de urbanism vine să limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele proprietarilor imobiliari cât priveşte gestiunea imobiliară a bunurilor lor. De aceea, sarcina pe care acestea o determină este calificată drept servitute de urbanism. Denumirea nu este perfectă, dacă avem în vedere că, în teoria clasică, servitute este o sarcină care poartă asupra unui bun în profitul altuia, asupra unui „fond aservit“ în profitul unui „fond dominant“. Într-adevăr, dreptul de servitute este definit ca acel drept real, principal, indivizibil şi perpetuu, care ia naştere asupra unui imobil (denumit fond aservit), în scopul folosirii unui alt imobil (denumit fond dominant), care are un alt proprietar. Dintre diferitele clasificări ale servituţilor reţinem, mai întâi, pe cea în servituţi urbane şi servituţi rurale. Astfel, când servitutea este stabilită în folosul clădirilor, ea este urbană, iar când este stabilită în folosul pământului este rurală. O altă categorie o constituie servituţile naturale (adică cele care „izvorăsc din situaţiunea naturală a locurilor“) care cuprind: servituţile referitoare la ape, servituţile referitoare la grăniţuirea proprietăţilor, ori cele referitoare la îngrădirea proprietăţii şi, respectiv, servituţile legale (adică „servituţile stabilite de lege care au ca obiect utilitatea publică sau a comunelor ori cea a particularilor“). Acestea din urmă sunt, la rândul lor, divizate în servituţi de interes public şi servituţi de interes privat. Servituţile de interes public fac obiectul dreptului administrativ şi altor ramuri de drept conexe acestuia şi de aceea Codul civil precizează că ele se determină de către legile sau regulamentele particulare.

Analiza conţinutului Regulamentului general de urbanism aprobat prin Hotărârea Guvernului României nr. 525/19968, arată că regulile de urbanism sunt formate din regulile de ocupare a terenurilor şi de amplasare a construcţiilor şi a amenajărilor aferente acestora. Din prima categorie fac parte regulile cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, reguli cu privire la siguranţa construcţiilor şi la apărarea interesului public şi condiţiile de amplasare şi conformare a construcţiilor.

În funcţie de criteriul amplitudini lor, regulile de urbanism se pot clasifica în: reguli generale, reguli locale şi reguli speciale.

Regulile generale de urbanism sunt stabilite de către autorităţile centrale şi au o valabilitate generală pentru întreaga ţara. Ele sunt de aplicaţie directă şi independentă de regulile operaţionale la nivel local, adăugându-se acestora din urmă, în virtutea principiului cumulului. Regulile generale de urbanism se clasifică în două categorii:

— reguli care fixează prescripţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, şi

— reguli care restrâng dreptul de construcţie.

a) Prescripţii de amenajare şi urbanism

În Regulamentul general de urbanism care prevede reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor acestea cuprind reguli cu privire la păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, ori vizând apărarea interesului public.

Acestea vizează, de exemplu, autorizarea executării construcţiilor şi amenajărilor construcţiilor pe terenurile agricole din extravilan şi intravilan, pe suprafeţele împădurite, în zonele care conţin resurse ale subsolului, resurse de apă şi platforme meteorologice, zone cu valoare peisagistică şi zone naturale protejate, zone construite protejate, pe terenuri care au fost rezervate pentru realizarea de lucrări de utilitate publică.

Condiţiile de amplasare a construcţiilor exprimate prin reguli, intră tot în această categorie precum cele de anulare şi retrageri minime obligatorii, cu privire la asigurarea acceselor obligatorii, cu privire la forma şi dimensiunea terenului destinat construirii, procentul de ocupare a terenului, regulile de amplasare a parcajelor, spaţiilor verzi şi împrejmuirilor.

În condiţiile în care gestiunea amenajării teritoriilor revine în mod exclusiv autorităţilor de stat centrale, de obicei în plan departamental, prefectul este cel îndreptăţit să arbitreze în diferendele care ar putea să apară în acest domeniu între reglementările adoptate de colectivităţile locale şi prescripţiile generale.

În prezent, însă, în majoritatea statelor s-au recunoscut atribuţii diferite în domeniul amenajării teritoriale administraţiilor locale, ceea ce ridică problema conformării măsurilor adoptate de acestea cu prescripţiile existente la nivel naţional. Astfel, în România, prin Legea nr. 215/20019 s-a stabilit drept competenţă a consiliilor locale aprobarea şi asigurarea executării programelor de organizare şi dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi amenajarea teritoriilor.

b) Reglementarea dreptului de construcţie

În materie sunt stabilite unele dispoziţii cu aplicabilitate generală, inclusiv în regiunile cu reguli locale bine dezvoltate. Este prin excelenţă cazul celor ce afectează drepturile de construire, în sensul că trebuie să fie respectate atunci când se solicită eliberarea unui certificat de urbanism. Sunt reguli limitativ prevăzute şi pot fi grupate în funcţie de obiectivul lor în: reguli vizând politica generală a construcţiilor şi reguli privind asigurarea unui minim de „ordine estetică“ la nivel naţional.

Unele dintre aceste reguli pot să condiţioneze recunoaşterea dreptului de construcţie de respectarea cerinţelor legale privind protecţia mediului sau de sănătate publică. Regulamentul general de urbanism în vigoare cuprinde şi reguli cu privire la siguranţa construcţiilor care, tot pe calea autorizării executării construcţiilor sau a amenajărilor, urmăresc atingerea acestui obiectiv în privinţa expunerii la riscuri naturale, la riscuri tehnologice, construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice, asigurarea echipării edilitare, compatibilităţii funcţiunilor etc., sau condiţii de conformare a construcţiilor (reguli cu privire la echiparea tehnologico-edilitară, reguli cu privire la forma şi dimensiunile construcţiilor, înălţimea, aspectul exterior).

Reguli locale de urbanism permit cel mai bine adaptarea cerinţelor de urbanism, la necesităţile concrete ale teritoriului. Datorită amplorii lor, regulile locale de urbanism acoperă toate aspectele utilizării solului şi sunt cuprinse mai ales în regulamentele locale de urbanism, adoptate de comisiile locale.

În cazul regulilor speciale de urbanism adjectivul „special“ califică regulile de urbanism care nu se aplică decât în cazurile particulare, cu un obiect bine determinat. Această categorie de reguli nu este supusă unui regim juridic determinat. Este vorba, de exemplu, de planul de salvare a unor sectoare urbane cu o valoare istorico-arhitecturală deosebită, reguli minimale de urbanism în mediul rural şi servituţi speciale care afectează utilizarea terenurilor. De asemenea, intră în această categorie şi regulile de urbanism referitoare la condiţiile de autorizare a construcţiilor cu caracter militar (stabilite prin ordinul comun 3376/1996). Regulile minimale de urbanism aplicate in spaţiul rural se exprima prin unele prescripţii asemănătoare cu limitările care guvernează acordarea autorizaţiei de construire in mediul rural. Prin obiectul lor aceste reguli minimale nu sunt reguli de urbanism propriu-zise ci dispoziţii disparate relative la materii variate şi care au incidenţă asupra utilizării terenurilor. Regulile nu-si găsesc izvorul in actele normative sau in documentele de urbanism. In ciuda originii lor distincte instituirea acestor servituţi poate antrena consecinţe foarte apropiate de regulile de urbanism.

Cazul cel mai cunoscut este cel al principiilor referitoare la mediu care deşi stabilite prin acte separate au un regim juridic propriu coincizând adesea cu regulile de urbanism. Toate aceste caracteristici fac necesara o coordonare intre regulile generale, locale şi speciale de urbanism lucru ce se întâmplă mai ales cu ocazia eliberării diverselor autorizaţii în materie.

1 Harouel J.-L. Istoria urbanismului. Bucureşti: Meridiane, 2001, p. 110

2 Laurian R. Urbanismul. Bucureşti: Editura Tehnica, 1965, p. 78

3 Duţu M. Dreptul urbanismului. București: Editura Economica, 1996, p.10

4 Harouel J.-L. Op. cit., p. 94.

5 Legea nr. 95 din 13 iunie 1925 pentru Unificarea Administrativă, publicată în Monitorul Oficial .nr. 128 din 14 iunie 1925

6 Duţu M. Op. cit., p .72.

7 Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, publicată în Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulie 2001

8 Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iunie 1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, publicată în Monitorul Oficial nr. 856 din 27 noiembrie 2002

9 Legea administraţiei publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro