ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Nihilismul juridic analizat prin prisma categoriilor „drept“ şi „morală“

Rita MUNTEAN, doctorand, ULIM
Recenzent: I. Postu, dr., conf. univ.

The issue of relationship between law and moral constituted a constant concern of philosophers and lawyers. The theories that develops this theme varies from one pole to where the right is identified with morality to another, according to legal positivism, the law is denied any influence of morality. Taking into consideration this fact, the analysis of legal nihilism through the categories, law and morality, is more interesting because the internal conflicts of these categories, and the discrepancy between them, leading to the appearance and development of the phenomenon of legal nihilism.

Keywords: law, ethics, morality, ethics, legal nihilism.

Problema legăturii dintre drept şi morală aconstituit o preocupare constantă a filosofilor şi juriştilor. Teoriile care dezvoltă această temă variază de la un pol în care dreptul este identificat cu morala la un altul, corespunzător pozitivismului juridic, în care dreptului i se neagă orice influenţă a moralei. Ţinînd cont de acest fapt, analizarea nihilismului juridic prin prisma categoriilor — drept şi morală, este şi mai interesantă, deoarece, conflictele interne ale acestor categorii, dar şi discrepanţa dintre ele, duce la apariţia şi dezvoltarea fenomenului de nihilism juridic.

Cuvinte cheie: drept, morală, moralitate, etică, nihilizm juridic.

Capcana pe care dreptul o întinde, este aceea de a te face să cedezi tentaţiei de a nu vedea mai departe de litera legii. Într-adevăr, aplicarea dreptului fără înţelegerea spiritului său este comodă şi ea ar putea fi făcută de oricine ştie să citească. Considerăm că important este nu doar să cunoaştem dreptul, ci şi să vedem dincolo de el, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Cea mai înaltă treaptă a cunoştinţei ştiinţei dreptului este atinsă doar atunci când acesta realizează că principalul reper al Dreptului este Morala. De altfel, motivul principal pentru care omul are nevoie de drept este acela că, în imperfecţiunea sa, omul este imoral. O societate profund morală depăşeşte dreptul, iar mijlocul prin care poate fi atinsă o astfel de perfecţiune este Dreptul1.

Ceea ce acest studiu şi-a propus să demonstreze atrage atenţia asupra unui aspect pe care niciun om nu ar trebui să îl ignore. Dreptul pleacă de la realitatea umană din care extrage ceea ce este raţional şi moral, pentru a se întoarce tot la aceasta în scopul de a impune ceea ce trebuie să fie. Un drept trainic şi sănătos va atribui acestui ceea ce trebuie să fie conotaţii morale şi va folosi mecanismul constrângerii, de care dispune, în scopul promovării virtuţii umane şi înnobilării omului.

Între Drept şi Morală nu există decât o aparentă contradicţie, cele două noţiuni fiind, de fapt, complementare. „Dreptul este un fel de morală, dar o morală impusă, cu garanţia de asigurare a respectului ce i se datoreşte(…). Altfel spus, dreptul este morala celor ce nu au morală“2.

Istoria apariţiei şi evoluţiei statului şi a societăţii ne sugerează că dreptul şi morala în calitate de componente ale culturii spirituale sunt organic legate între ele. Mai mult decîtatît, în anumite perioade ale dezvoltării societăţii, dreptului şi moralei, ca elemente fundamentale în cadrul procesului de comunicare socială, li se acordă, incorporează funcţia de a forma cele mai importante instituţii morale şi de drept, transpunerea lor în practică, inclusiv interpretarea şi adoptarea lor, cu şi pe bază experienţei acumulate3.

În înţelegerea şi interpretarea noţiunii de „morală“, tradiţia ştiinţifică pan-europeană, după cum se ştie, datează din antichitatea timpurie. Etimologiccuvîntul „morală“ provine din latinescul „mos“ şi include în sine un specific sens de moralitate: moravurile — sunt un comportament în masă ce au o semnificaţie morală corespunzătoare şi care este evaluată de individ şi societate din punct de vedere moral (bunele maniere, moravuri, maniere infracţionale, degradare morală ş.a.).

Prin urmare, vorbind de morală, de obicei, se are în vedere numai acele acţiuni publice, sociale, care sunt relevante pentru moralitate, de exemplu, moralitatea — ca un mod de viaţă (imaginea de comportament moral, activităţi sociale, etc) a unei sau altei colectivităţi (societate morală unică)4. De asemenea, este cunoscut faptul că fenomenele de obicei incluse în morală, prezintă adesea extrema lor eterogenitate. Deci, vorbind de morală, cercetătorii au, de obicei, în vedere:

1. Acţiunile şi faptele individului cumulativ analizate cu cele ale grupului, societăţii, clasei.

2. Anumite tipuri de relaţii sociale între oameni şi grupuri sociale (în evaluarea morală de a acţiona : „echitabil“, „uman“, „corect“, „bine“, „rău“, etc);

3. Fenomenele de voinţă, apariţia motivaţiei şi aspiraţia umană;

4. Proprietăţile psihologico — personale ale indivizilor (“caracterul lor moral“), supuse propriei lor evaluări morale;

5. Reacţii subiectiv — morale ale individului care reflectă involutiv mascat percepţia şi atitudinea sa faţă de realitate (existenţa socială);

6. Un tip special de condiţii înaintate faţă de individ(necesitate morală), adică factorii ce determină şi direcţionează voinţa lui, emoţiile, faptele şi acţiunile;

7. Un tip special de concepte, idei, convingeri, de exemplu de gândire, morală a individului şi al societăţii;

8. În cele din urmă, limbajul moral, prin intermediul căruia se caracterizează acţiunile unui individ în interacţiunea sa socială (astfel, prin prisma limbajului moral avem: „realizare“, „trădare“, „josnic“, „răscumpărare“, „ruşine“, „gelozie“, „aprobare“, „condamnare“, etc.)5.

Astfel, în mediul social — ştiinţific, conceptele de etică şi morală în mod tradiţional sunt reprezentate ca fenomene (procese) sociale de diferită natură şi cu statut ontologic diferit.Nici unul dintre aceste procese nu pot fi ignorate în analiza proprietăţilor reale şi a valorilor de reglementare a moralităţii.Mai mult decât atât, în multe privinţe anume circumstanţe enumerate în legătură cu particularităţile proceselor morale, exclude posibilitatea de a da o definiţie empirică moralităţii.

Moralitate, la fel ca şi dreptul, reprezintă unul dintre principalele modalităţi de reglementare socială (ideologică şi psihologică), o formă de organizare optimă a vieţii (ordinea şi stabilitatea) în societate. Fixarea în relaţiile morale practice a acelor cerinţele etice, pe care existenţa socială le înaintează conştiinţei indivizilor (grupurilor sociale); moralitatea acţionează întotdeauna ca o modalitate practică de orientare a indivizilor în viaţa publică. În acest context, moralitatea, cum dese ori s-a menţionat în literatura de specialitate juridică6 este de fapt în aceeaşi ordine cu dreptul, obiceiul ş.a., un regulator (reglementator) social. Totuşi, pentru o bună înţelegere a naturii dereglementator a moralei, — A.A. Guseynov7 consideră că importanţă reprezintă cel puţin patru aspecte:

— moralitatea reprezintă o anumită valoare (axiologică) a atitudinii societăţii (sau a unui individ luat în parte) faţă de lume (faţă de reguli, norme, stabilitate, ordine juridică, publică ş.a. existente în această lume).

— moralitatea este o expresie a activităţii conştiinţei umane (manifestându-se în mod obiectiv în sistemul etic, (adică estimarea normelor, dreptului şi moralei în cadrul vieţii sociale de zi cu zi).

— viziunile şi convingerile morale formează un tot întreg cu relaţiile publice, (prin intermediul cărora de facto şi se manifestă acestea).

— instrumentul-cheie al dezvoltării realităţilor sociale, (conţinutul moralei) este o cerinţă morală, (o cerereetică îndreptată spre viitor, pentru un comportament social obligatoriu, general — convenţional şi moral acceptat.

Mecanismul de formare a acestei cerinţe, în mod obiectiv se dezvăluie atunci cînd îi analizăm geneza: în primul rînd formarea treptată, apoi repetarea, şi în cele din urmă, consolidarea istorică a obiceiurilor, acţiunilor şi relaţiilor, care ca consecinţă, mai devreme sau mai tîrziu duce la formarea unei unităţi aprobate şi acceptate de comunitate (naţiune, clasă, grup) caformă de comportament, ceea ce este de la sine înţeles este deja „normă“ şi „regulă“. Norma, care, datorită recunoaşterii generale devine treptat model imperativ, punct de reper moral pentru fiecare individ şi chiar pentru întreaga masa de  indivizi, pentru că comportamentul lor deja nu se mai poate abate de la această regulă, sub ameninţarea de condamnare morală negativă (respingere în masă sau chiar marginalizare).

Astfel, cursului spontan de dezvoltare a interacţiunii sociale a indivizilor (individ şi societate, grupuri şi colective, comunităţi, etc.), ce se află sub influenţa mai multor factori şi care sunt dependenţi, în fiecare caz în parte, de circumstanţe speciale, îi contravine de altfel, o normă relativ stabilă, impusă de o regulă (recomandată de eticul moral ) din afară8. Desigur, această normă general acceptată şi recunoscută (norma — model), ar trebui să fie suficient de fundamentată din punct de vedere al experienţei şi experienţei istorice a comunităţii în ceea ce se referă la „corectitudinea“ şi „dreptatea“ sa pentru societate în ansamblu, şi pentru individ în parte, şi fie e acceptată ca o veritabilă normă — morală — model, fie e respinsă ca fiind „necorespunzătoare“ pentru individul, societatea dată. În consecinţă, dacă (însăşi) opinia publică în sine şi-a exprimat deja cererea morală (generală şi obligatorie pentru societate), faţă de individ, atunci, ea nu acţionează ca o voinţă puternică, ca o impunere din exterior, ci ca o voinţă imperativă comună (ca un recurs etic în viitor), pe care individul însuşi ar trebui să o înţeleagă, argumenteze, şi să o justifice (ca pe o normă morală intern — necesară). Anume în acest context, morala se manifestă  ca un cod de ordine internă, ca o acţiune moral individualizată, ca o conştientizare a gradului de libertate internă, şi care limitează dorinţele individuale cu necesitatea susţinerii interesului general.

Cu referire la conştiinţa morală a individului şi aspectul moral al relaţiilor etice (în general), avem un sistem de evaluare continuă în care se reflectă realitatea prin prisma aprobărilor sau condamnărilor morale sau, prin contrastul dintre bine şi rău, prin intermediul categoriilor de „corectitudine“, „onestitate“, „integritate“, etc. Important, în acest context, că moralitatea, ca un fenomen social specific, reprezintă o unitate (dialectic) indivizibilă:

a) conştiinţa morală a individului

b) relaţiile morale — practice din societate.

În mecanismul de control social, anume ultima idee se manifestă ca acel obiectiv, criteriu ce permite de a judeca imparţial, criteriile morale ale individului, efectiv devin obiective în exterior, în cadrul interacţiunii sale sociale, aprobate sau contestate, stigmatizate de societate (grup, clasă, comunitate). În condiţiile confruntării intereselor individuale sau generale norma morală la fel ca şi cea de drept stabilesc în loc de confruntare (în loc de un conflict de interese), stabilitate şi ordine, deoarece forţa de constrîngere morală limitează dorinţele individuale, stabilesc limite dar şi condiţiile când acestea nu trebuie să fie respectate. Prin urmare, în ceea ce priveşte dorinţele (voinţa) persoanelor fizice, de multe ori aceasta se află într-o stare de tensiune, conflict, şi are un caracter supra-individual, sau mai bine zis general9.

De aici şi reiese sarcina normelor morale, identică cu a normelor de drept de altfel, de a înlocui starea de conflict cu stabilitatea şi ordinea în societate10.

Pentru o bună înţelegere a relaţiei dialectice dintre moralitate şi drept, analizate prin prisma fenomenului de nihilism juridic, în evoluţia istorică a statului şi societăţii, ar trebui să fie amintit, şi un alt sens semantic a cuvîntului şi conceptului „mos“, deseori înţeles ca „lege“, „regulă“, „cerinţă“11.

În acest context, moralitatea, deja, poate fi interpretată atît în sens moral specific: moralitatea ca un domeniu de standarde morale, cerinţe impuse faţă de comportamentul individului, dar şi prin conţinutul său juridic: ca un element valoros al conţinutului dreptului, ce se manifestă prin conştiinţa juridică. Însăşi sintagma: „Jus est ars boni et aequi“ — (Dreptul este arta binelui şi a dreptăţii), dezvăluie o relaţie organică dintre conceptul de moralitate şi drept, folosind într-un final categoriile de bine, bunătate şi dreptate, lipsite iniţial de conţinutul lor juridic. A. Goodhart, profesor la Universitatea din Oxford menţiona: “… Simţul moral nu este doar una dintre forţele dominante în crearea dreptului dar, de asemenea, una dintre principalele baze de existenţa a acestuia, ca o autoritate de reglementare a relaţiilor sociale existente“12.

Relaţia organică dintre moralitate şi drept este foarte bine descrisă şi în lucrarea lui Hegel, „Filosofia Dreptului“. Analizarea nivelurilor de dezvoltare istorică a dreptului, sus menţionatul autor constată că: „Legalitatea şi moralitatea nu pot exista independent una faţă de alta, ca suport şi ca bază ele ar trebui să aibă eticul, deoarece dreptului îi lipseşte elementul de subiectivism, iar moralitatea este unilaterală, deoarece se bazează doar pe subiectivism, şi deci ambele categorii nu pot fi transpuse în realitate13, iar cînd acest proces stagnează sau chiar clachează apar premisele dezvoltării nihilismului juridic în cadrul acestei societăţi. Trebuie de menţionat, că un factor iminent al apariţiei şi dezvoltării fenomenului de nihilism juridic, este şi apariţia şi dezvoltarea nihilismului moral (etic), iată din ce considerent relaţia dialectică dintre categoriile de drept şi morală este impetuos necesară şi fundamentală.

Cu referire la relaţia dialectică dintre morală şi drept în viaţa de zi cu zi a statului şi a societăţii ne atrag atenţia, pe bună dreptate şi autorii cursului academic cu privire la Teoria generală a statului şi dreptului, editat de profesorul M.N.Marchenko, cere constată, în special, că sistemul juridic al societăţii ale la bază cerinţele vital morale pe care le şi impune întregii societăţi. La rândul său legiuitorul în crearea şi îmbunătăţirea legislaţiei ia în calcul starea de moralitate publică, cultura morală a societăţii, aceasta reiese din faptul că fundamentul moral al dreptului este cel mai important şi valoros element, ceea ce-l transformă într-o instituţie de reglementare socială viabilă, astfel dreptul trebuie să fie moral, iar legile ar trebui să fie corecte (echitabile) şi umane14.

Legalitatea acestei abordări rezultă din faptul că rădăcinile nihilismului juridic se regăsesc nu doar adînc în istoria evolutivă a statului şi a sistemului juridic dar iniţial fenomenul nihilismului juridic este indisolubil legat de morală, moralitate, prin intermediul termenilor de „adevăr“ „bun“ „dreptate“ „umanitate“ şi etc.15. În istoria de comunicare socială, dreptul şi moralitatea, aşa cum este cunoscut, practic sunt două seturi tradiţionale de norme şi cerinţe, care acceptă structura şi ritmul de comunicare, care conţin liniile directoare în diverse variante pentru o conduită respectabilă şi care se supunelegilor16. La analizarea relaţiei menţionate, mai presus de toate, se remarcă faptul că raportul dintre normele oficiale şi standardele morale (categorii morale) reprezintă o problemă de natură etico — filozofico-legală, care se regăseşte în mod tradiţional în două poziţii diametral opuse, şi anume:

— de pe poziţia de valabilitate morală şi justificare(drepturi morale, soliditatea şi decenţă) de drept (I.Kant, V. Soloviov, L. Fuller);

— izolarea şi ireductibilitatea acestora (J. Austin, şi parţial sub forma unui compromis G.L. Hart)17;

O poziţie intermediară pe această problemă, aşa cum este cunoscut, o deţin reprezentanţii şcolii realismului juridic, reprezentată de O. Holmes şi J. Frank, pentru care dreptul nu se conţine doar în norme (reguli), ci în hotărîri judecătoreşti (precedentul). Mai des întîlnită trebuie considerată acea idee ştiinţifică, care de asemenea ocupă o poziţie intermediară şi care combină elementele de pozitivism juridic (G.L. Hart)18, cel mai autoritar reprezentant al său e devenit R. Dworkin, studentul lui G.L. Hart de la Universitatea din Oxford. V.S. Nersesyats a dat o caracterizare a diferitor aspecte a coraportului drept şi moralitate prin prisma unor dispoziţii cu caracter metodologic. Pentru o interpretare corectă a problemei investigate, în opinia sa, este prioritar să se ia în considerare următoarele repere:

1. dreptul şi morala — în principiu aceste fenomene sociale, norme, autorităţile de reglementare, sunt diferite19;

2. un principiu specific dreptului este egalitate formală;

3. din punct de vedere juridic al înţelegerii dreptului, principiul moralităţii este un principiu de auto — reglementare a personalităţii faţă de sine şi lumea înconjurătoare, comportamentul său;

4. coraportul dintre drept şi moralitate este un coraport a diferitor principii sociale;

5. legea (dreptul pozitiv) ar trebui să fie juridic, dar nu moral, religios, etc. Moralizarea dreptului e incorectă şi dăunătoare la fel ca şi legalizarea (naţionalizare) moralităţii20.

În mare măsură de acord cu autorul mai sus menţionat este şi V.G . Grafskii, care a atras de asemenea atenţia asupra următoarelor aspecte ale temei:

1. din punct de vedere istoric dreptul şi moralitatea se află într-o incontestabilă legătură, într-o coexistenţă sincronă sau diacronică, şi chiar parţial într-o fuziune imperceptibilă şi o împleticire internă, dar şi într-o pragmatică şi teoretică izolare;

2. potrivit lui Augustin (menţionează V.G. Grafskii) — moralitatea roagă, iar dreptul impune. Structura complexă atît internă cît şi externă a cerinţelor (regulilor) morale şi de drept, sau a funcţiilor, sunt afişate în valorile, principiile şi atitudinile participanţilor la comunicarea socială, în culturală ideologică a identificării acestora în cadrul raporturilor juridice şi sociale;

3. dreptul — nu este doar un set de standarde şi cerinţe stabilite sau recunoscute oficial, dar, de asemenea, este o formă de comunicare intermitentă şi durabilă în care participanţii fac schimb de anumite hotărâri (definite formal) demonstrează angajamentul lor (pozitiv) nu  numai faţă de valorile legale, dar şi faţă de cele morale, susţin spiritul respectării dreptului transformîndu-se în cetăţeni conştiincioşi. În timpul declinului total al culturii juridice, morala îndeplineşte într-o măsură sau alta funcţiile psihologice ale dreptului şi face acest lucru bazîndu-se pe obicei sau pe cerinţele impuse de autorităţi. Şi moralitatea, şi obiceiul în acest caz, furnizează participanţilor la comunicarea legală semnificativ o mai mare încredere în stabilitatea şi predictibilitatea relaţiilor publice, decât o face legea21.

Raportul dintre drept şi moralăîn filosofia dreptului a evoluat pe două mari direcţii: una este aceea care a conceput dreptul ca un minim de morală (justiţia prin drept şi morală); altă direcţie, corespunzătoare pozitivismului juridic, consideră că unicul temei al dreptului este statul (ordinea de drept fără morală)22.

Cu toate acestea nu trebuie de uitat că dreptul s-a născut din morală, deci are sau trebuie să aibă un conţinut moral. Realizarea lui prin respectarea liber consfinţită sau aplicarea prin forţa coercitivă a statului — cînd este necesar — implică întotdeauna şi o problemă morală. În concepţia lui G. del Vecchio, „…relaţiile dintre morală şi drept sunt aşa de strînse, încît ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, aceiaşi valoare23, sau cum menţionau juriştii ruşi V.S. Soloviov şi I.A. Ilin, dreptul reprezintă doar un minim de moralitate, sau o transpunere juridică a moralei“.

Observînd relaţia strînsă dintre drept şi morală. M. Cantacuzino preciza: „Obiceiurile şi legile în care se concretizează normele dreptului se inspiră necontenit din concepţiile morale ale societăţii şi se fasonează prin modul lor de îndrumare şi de aplicare după progresul sau regresul ce se manifestă în concepţia morală dominantă într-un anumit moment şi într-un mediu social“24.

În căutarea unui răspuns la întrebarea cu privire la coraportul real al dreptului şi moralităţii, atît juriştii cît şi filosofii nu se mai pot axa pe acele viziuni asupra cuviinciosului pe care le furnizează etica şi morala uzuală.În acest sens, ei încă mai trebuie să lucreze asupra conceptului în cauză, care implică filosofia moralei clasice. O componentă esenţială a acestui patrimoniu se axează pe diferenţa dintre ce e etic şi moral.

Primul concept se referă la un set de reguli şi obiceiuri ce asigura supravieţuirea unei anumite comunităţi morale (ethosul), indiferent de care ar fi motivele neîndeplinirii acestei funcţii. Acest lucru poate fi o preocupare privind aprobarea autorităţilor, teama de stigmatizare, dorinţa de a evita pedeapsa cerească, etc.

Al doilea concept (moralitatea), implică astfel de cerinţe, care pot fi supuse universalizării (generalizării), este un cod intern al persoanei responsabile şi e îndeplinită „în mod autonom şi din obligaţie“ şi nu doar „în conformitate cu obligaţia“ (Kant)25.

O problemă similară apare şi atunci cînd analizăm conceptul de drept. Potrivit V.S. Soloviov, cercetătorii demult trebuiau să recunoască diferenţă fundamentală între conştiinţa juridică şi dreptul utilizat. Conştiinţa juridică nu poate fi înţeleasă ca o simplă reflectare a legilor şi reglementărilor în vigoare, ca pe o „competenţa legală“ ordinară. Conştiinţa juridică exista înainte şi independent de legislaţia existentă26.

Prin urmare, din numărul total de comparaţii retorice dintre moralitate şi drept e  momentul potrivit pentru a trece la o comparaţie calificată dintre etică şi dreptul pozitiv şi moralitate şi conştiinţă juridică. Etica şi dreptul pozitiv sunt diferite elemente ale educaţiei juridice, deşi se suprapun între ele. Moralizarea dreptului şi codificarea eticului este inacceptabilă şi duc nestingherit la formarea poliţiei morale şi a statului poliţienesc moral. Mai mult decât atât, conform V.S. Soloviov conştiinţa juridică poate fi considerată un domeniul aparte şi cea mai înaltă expresie a moralităţii autonome. I. Kant încă în anii `80 ai secolului XVIII a înţeles această ipoteză şi a argumentat-o astfel: „Respectul arătat faţă de dreptul altei persoane reprezintă cea mai perfectă obligaţie27“. Într-o exprimare mai actuală, aceasta ar suna cam aşa:“respectarea drepturilor omului este cel mai categoric imperativ“. Practic, aceeaşi poziţie referitor la această temă o are şi A.I. Nashinsky care în solidaritate cu B.N. Chicherin şi parţial cu V.S. Soloviov, consideră, că relaţia dintre moralitate şi drept reprezintă un grad de libertate subiectivă (interioară) şi obiectivă (extern).

Libertatea individului, în opinia sa reprezintă principalul rezultat şi principalele criterii de realizare ale civilizaţiei umane la diferite etape ale dezvoltării sale istorice. Libertatea poate exista sub două forme — cea a dreptului şi a moralei. Cu toate acestea, dreptul reprezintă o formă obiectivă istoric necesară de libertate, iar moralitate — o formă subiectivă (personală) de libertate. Evoluţia istorică a învăţăturilor etice şi religioase sugerează că moralitatea ca măsură subiectivă a libertăţii individului, inclusiv ca participant la raporturile juridice poate fi mult mai largă sau mai restrânsă decât acea limită obiectivă a libertăţii pe care din punct de vedere istoric o propune dreptul. Bineînţeles, oamenii pot face subiectiv principiul conduitei sale, principiul egalităţii juridice, libertatea şi justiţia. În acest caz, conştiinţa morală a individului fuzionează cu conştiinţa juridică. Însă doar dreptul şi nu morala poate (şi face) trage acea linie de departajare a libertăţii de samavolnicie28.

D.I. Lukovskaya studiind dreptul şi morala prin prisma interdependenţei şi autonomiei lor, consideră că atenţia noastră trebuie axată atît pe asemănările dintre aceste două categorii cît şi pe diferenţele dintre ele. Mai întâi de toate, dreptul şi moralitatea, — notează D.I. Lukovskaya — reprezintă un anumit grad de libertate a individului. Relaţia lor este exprimată prin faptul că dreptul ca o măsură de libertate are nevoie de morală pentru a impune o auto — reţinere, iar morala — are nevoie de unele restricţii legale în numele moralităţii publice29.

Kant face o distincţie foarte clară între drept şi morală, dreptul întemeiat a priori pe raţiune face parte din raţiunea moravurilor. În cadrul acestei metafizici, Kant va face distincţie intre ceea ce aparţine dreptului şi ceea ce aparţine voinţei, adică moralităţii. Kant afirma că numim morale acele legi ale libertăţii, pentru a le distinge de cele ale naturii. Atunci cînd nu poartădecît acte exterioare şi pe legitimitatea lor, le numim juridice. Dreptul este ceva ce ţine de exterior şi ele sunt inferioare actelor morale care poartă asupra interiorităţii umane. În opera „Critica raţiunii practice“ morala are rolul de a oferi o soluţie pentru problema libertăţii, Kant aprecia ca morala este dominată de o lege supremă -datoria, luata drept criteriu de apreciere a faptelor umane. Pentru om care nu are doar raţiune pură ci are şi sentimente, voinţa, legea morala ia forma unei porunci, unui imperativ categoric. Imperativul categoric este scop în sine. Iar posibilitatea împlinirii legii morale presupune autonomia voinţei, libertatea. Astfel putem afirma că morala întemeiază dreptul, deoarece dreptul nu se poate întemeia daca nu exista cel mai important principiu: LIBERTATEA, care este un concept moral30.

Punctele de contact dintre drept şi morală sunt numeroase. Şi dreptul, şi morala sunt produse ale vieţii sociale, sunt discipline cu caracter normativ care pretind în mod egal să stabilească un ansamblu de precepte destinate să regleze activitatea umană. De altfel31, interpenetrarea dintre drept şi morală este permanentă: pe de o parte, majoritatea regulilor de drept sunt împrumutate din sfera moralei şi sunt respectate ca şi morala în măsura în care nu-i nevoie de a fi impuse de forţa coercitivă a statului; pe de altă parte dreptul poate exercita o influenţă asupra moravurilor unei ţări. Din acest punct de vedere, legile pot fi salutate moralmente, sau din contra, ele pot fi vătămătoare32.

Arbitrariul moral generează samavolnicia în locul dreptului. La rândul său, incompatibil cu morala este însăşi arbitrariului din domeniul juridic. Interdependenţa, care există fără nici o îndoială între drept şi morală nu exclude, ci presupune şi o substanţială diferenţă între ele ca fenomene sociale autonome. Recunoaşterea valorii intrinseci a moralităţii asupra dreptului contracarează eventualele tentative de a utiliza forţat dreptul în implementarea canoanele etice. Ideea autonomiei dreptului faţă de morală nu permite penetrarea principiilor paternaliste în sfera juridică.

Prin urmare, se poate concluziona că dreptul şi morala sunt diferite, dar nu sunt fenomenele sociale antagonice. Exagerarea caracteristicilor dreptului şi a moralei poate duce pe de o parte la apariţia nihilismului juridic, iar pe de altă parte, la eliberarea de la principiile morale ale statului, justiţiei ş.a.m.d. De asemenea, trebuie de menţionat că o relaţie dialectică dintre drept şi moralitatea nu înseamnă neapărat fuziunea lor. Cu toate că fenomenele juridice au un conţinut bogat etic, ar fi greşit să transformăm morala într-un component al dreptului, aşa cum greşit ar fi să transpunem dreptul în categoria eticii33.

În concluzie putem spune că în cadrul evoluţiei relaţiilor dreptului şi morală, coraportul lor s-a aflat într-o continuă dinamică. Astfel, în fiecare perioadă a prevalat un anumit tip de relaţie. Prin urmare, atît dreptul cît şi morala pot fi privite ca un sistem (relativ) de valori normative independente în unitatea funcţiilor de reglementare şi orientare (axiologică)34.

Având în vedere formarea respectuluifaţă de drept, faţă de ordinea de drept şi stabilitate ca un sistem multifactorial, credem că se poate afirma că există numeroşi factori obiectivi şi subiectivi ce influenţează fărădelegile. În contextul cercetării mecanismului de apariţie şi manifestare ale diferitelor forme de nihilism juridic şi moral în stat dar şi în societate, în primul rând se extinde în mare măsură studiul structurii motivaţionale a personalităţii35.

Este cunoscut faptul că valoarea morală şi validitatea normelor legale şi/sau morale, determină în mare măsură gradul de includerea a acesteia în conştiinţa (morală sau legală), generală şi individuală. Anume gradul de concordanţă a normelor juridice imperative impuse de stat cu interesele persoanei, sau cu a colectivului primar în limitele căruia individul operează pentru aşi satisface interesele sociale, serveşte acel criteriu obiectiv ce constituie baza conduitei legale sau deviant al persoanei.

Prin urmare, moralitatea, valorile morale ale individului, ce acţionează conştient şi care se manifestă obiectiv prin categoria de conştiinţă juridică (element al conţinutului dreptului), fac parte din structura de „respect pentru lege“ şi au funcţia de orientare socială, inclusiv atitudinea conştientă axiologică a individului la norma stabilită de drept. Atunci când o persoană transformă într-un principiu subiectiv principiile juridice libertatea şi egalitatea, conştiinţa sa morală fuzionează deja obiectiv, cu conştiinţa juridică şi anume cea din urmăapare ca cea mai mare manifestare de moralitate autonomă. Măsura normativă stabilită de libertate în această situaţie se confundă în mod obiectiv cu aşteptările morale interne ale individului, cu viziunile lui subiective (pe care le aprobă) despre drept, stabilitate, ordine şi justiţie, prin eliminarea conflictului de interese individuale şi sociale. Prin urmare, membrii comunicării sociale prin intermediul comportamentului lor pozitiv (care respectă legea), demonstrează un angajament faţă de valorile juridice şi morale, menţin spiritul de supunere legii şi sunt încadraţi în categoria bunilor cetăţeni.

În schimb, comportamentul deviant, din punct de vedere moral — nedorit, sau dăunător social (ilegal), este rezultatul unor contradicţii (conflicte) între orientările valorice standard (morale şi juridice) aprobate de societate sau de un grup social, care auadoptatun comportamentul social actual, în mod conştient (persoane fizice, comunităţi , grupuri), contrar prevederilor normelor.

Astfel, moralitatea este forma subiectivă (măsura) de libertate, ca un cod intern al  persoanei responsabile moral şi care acţionează în virtutea prevederilor (morale) sau în mod autonom, „din obligaţie“ sau „în conformitate cu obligaţia“ poate fi „mai îngustă“ sau „mai largă“ decît acea măsură obiectivă a libertăţii, care este reglementată de  drept. Prin urmare, prin aceste măsuri de libertate, individul şi întreaga comunitate socialăpot acţiona în deplină conformitate cu codul său intern (moral), neîncălcînd limitele moralităţii „convenţionale“ şi „în general acceptată“, în anumite situaţii. Şi fără a fi supus pentru anumite acţiuni condamnării morale sau respingerii, de cătreaceeaşi comunitate etică. Vorbind despre nihilismul moral, în raport cu acest comportamentse poate, dar doar printr-un anumit grad de condiţionalitate, aşa cum în prim plan acţionează  criteriile calitative şi cantitative obiective, cum ar fi şi manifestările unui astfel de comportament. Cu toate acestea, din moment cedreptul este cel ce  defineşte limitele dintre „libertatea permisă “ şi desigur arbitrariul, sau că un comportament poate fi moral numai dacă nu este interzis în mod expres de către norma de drept. Un comportament ilegal, nu poate fi moral, indiferent de cât dreptul oficial corespunde cu aşteptările morale ale societăţii, şi aici măsura (limita) internă de libertate trebuie să se supună acelei limite de libertate impusă şi numită de drept.

Prin urmare o semnificaţie metodologică aparte o are şi teza potrivit căreia orice contrast dintre limitele interne de libertate(morala) şi limitele externe de libertate (dreptul), este în acelaşi timp un nihilism moral şi juridicdin moment ce printr-o astfel de atitudine (comportamentul social) a individul (comunitatea grupul), în mod obiectiv îşi exprimă lipsa de respect faţă de dreptul oficial, faţă de proprietăţile sale de reglementare, faţă de puterea stabilită prin lege, impun puterii şi societăţii propria lor viziune asupra justiţiei morale, asupra stabilităţii normelor de drept deja existente, ne impun propria lor percepţia asupra ordinii de drept şi a stabilităţii, (un exemplu elocvent în acest sens ar fi şi evenimentele triste ce s-au întîmplat în ţara vecină Ucraina în perioada 19 februarie 2014 — 22 februarie 2014).

Astfel, pentru conceptul de drept şi morală, esenţa de motivare comportamentală şi a mecanismului de acţiune a cerinţelor externeşi a motivului intern este extrem de relevant, dacă nu chiar principal. Efectele acestor două categorii (dreptul şi morala) sunt desigur inegale din punct de vedere a evaluării, a motivării şi aimperativităţii. Moralul este mult mai puternic legat de convingerile interne (ideologice şi psihologice, în esenţă) ale individului, dar, cu toate acestea, ar trebui să nu permitem presupunerea că dreptul se referă exclusiv la comportamentul extern al oamenilor, deoarece valoarea fundamentală în cadrul motivării (juridice în formă şi fond) comportamentului este, de asemenea, destul de mareşi dreptul tinde mereu să se bazeze pe acest fapt36. În general, coraportul dintre morală şi drept (în mecanismul de reglementare a relaţiilor publice) pot fi caracterizate prin prezenţa atât a proprietăţilor lor comune şi, desigur, a caracteristicilor care în cele din urmă permit determinarea locaţiei rolului şi importanţei fiecăruia dintre aceste fenomenele sociale cu mai multă precizie în mecanismul de reglementare a relaţiilor sociale.

Astfel, în contextul general (caracteristici comune, proprietăţi) dreptul şi morala37 (sunt implementate ca moralitate în cadrul relaţiilor publice):

a) au motive comune din punct de vedere social, economic (determinantele), din punct de vedere a apariţiei şi a funcţiilor dar, cele mai importante, înainte de toate sunt condiţiile materiale ale dezvoltării statului şi societăţii. La timpul său F. Engels remarca această situaţie subliniind în mod întemeiat că „oamenii, conştient sau inconştient, îşi întemeiază convingerile lor morale în ultimă instanţă prin prisma relaţiilor practice pe care se bazează ierarhia de clasă, adică a relaţiilor economice, care sunt realizate în cadrul producţiei şi a schimbului38“. Odată cu dezvoltarea relaţiilor publice, se modifică respectiv şi conţinutul şi criteriul de moralitate;

b) reprezintă valoare şi acele forme (axiologice) de conştiinţă (individuală şi socială) ce se manifestă în mod obiectiv în evaluările practice axiologice a relaţiilor publice, subiecte ale cărora potservi individul, un grup, sau întreaga comunitate;

c) au un conţinut normativ, acţionând în calitate de reguli obligatorii de comportament (cu caracter tendenţios îndreptate spre viitor,atît cerinţele etice cîtşi cele juridice faţă de un comportament adecvat) în societate;

d) servesc ca adevărate instituţii de reglementare a relaţiilor sociale ce se află într-o continuă schimbare;

e) acţioneazăca o măsură de libertate (stabilită, determinată, aleasă), sunt un mijloc de a menţine un anumit sistem de relaţii sociale (ordine juridică şi publică, stabilitate în cadrul statului şi societăţii), un mijloc de negociere (sau eliminare) a contradicţiilor individuale şi sociale (a intereselor individuale şi publice);

f) sunt o varietate recurentă de comunicare (socială) durabilă pe parcursul unei perioade îndelungate din punct de vedere istoricîn cadrul anumitor limite de timp şi spaţiu;

g) în caz de necesitate sunt asigurate cu un element comun, şi anume forţa de constrîngere. Dacă în cazul dreptului ne referim la constrîngere ca la o caracteristică esenţială a acestuia în calitatea sa de reglementator al relaţiilor interumane, atunci, în ceea ce priveşte morala, forţa de constrîngere joacă rolul de „caracteristică idealizată“. Ultima afirmaţie se axează pe faptul că forţa motrică a evoluţiei moralităţii nu este ceva material (concret), ci dimpotrivă ne referim la ceva mult mai abstract, şi anume: raţiunea, cugetul şi conştiinţa! Însă ţinînd cont de faptul că moralitatea — născută şi acceptată de raţiune în calitate de valoare specifică a personalităţii umane, poate fi ataşată şi de un alt domeniu (sferă), de exemplu: de o viziune proprie a omului asupra vieţii, asupra lumii, sfera relaţiilor sociale în care acestea îşi realizează propriul său potenţial, toate aceste determinante morale (şi cerinţele ale moralităţii), acţionează întotdeauna cu privire la acesta din urmă (domeniul relaţiilor moralităţii; domeniu autonom de auto-reglementare morală a comportamentului social al individului) din exterior, şi într-un anumit sens prin intermediul unei forţe de constrîngere străină. Legile morale — spune A. Guseynov39 — bazîndu-se pe filosofia lui Kant, din lumea intangibilă „superioară“ a „lucrurilor în sine“, nu poate fi transferată în lumea „inferioară“ senzorială decât sub formă de taxe, obligaţie şi coerciţie. În multe privinţe, tocmai din cauza acestor proprietăţi, dreptul şi morala sunt într-o strînsălegătură organică, de comun acord se completează reciproc provocând mecanismul de reglementare a relaţiilor publice existente;

h) şi dreptul, şi morala — sunt de fapt concepte sociale. Morala la fel ca şi dreptul, reflectă în mod obiectiv interesele unei anumite clase (comunitate, grup social, unite într-un ethos moral).

Relaţiile dintre morală şi drept sunt atît de strînse şi necesare, încît ambele aceste categorii au esenţial acelaşi grad de adevăr, şi aceeaşi valoare. Atît morala, cît şi dreptul, trebuie în mod logic să li se atribuie acelaşi caracter de absolutism şi relativitate, de naturalitate sau arbitrarism. O contradicţie sau nepotrivire sub acest aspect nu este posibilă, fiindcă în ambele cazuri e vorba de norme ale acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au un fundament unic40.

Adevărata distincţie dintre drept şi morală se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala impune subiectului o alegere între acţiunile pe care le poate îndeplini, ea se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite.

Alt caracter diferenţial, care se deduce, de asemenea, din poziţia logică diversă a celor două tipuri de norme, este că dreptul este mai bine determinat decît morala. Dacă dreptul este o linie de hotar, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Morala, în schimb trăieşte, mai cu seamă, în conştiinţa individului, şi, prin urmare se găseşte, pentru a spune astfel, într-o stare difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Aceasta constituie sub un anumit aspect, coloana vertebrală a eticii, adică fixează principiile care au o valoare fundamentală pentru viaţa socială (umanismul, altruismul, mila, colectivismul, refuzul de la individualism şi egoism etc.)41.

Totuşifiind relativ independente atît dreptul cît şi morala sunt în mod obiectiv diferite prin42:

— în cadrul dreptului subiectul care în mod impetuos obligă este statul, care prin intermediul normelor imperative transpuse în cele de execuţie îşi impune voinţa economică şi politică clasei dominante (elitei). În ceea ce priveşte morala — subiectul asupra căruia se impun cerinţele morale pentru realizare este însăşi comunitatea, care prin prisma evoluţiei istorice şi a experienţei acumulate şi prin susţinerea colectivă, acţionează asupra normei de conduită a individului(moralitatea).

— În cadrul dreptului — obiectul de imputare a  cerinţelor de reglementare sunt toţi membrii unei societăţi, şi, în acest sens, aceste norme au un caracter normativ social — universal. În ceea ce priveşte aspectul moral, propriile ei imputări, pe de o parte, se aplică doar pentru membrii aceleiaşi comunităţi (apartenenţă naţională, etică, grupuri sociale, etc.), pentru care aceste standarde sunt practice sau într-o măsură sau alta li se supun, pe de altă parte, morala, prin aceasta şi se diferenţiază de obiceiprin faptul că dobândind calitateageneral obligatorie încalcă limitele normelor tradiţionale etnice şi din  cadrul aceleiaşigrup de norme  îi confruntă ca ceva mult mai amplu, mult mai general-universal.

— Normele de drept sunt mereu reflectate prin prisma actelor juridice, codificărilor (sunt excepţii), iar cele morale, se reflectă în opinia publică. Chiar dacă normele morale şi pot fi supuse codificării (într-un oarecare cod moral, etic), el oricum nu poate fi perceput în mod obiectiv (şi acceptat) de societatea ca un act normativ — juridic.

— Variat este şi mecanismul efectului lor asupra comportamentului indivizilor: dreptul-impune pe cînd morala — cere. Prin urmare, normele moralei (moralitatea) sunt executate în virtutea credinţei personal — individuale, în valabilitatea, utilitatea, şi necesitatea lor ş.a.m.d.; normele de drept însă sunt implementate, impuse şi asigurate la nevoie de forţa coercitivă a statului. În acest sens, ca garant intern şi extern al executării corecte şi la timp a reglementărilor legale serveşte în mare măsură anume potenţialul (violent) al constrîngerii de stat; în cazul cerinţelor moralităţii ca garant intern al îndeplinirii lor este conştiinţa individului, iar extern este opinia publică, cu întregul ei sistem de aprobări şi dezaprobări. În acest context, sancţiunile morale, cum a fost deja remarcat, în contrast cu normele legale au un caracter desăvîrşit, ideal.

— Lacunele şi imperfecţiunile detectabile în domeniul dreptului sunt destul de uşor de corectat prin intermediul unei noi legi. Este mult mai dificil de făcut careva ajustări în cadrul reglementării morale, deoarece cerinţele şi reglementările ultimei se utilizează pe întreaga durata a vieţii, a multor (de multe ori, zeci) generaţii, mai multe perioade istorice;

— În cele din urmă, se merită a fi menţionat faptul că pe legislator nu-l interesează motivele şi cauzele unui comportament licit (legal) al individului, (a unui grup, comunităţi, sau chiar a societăţii în întregime) şi care respectuos şi impetuos trăieşte în conformitate cu norma de drept. În acelaşi timp, aspectul moral al comportamentului individului, pentru a fi corect înţeles în sensul ontologic, necesită penetrare în cadrul esenţei motivului a acţiunilor şi comportamentului individului (motivaţiile moralităţii) deoarece normele morale sunt codul intern al unei personalităţi responsabile şi este respectat de ea „în mod autonom(benevol) şi din datorie“ şi nu doar în conformitate cu datoria. În acest sens, respectarea cu stricteţe a legii, fără a exprima o atitudine negativă faţă de aceasta, vă exclude din rîndul subiecţilor nihilismului juridic, fapt ce nu vă absolvă de posibilitatea de a fi unul din subiecţii nihilismului moral, sau cel puţin subiect al unei forme a acestuia.

Caracteristicile mai sus menţionate, sunt elemente comune şi distincte ale dreptului, moralei şi moralităţii, aşa cum sunt legate din punct de vedere dialectic şi în acelaşi timp păstrînd o relativă independenţă în calitate de instituţii de reglementare a relaţiilor sociale, ne permite a formula careva teze, care au în opinia noastră o semnificaţie metodologică aparte pentru definirea esenţei unui astfel de fenomen ca nihilismul juridic şi moral.

Considerat ca un fenomen social, moral şi juridic, nihilismul juridic:

— de obicei, se manifestă printr-o unitate dialectică în dimensiunea sa morală şi juridică, deoarece dreptul reprezintă un sistem de standarde şi cerinţe stabilite sau recunoscute oficial (ca drept natural), în care participanţii la comunicarea juridică fac schimb într-un mod definit formal de cugetări, hotărîri, decizii prin care demonstrează un angajament pozitiv nu numai pentru drept, dar, de asemenea, şi pentru valorile morale;

— specific pentru drept şi morală mai sunt şi aspectele de ordin social, economic şi politic, prin care aceste două categorii se manifestă, însă cele mai importante sunt condiţiile materiale ale dezvoltării sociale;

— o valoare aparte o reprezintă forma, sau formele conştiinţei individuale sau colective, ce se manifestă negativ faţă de estimările cerinţelor morale şi de drept, stabilite de ordinea morală şi de drept şi prin urmare, într-o evaluare adecvată a acţiunilor subiecţilor cotaţi;

— se manifestă ca o măsură (limită) a libertăţii (internă şi externă), aleasă de subiectul de drept; un mijloc de a-şi demonstra atitudinea sa faţă de relaţiile juridice stabilite, faţă de drept, faţă de ordinea publică şifaţă de stabilitatea juridică existentă;

— reprezintă o formă stabilă, recurentăa comunicării sociale, în diferite perioade de timp, permiţând calitativsau cantitativ identificarea anumitor forme de manifestare, pentru ai da o caracteristică individuală.

CONCLUZIE

Studiul nostru se axează pe analiza genezei şi evoluţiei nihilismului juridic, sub o formă sau alta a manifestărilor sale, punînd accent pe nihilismul etico — juridic, care reprezintă un fenomen complex, dialectic interdependent, ideologic, psihologic, social, şi care se exprimă prin intermediul diferitor componente ale dreptului şi moralei. Un accent aparte îl deţine natura şi conţinutul dreptului, legii, moralei şi moralităţii, în contextul studiului de nihilismului moral şi legal. Formele obiective de manifestare, consecinţele sociale ale nihilismului juridic şi moral în cadrul statului şi societăţii şi direcţiile posibile necesare pentru a minimaliza efectele negative ale acestuia.

1 http://www.drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Despre-aparenta-contradictie-dintre-Drept-si-Morala-2011.pdf

2 I. Micescu, Despre drept şi dreptate în Curs de drept civil, ed. All Beck, Bucureşti, 2000.

3 О. Т. Дробницкий. Понятие морали. Историко-критический очерк. М.: „Наука“, 1974. c.388. http://gogolevka. ru/spravka/rubric/24

4 Ibidem.

5 Ibidem.p.229-230

6 О.Т. Дробницкий. Моральное сознание. — М., 1969. c. -73.http://gogolevka.ru/spravka/rubric/24

7 A.A.Гусейнов. Социальная природа нравственности. M.М.Г.У.1974.С.23. http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/ 03.html

8 О.Т. Дробницкий. Понятие морали. Историко-критический очерк. М.:„Наука“, 1974. c.237. http://gogolevka.ru/ spravka/rubric/24

9 A.A.Гусейнов. Социальная природа нравственности. M.М.Г.У.1974– С.48.http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/03.html

10 Kraft, V. RationaleMoralbegnmdung. — Wien, 1963. — p. 39.citat de:Л. Лушина.Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы.Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003. C.69.

11 A.A.Гусейнов.Указ. соч. — С. 48. http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/03.html

12 Goodhart. А. English Law and the Moral Law. — London, 1953, — P. 28. Citat de: Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы.Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003. C.69.

13 Г.Л. Гегель Сочинения. — Т. VII. — С. 177.

14 Н.И. Матузов. Общая теория государства и права/ Под ред. проф. М.Н. Марченко. Т. 2. — М.: Изд-во „Зерцало«, 1998. — С. 75.

15 О.Р. Гулина. Феномен нигилизма в правосознании русского народа. С. 1. Citat de: Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы. Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003. C.71.

16 В.Т. Графский. Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода // Государство и право. — 1998. — № 8. — С. 114-119.

17 Ibidem. p.114.

18 К.L. Hart. Law, Liberty and Morality. 1969. Citat de:Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы. Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003.C.7.

19 A.A. Гусейнов.Указ. соч. — С. 20. http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/03.html

20 Выст. B.C. Нерсесянца на конференции: Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода// Государство и право. — 1998. — № 8. — С. 115-116.

21 В.Т. Графский. Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода.// Государство и право. — 1998. — № 8.С. 116.

22 N. Popa, Teoriagenerală a dreptului, p.136. citat de : Gh.Avornic, Teoria statului şi dreptului, Tratat.Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009, vol I, p.405.

23 G. delVecchio. Lecţii de filozofie juridică. Bucureşti: Europa Nova, 1995, p.199. citat de: Gh.Avornic, Teoria statului şi dreptului, Tratat.Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009, vol. I, p.405.

24 M.B. Cantacuzino. Elementele dreptului civil. Bucureşti. Cartea Românească, 1921,p.12. citat de: Gh.Avornic, Teoria statului şi dreptului, Tratat.Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009, vol. I, p.405.

25 A.A.Гусейнов.Указ. соч. — С. 24-28. http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/03.html

26 Выступление B.C. Соловьева на конференции: Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода// Государство и право. — 1998. — № 8. — С. 115-116.

27 Ibidem. p. 115-116.

28 Выступление А.И. Пашинского на конференции: Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода// Государство и право. — 1998. — № 8. — С. 118.

29 Ibidem

30 http://alexptb.blogspot.com/2013/11/ideile-lui-immanuel-kant-referitor-la.html

31 Gh.Avornic, Teoria statului şi dreptului, Tratat. Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009, vol. I, p.406.

32 A.Weill. Droit civil. Introductiongenerale.Troisiemeedition. Paris: Dalloz, 1973, p.8. citat de:Gh.Avornic, Teoria statului şi dreptului, Tratat.Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău, 2009, vol. I, p.406.

33 Выступление Д.И. Луковской на конференции: Право и мораль в истории: Проблемы ценностного подхода// Государство и право. — 1998. — № 8. — С.117.

34 Ibidem

35 Личность и уважение к закону (Социологический аспект). — С. 22. Citat de: Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы. Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003.C.78.

36 Ibidem.

37 Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы.Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003.C.81.

38 Энгельс Ф., Маркс К. Анти-Дюринг. Сочинения. — Т. 20. — С. 95. Citat de: Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы.Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003.C.82.

39 A.A.Гусейнов.Указ. соч. — С. 44. http://guseinov.ru/publ/Soc_prir_nrav/03.html

40 V. Capcelea. Unele consideraţii cu privire la raportul dintre morală şi drept.//Revista Naţională de Drept. Nr. 9.2006. p.42.

41 Ibidem, p.42.

42 Л. Лушина. Нравственно — правовой нигилизм: генезис, сущность, формы.Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Н.Новгород-2003. C.69.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro