ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Unele consideraţii referitor la categoria de sancţiune juridică în teoria şi istoria dreptului

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar
Elena TRAGONE, doctorand, ULIM

In this thesis paper, researches have been canalized towards the systemic analysis of the punishment phenomenon as a structural element of legal responsibility, a periodic and necessary element that manifested itself in all societies and times, attention being focused on the theoretical aspect of this phenomenon or the study of the punishment phenomenon can not be carried out without considering the theories and scientific currents that approached punishment in close connection to human nature, society and law.

The innovative feature of this thesis is determined both by its goal and object that covers multiple aspects, and also through the untraditional research methodology.

In this paper, punishment is analysed as a structural element of legal responsibility, as its final result. A systemic analysis of the essence and contents of punishment is carried out, as well as the genesis and evolution of this phenomenon along the history of the political/juridical thinking of our country and from abroad. Based on the analysis of a wide range of legal, conceptual and empirical sources, the author has created a legal theoretic pattern of punishment, adjusted to the practice of legal responsibility in the modern state.

Keywords: legal liability, legal sanction, legal punishment, state coercion, penalty functions.

În această articol , cercetările au fost canalizate spre analiza sistemică a fenomenului pedepsei ca un element structural de responsabilitate juridică, un element indispensabil care s-a manifestat în toate societățile și timpurile, atenția fiind focusată pe aspectul teoretic al acestui fenomen sau studiul fenomenului pedepsei nu poate fi realizată fără a ține seama de teorii și curentele științifice care au abordat pedeapsa în strânsă legătură cu natura umană, a societății și a legii. Pedeapsa este analizată ca un element structural de responsabilitate juridică, ca rezultat final.

Cuvinte cheie: răspundere juridică, sancţiune juridică, pedeapsa juridică, recompensă juridică, sistem de pedepse, constrângere de stat, forme istorice de percepţie a pedepsei, esenţa pedepsei, caracterele pedepsei, funcţiile pedepsei.

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile sociale al căror principal caracter este obligativitatea — la nevoie impusă — pentru toţi membrii societăţii organizate.

Pentru ca dreptul pozitiv să creeze o adevărată ordine juridică, el trebuie să fie eficient. Eficacitatea este absolut necesară transformării unei ordini morale în ordine juridică. Această eficacitate a dreptului trebuie să rezulte, în primul rând, dintr-o anumită seducţie a regulii, dar, deşi marea majoritate a indivizilor se lasă dominaţi de un anumit spirit al dreptăţii, al justului, executând prescripţiile normative, pentru că această orientare benevolă spre drept pare să le împlinească natura, există întotdeauna spirite recalcitante, care în lipsa sancţiunilor juridice ar nesocoti regulile de drept.

Deşi sistemul sancţiunilor este aproximativ şi incomplet, el asigură, totuşi, o anumită eficacitate de ansamblu a sistemului juridic global. Luând în considerare ansamblul sancţiunilor, putem astfel discerne, dincolo de scopurile particulare ale fiecăreia în parte, în scop general: asigurarea eficacităţii ordinii juridice1.

Deci, orice sancţiune juridică tinde, în ultima analiză, să asigure eficacitatea ordinii juridice. Chiar atunci, când este aplicată, într-un caz particular, sancţiunea vizează, înainte de toate, interesul general. Violarea particulară a dreptului nu este altceva decât ocazia de a aplica o sancţiune; bineînţeles natura violării determină natura şi gravitatea sancţiunii, dar, aplicând-o autoritatea urmăreşte scopuri care depăşesc cu mult consideraţiile cazului individual. Este vorba, înainte de toate, de a asigura, prin sancţiune, o anumită disciplină socială care garantează într-o manieră generală, respectul ordinii juridice. Astfel, în spatele sistemului juridic există un al doilea sistem puternic dezvoltat, un sistem de garanţii pe care le numim sancţiuni. toată lumea ştie că el este acolo, gata să fie pus în mişcare împotriva celui care îndrăzneşte să înfrângă ordinea juridică.

Desigur, sistemul de sancţiuni comportă slăbiciuni şi lacune, dar în ansamblu el este suficient pentru o anumită disciplină socială. sancţiunile sunt cele care fac ca dreptul să fie nu doar o ordine moral obligatorie, ci o ordine efectivă din punct de vedere social. Această funcţie a sancţiunilor este în mod particular clară în cazul tuturor sancţiunilor, care nu pot să aibă drept scop repararea daunei cauzate şi mai ales a sancţiunilor penale. Aceasta nu profită cu nimic persoanele lezate. Funcţia lor e pur socială, ea constă în garantarea ordinii şi a păcii prin faptul că ele forţează pe toţi membrii societăţii să aibă o atitudine de respect şi de a diferenţia faţă de prescripţiile legii.

Desigur, sancţiunile nu sunt un element definitoriu al juridicităţii, dar este cert, că ele sunt un complement al acestuia, unul care asigură eficienţa ordinii, atâta vreme cât acceptarea regulii nu este unanimă. Ele nu sunt dreptul, dar sunt un mijloc de apărare a dreptului2.

Finalităţile dreptului sunt legate de ordinea socială, binele colectiv şi progresul social. Nu întâmplător s-a spus că dreptul trebuie să ducă la fericirea celui mai mare număr de oameni şi să evite în cel mai înalt grad suferinţa, durerea.3

Cu toate acestea, procesul de aplicare propriu-zis al dreptului, de realizare a acestuia nu poate fi desprins de ideea de sancţiune, de răspundere, căci sancţiunea şi răspunderea juridică sunt, au fost şi rămân veritabile instrumente pentru realizare eficientă a dreptului.4

Însăşi existenţa dreptului şi a formelor rudimentare de reglementare a relaţiilor sociale este protejată prin acest fenomen juridic. Astfel, sancţiunea pentru nesocotirea acestor norme a existat din momentul instituirii propriu-zise a normei.

Sancţiunea juridică, prin complexitatea de care dă dovadă, reprezintă un fenomen ce a preocupat cele mai luminate minţi ale timpurilor, fapt ce a dat naştere diverselor studii ştiinţifice. toţi cei care au studiat problematica dreptului, spre exemplu: Platon, Aristotel, Socrate, Cecero, T. Hobbes, G. Lock etc., de multe ori, dacă nu direct, apoi indirect au atins şi problema sancţiunii în drept. Ei, nici de cum, nu analizează dreptul fără a face referire şi la eventualele consecinţe ale încălcării prescripţiei lui. Din aceste considerente, menţionăm că este oportună nominalizarea problemei sancţiunii juridice ca fiind o problemă ce a preocupat aceşti gânditori.

În dreptul pozitiv, noţiunile de sancţiune sau pedeapsă sunt utilizate cel mai frecvent ca sinonime. Totuşi, la identificarea tipurilor de sancţiuni specifice diferitor ramuri de drept se face distincţie între sancţiune şi pedeapsă, ultima fiind socotită o sancţiune specifică, proprie dreptului penal. Dar chiar în cadrul dreptului penal, se face distincţia între pedeapsă şi alte sancţiuni penale.

Astfel, notăm, că sfera sancţiunilor este mult mai largă decât sfera pedepselor, acestea din urmă fiind incluse în sfera sancţiunilor. Deosebirile sunt legate atât de sfera conceptelor în discuţie, cât şi de regimul juridic diferit la care se supun cele două noţiuni.5

Cu toate că în doctrină sunt aduse argumente în defavoarea monopolului doctrinei penale asupra noţiunii de pedeapsă şi în favoarea utilizării conceptului de pedeapsă juridică de teoria dreptului şi alte ramuri de drept, decât cea a dreptului penal, problema rămâne discutabilă.6

Este unanim recunoscută teza precum că prezentul îşi găseşte explicaţia sau motivaţia în trecut. În aceiaşi manieră vom proceda şi noi la început trecând în revistă unele momente legate de originea şi evoluţia istorică a categoriei sancţiune juridică şi a materiei teoretice referitoare la acest fenomen în scopul atingerii obiectivului propus.

Dreptul, ca instituţie de natură socială îşi regăseşte originile în antichitate. Necesitatea reglementării relaţiilor sociale a fost generată de apariţia primelor comunităţi umane şi a interacţiunii dintre ele. Tot aici, îşi are sorgintea şi necesitatea ocrotirii ordinii instaurate de diverse eventuale încălcări. De aceia, cea mai mare parte a normelor existente în acele timpuri aveau caracter prohibitiv în scop de apărare. În evoluţia societăţii şi a normelor primare cu caracter social au luat naştere metode concrete de management social, care au servit drept punct de trecere de la normele societăţii primitive la drept. Un astfel de fenomen intermediar a fost şi aşa numitul „sistem tabu“ precum şi dreptul caracteristic în multiple cazuri democraţiei militare, ca etapă specială în apariţia statului.7

Autorul R. Haciaturov, în investigarea aspectului istoric al sancţiunii juridice, făcând referire la A. Anisimov, menţionează că „sistemul tabu“ reglementa aproape toate laturile vieţii omului primitiv, atât cea personală, cât şi cea din comunitate şi reprezenta în sine o varietate specifică de sancţiuni pentru încălcarea normei“.8

Practica îndelungată a acestei comunităţi a determinat apariţia unor „tabu-uri“, corespunzătoare aşa numitului sistem al totemismului de clan (totem — în limba dialectală algonkiană a pieilor roşii nord americane însemna: ruda fratelui sau a surorii. Tabu — are ca sens iniţial: izolat, separat). La început totemismul a constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de alimente şi la reglementarea relaţiilor dintre sexe (membrii unor ginţi, aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După credinţele totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau înrudiţi direct cu totemul lor (plantă, animal)9.

Savantul german R. Schleiser, spre exemplu, indică următoarea listă a tabuurilor sexuale, după ordinea lor de stricteţe:

— interzicerea incestului între frate şi soră (atât în realitate, cât şi în mituri încălcarea ei are loc foarte rar);

— incestul cu mama (e socotit ca ceva nenatural şi de neînchipuit, nu se cunosc cazuri de acest fel);

— contactul sexual cu fiica (nu e pedepsit cu pedeapsă prea mare, e considerat ca ceva reprobabil, sunt cunoscute multe cazuri);

— contactul sexual cu fiica surorii mamei (este rar întâlnit, e foarte reprobat şi ţinut întotdeauna în secret, dacă e descoperit e grav pedepsit);

— contactul sexual cu sora soţiei (nu e socotit incest, totuşi o asemenea legătură, chiar dacă are loc sub forma poligamiei sau cu sora soţiei decedate, stârneşte o puternică repulsie, antipatie, dezgust);

— contactul cu soacra sau cu soţia fratelui (e condamnabil, dar nu este socotit incest).10 Este uimitoare asemănarea existentă între aceste reguli prohibitive cu normele penale de mai târziu.

Asemenea cercetări confirmă faptul că regulile sociale sunt indispensabile oricărei forme de organizare socială: ele sunt determinate în mod necesar de evoluţia socială şi alcătuiesc un prim deziderat, o cerinţă a oricărei ordini.

Până acum am stabilit faptul, că este de esenţa oricărei comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor criterii de comportament. Rămâne de demonstrat dacă sancţiunile aplicate în acea epocă aveau un caracter juridic sau nejuridic?

Suntem de părerea că în societatea primitivă aceste sancţiuni sunt de natură obştească, obişnuielnică, morală, religioasă, neexistând în această fază istorică de dezvoltare un aparat special, care să le asigure din afară obligativitatea. Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în conţinutul normelor, erau aplicate de întreaga comunitate, forţa lor obligatorie fiind rezultatul unei reflectări în planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii acestor reguli prohibitive.11

De aici putem spune că dreptul îşi are sorgintea „în sancţiuni“ şi în momentul naşterii sale reprezenta un cumul de reguli sancţionatorii cu caracter prohibitiv, ce urmăreau în principal crearea senzaţiei de frică. Despre aceasta ne vorbeşte şi faptul că în cele mai vechi izvoare de drept ale statelor Orientului Antic şi ulterior ale tuturor statelor lumii numărul prescripţiilor juridice dispozitive ceda în faţa celor imperative, sancţionatorii, situaţie păstrată şi în perioada feodală. Spre exemplu: din mai mult de 400 de articole ale „Legii Salice“, doar 65 nu au sancţiuni, iar din cele 48 articole ale „Pravilei Ruse“ doar două nu au caracter de pedeapsă.12

În legătură cu aceasta autorul R. Haciaturov menţionează: „În acele timpuri „dreptul penal“ şi „pedeapsa penală“ într-un anumit sens îşi asumau rolul dreptului în general, stimulând procesul de apariţie şi consolidare a statului13. Dar dorim să menţionăm că referitor la acea perioadă calificativul „penal“ nu este cel mai corect ales. La momentul apariţiei dreptului şi ulterior pe o perioadă îndelungată nu se făcea distincţia între sancţiuni penale şi altele, or, exista un sistem unic de sancţiuni aspre de natură juridică ce erau aplicabile tuturor celor care încălcau legea. În terminologia actuală acest lucru ar semnifica aplicarea celor mai dure pedepse pentru orice încălcare de lege, indiferent de natura normei încălcate.

Acest lucru este extrem de important din punct de vedere al teoriei dreptului, întrucât demonstrează unitatea sancţiunilor la începuturile existenţei lor. Aşa cum menţionează specialiştii în domeniu, antichitatea nu cunoştea o separare de acest gen, aici orice încălcare atrage sancţiunea represivă, adică orice încălcare poate fi examinată ca una penală. De exemplu, P. Sorochin, considera destul de ştiut faptul inexistenţei diferenţierii între sancţiunea penală şi civilă în vremurile timpurii.14

Doar în urma unei evoluţii îndelungate unitatea sancţiunii juridice dispare, ulterior acest lucru este studiat şi din punct de vedere teoretic. În consecinţă, de dreptul de a se denumi „pedepse“ se bucură doar măsurile de constrângere penală, iar celelalte nu se mai numesc astfel în virtutea gradului de asprime ce le caracterizează şi care este mai mic în comparaţie cu cel specific celor penale.

După cum vedem, procesul de aplicare propriu-zisă a dreptului, de realizare a acestuia nu poate fi desprins de ideea de sancţiune, de pedeapsă, de răspundere, căci răspunderea şi sancţiunea, sunt, au fost şi vor rămâne veritabile instrumente pentru realizare dreptului.

Asupra acestui fapt şi-a îndreptat, printre alţii, atenţia şi savantul rus A. Gigilenko, criminolog, profesor la Universitatea din Sanct Petersburg, autor al lucrării „Sancţiunea. Conceptul şi diferenţierea acesteia de alte măsuri de apărarea a ordinii de drept“.15 Important pentru noi este, că în această lucrare autorul examinează fenomenul sancţiunii juridice de pe poziţii general-teoretice, dar nu de pe poziţiile unor ramuri de drept.

În mod special A. Gigilenko menţionează, referitor la evoluţia şi, mai târziu diferenţierea sancţiunilor, că doar la finele sec. XVIII începe să apară această deosebire, prima fiind sancţiunea disciplinară, ca rezultat al unor abateri disciplinare. Acest termen de sancţiune disciplinară a luat naştere în jurisdicţia bisericească întru nominalizarea unor „categorii specifice“ de „măsuri educative speciale“ aplicabile celor din „tagma bisericească pentru nişte acţiuni ilicite nesemnificative“. În această epocă noţiunea respectivă, deşi se utiliza de către cercetătorii dreptului canonic, ea era necunoscută juriştilor.16 În continuare autorul menţionează, că în acel timp, unul dintre canonici, Vize, observă că duhovnicilor li se pot aplica sancţiuni disciplinare specifice (disciplinarstrafen) la care el atribuie „închisoarea“, „suspendarea temporară din funcţie“ (suspension von amte) precum şi „concedierea din funcţie“ (amstentsetrung). Acest lucru, continuă autorul nu este tratat de nici un jurist al acelor timpuri care ar fi fost preocupat de analiza încălcărilor de serviciu.17

În 1764 juristul german Bemer, studiind micele încălcări ale slujitorilor, pe care le numeşte (excessus), le contrapune cu crimele, menţionând că în dreptul canonic, deosebirea dintre aceste noţiuni constă, inclusiv şi în faptul, că pentru crime se aplică „pedepse“ iar pentru micile încălcări (excessus) anumite limitări (cesurae). După cum vedem el face pentru prima dată diferenţa dintre sancţiunile penale, pentru infracţiuni şi sancţiunile disciplinare, pentru anumite mici abateri ale slujitorilor. Cu timpul asprimea acestor limitări (cesurae) au crescut în adevărate pedepse, dar nu purtau denumirea de sancţiuni penale, pentru a nu crea impresia că feţele duhovniceşti, realizează justiţie penală.18

După cum vedem, anume aici, se remarcă începuturile divizării teoretice a sancţiunilor în penale şi disciplinare. Cel mai important este că în acea perioadă teoreticienii şi legiuitorul evitau folosirea termenului de pedeapsă (ca condamnare, osândă, chin, necaz, calvar, tortură) în raport cu măsurile de constrângere (cesurae) de natură disciplinară sau de altă natură. Acest lucru avea drept premize suficiente motive. Uneori sancţiunile disciplinarea erau destul de dure (întemniţarea), ceia ce făcea destul de dificilă diferenţierea lor de cele penale. Dar, din lipsa unor argumente teoretico-ştiinţifice despre sancţiunile penale şi celelalte sancţiuni, unica modalitate de diferenţiere era utilizarea terminologiei distincte. Această cale este urmată şi acum, pedepsele sunt unica categorie de sancţiuni aplicabile pentru infracţiuni în dreptul penal, în celelalte ramuri, având o terminologie diferită, cu toate că există, după cum am menţionat anterior, şi opinii care consideră că acest lucru constituie un obstacol în procesul de dezvoltare teoretică şi practică a sancţiunilor.19

Revenind la istoricul studiilor teoretice ale sancţiunii, menţionăm, că în sec. XIX continuă delimitarea sancţiunilor penale de cele „nepenale“, dar tot doar prin utilizarea de termeni diferiţi. spre exemplu, acelaşi autor A.A. Gigilenko face referinţă la juristul german Binding, care afirmă că dreptul penal, este dreptul la satisfacţie pentru delict. Din aceste motive sancţiunea penală (pedeapsa) se deosebeşte de sancţiunea disciplinară, care nu este pedeapsă în sens juridic, pedeapsa penală se aplică pentru comiterea faptei penale, iar în ceia ce priveşte sancţiunile disciplinare, aceasta se aplică nu pentru însuşii fapta comisă, ci pentru o oarecare „dezordine“ şi „neglijenţă“ incontestabilă cu activitatea persoanei cu funcţie de răspundere, de exemplu, a funcţionarului, avocatului, notarului. Concluzia acestuia este, că din aceste motive ar fi mai corect să vorbim nu de „sancţiune disciplinară“ dar de „măsură disciplinară“.20

Acelaşi autor A.A. Gigilenko, arată precaritatea delimitării sancţiunilor doar din punct de vedere terminologic. În lucrarea nominalizată de noi anterior, autorul fundamentează necesitatea unităţii şi în acelaşi timp, delimitării tuturor tipurilor de sancţiuni juridice, şi din punct de vedere, al coraportului dintre sancţiune ca categorie juridică şi sancţiuni penale, civile, disciplinare ca instituţii juridice specifice unor ramuri de drept. De aceasta, în categoria pedepselor juridice el include nu doar pe cele penale dar şi pe cele disciplinare, administrative, civile, procesuale. Dânsul nu vede nici un impediment în vedere denumirii lor cu un singur termen „pedeapsă juridică“, ba chiar dinpotrivă, susţine utilitatea teoretică a unei asemenea poziţii.

Scurta prezentare istorică a fost necesară întru argumentarea unităţii de la începuturi a sancţiunilor juridice şi a reflectării lor în cadrul unei singure abstracţiuni teoretice. La fel am urmărit şi evoluţia fenomenului examinat de noi şi a unor studii teoretice dedicate lui. În final, putem trage următoare concluzie: procesul istoric de studiere ştiinţifică a fenomenului „sancţiune juridică“ a început cu o teză unică vis-a-vis de acest fenomen de la care sau dezvoltat diverse viziuni concretizate în multiple abstracţiuni ce prezentau fenomenul ca un cumul de părţi componente. Acest proces a eclipsat anume unitatea sancţiunii juridice, ceia ce reprezintă o etapă inevitabilă a procesului de studiu a consecinţelor încălcării normelor juridice.

Ideea unităţii şi deosebirilor sancţiunilor juridice este argumentată în zilele de astăzi de mai mulţi autori, printre care şi de autoarea Lidia Barac.21 Reprezentarea juridică a faptelor (dar sancţiunile sunt nişte consecinţe ale faptelor ilicite) presupune că dreptul să posede anumite instrumente, pentru a defini faptele respective. Această definire întotdeauna este o reprezentare abstractă în planul dreptului. Reprezentarea juridică a faptelor juridice ilicite, şi nu numai, face apel la două instrumente: conceptul şi categoria. Dacă admitem că unui fapt îi corespund anumite concepte juridice, categoriile juridice au un grad de generalizare şi abstractizare mult mai mare decât conceptele, de regulă ele conţin două sau mai multe concepte. După cum vedem, referitor la sancţiunea juridică există o problemă, ce reprezintă ea: concept sau categorie. Considerăm, că nu există un concept-sancţiune juridică, însă putem concepe o categorie în planul teoriei dreptului — sancţiunea juridică,. Doar cercetarea ramurilor dreptului pozitiv ne-o poate releva ca concept în mod specific: sancţiune penală, civilă, administrativă, disciplinară, procesuală etc. Sancţiunea juridică este o sinteză conceptuală efectuată de filosofia dreptului şi considerată o categorie proprie teoriei generale a dreptului. Pe când, conceptul de sancţiune civilă, penală, disciplinară are vechimea ramurilor dreptului pozitiv.22

Istoria doctrinei juridice atestă naşterea de categorii juridice noi prin generalizarea unor noţiuni juridice de ramură. Aceste abstracţiuni elaborate iniţial în cadrul unor teorii juridice de ramură, în virtutea importanţei pentru ştiinţa juridică în general, se extind şi devin aplicabile şi altor ştiinţe juridice. Tot aşa şi categoria de „pedeapsă juridică“ (ca sancţiune juridică) trebuie să urmeze aceiaşi cale, transformându-se din noţiune utilizată, iniţial, de dreptul penal, într-o categorie juridică generală, aplicabilă întregului sistem al sancţiunilor juridice. Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu, când vom cerceta coraportul dintre „sancţiunea pozitivă“ şi „sancţiunea negativă“.

La momentul actual instituirea categoriei de sancţiune juridică este aplicabilă nu numai răspunderii, dar şi responsabilităţii juridice. Este vorba de „sancţiune juridică“ ca pedeapsă, consecinţă a încălcării unei norme de drept, şi „sancţiune juridică“ ca „recompensă“ stimul juridic. Pentru prima situaţie (răspunderea) vorbim de sancţiunea negativă, în cea de-a doua (responsabilitatea) vorbim de sancţiunea pozitivă. Daţi să vedem care este coraportul dintre aceste două noţiuni.

Acţionând ca instrumente de presiune şi constrângere juridică normele de drept reprezintă nu atât un punct sau o linie cu valoare normativă, ci mai ales o zonă în cadrul căreia sunt permise anumite limite de variaţie a diverselor comportamente.

În general, orice sancţiune socială reprezintă „o pedeapsă, o răsplată“ sau „o recompensă, o stimulare“ al cărui scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate ca dezirabile de către un grup social. Sancţiunea juridică este o categorie intermediară între normă şi autoritate, fiind o reacţie din partea societăţii, grup, sau indivizi faţă de un anumit tip de comportament prin care este aprobat sau dezaprobat.

În funcţie de intensitatea şi forma reacţiei sociale faţa de diferitele comportamente, pozitiv sau negativ, sancţiunile juridice pot fi de două tipuri:

a) sancţiuni juridice pozitive, care reprezintă modul de aprobare, recompensare şi premiere a comportamentelor licite ca consecinţă a responsabilităţii juridice,

b) sancţiuni juridice negative, reprezentate de reacţii de dezaprobare, negare sau respingere a comportamentului , care violează normele juridice ca consecinţă a răspunderii juridice.

Din constituirea celor două criterii, enunţate anterior, rezultă şi tipologia sancţiunilor juridice:

1) sancţiuni pozitive organizate, care includ reacţii de exprimare a recunoştinţei publice (distincţii, premii, diplome, recompense materiale şi morale) pentru acele comportamente, care se remarcă peste media comportamentelor cunoscute în normele de drept;

2) sancţiuni pozitive neorganizate, ca o expresie a opiniei publice faţă de acele comportamente ce sunt conforme principiilor şi valorii dreptului. Dacă primele (organizate) au un caracter pur juridic, ultimele (neorganizate) au un caracter juridico-moral;

3) sancţiuni negative organizate, bazate pe forţa de constrângere a statului, prin care sunt „pedepsite“conduitele ilicite;

4) sancţiuni negative neorganizate, constituite din expresii de condamnare morală (evitare, izolare, excludere) a conduitei neconforme cu regulile grupului.

Relaţia dintre sancţiunea pozitivă (recompensa) şi sancţiunea negativă (pedeapsa) trebuie aşezată pe plan concret, legată direct de situaţia apărută. „Recompensa“ reprezintă o formă de stimulare în cazul unor rezultate , care depăşesc nivelul de exigenţă impus, a unor rezultate, după cum am menţionat, peste media acelor obţinute de indivizi în mod obişnuit. Cercetările au demonstrat că măsurile cu caracter pozitiv (recompensele) au o influenţă mai puternică asupra rezultatelor şi comportamentului indivizilor, decât măsurile cu caracter negativ (pedepsele).

De aici putem trage concluzia, că sancţiunea ca categorie juridică conţine în sine urmările nefavorabile, care intervin în condiţia nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau măsuri de stimulare, de compensare a individului pentru promovarea benefică a conduitei (sancţiunea pozitivă).

Vom încerca, în continuare, prin determinarea semnelor distinctive ale sancţiunilor pozitive şi negative, elaborarea unei construcţii de drept a categoriei de „pedeapsă juridică“ şi „recompensă juridică“.

Sancţiunile pozitive, după cum am menţionat anterior, prevăd în primul rând , recompense juridice, prin care înţelegem forma şi măsura acceptării acţiunii licite de către stat, în consecinţă subiectul este stimulat, premiat.

Sancţiunile negative sunt măsuri de constrângere, cu caracter represiv, preventiv şi reparatoriu în urma încălcării normelor juridice. În consecinţă, subiectul este limitat în drept sau lipsit de unele bunuri.

Care sunt asemănările, ce au comun sancţiunile pozitive şi sancţiunile negative?

1) Ambele sancţiuni sunt mijloace juridice de influenţă asupra intereselor individului;

2) Pentru ambele sunt prevăzute anumite proceduri de aplicare: „formele de recompensă“ şi „pedepsire“ sunt cunoscute din timp şi aprobate în anumite acte normative, de asemenea este determinat şi cercul de subiecţi care au dreptul de a aplica măsurile de „recompensă“ şi „pedepsire“;

3) Ambele sunt asigurate prin măsuri de protecţie statală, garantate prin lege;

4) Acţionează simultan în calitate de cei mai puternici factori ce asigură punerea în aplicare a altor mijloace legale (beneficii, drepturi subiective, interdicţii, obligaţii legale);

5) Ambele sunt legate de valori, bunuri cu toate că consecinţele acestor legături vor depinde ce se va aplica, „recompensa“ sau „pedeapsa“;

6) Pentru apariţia ambelor sancţiuni este necesar, alături de latura obiectivă şi o anumită stare subiectivă a individului, care se exprimă fie într-un merit deosebit, pentru ce se cuvine o „recompensă“, fie un delict, pentru ce survine „o pedeapsă“.

Între sancţiunile pozitive şi sancţiunile negative există şi unele deosebiri principiale:

1) În cazul în care „o recompensă, o stimulare“ consolidează un comportament pozitiv, „pedeapsa“ funcţionează ca mijloc de protecţie a societăţii de încălcările legii;

2) În cazul în care, stimulentele sunt asociate ca elemente reciproc avantajoase pentru societate şi individ, pedepsele ca elemente reciproc neavantajoase, vătămătoare atât pentru individ, cât şi pentru societate;

3) „Recompensa“ este o măsură de aprobare, „pedeapsa“ o măsură de condamnare, provocând anumite emoţii persoanei, respectiv pozitive sau negative;

4) Ambele şi „stimularea“ şi „pedepsirea“ se manifestă diferit, însă, dacă prima încurajează subiecţii spre anumite valori avantajoase, atât societăţii, cât şi subiectului, „pedeapsa“ este lipsită de orice beneficii şi avantaje;

5) Dacă în conţinutul „pedepsei“ sunt prevăzute anumite forţe pentru a menţine persoana în anumite norme, atunci conţinutul stimulentelor prevăd unele rezultate, care depăşesc nivelul de exigenţe impus;

6) În coraportul „recompensă“ şi „pedeapsă“ rolul de bază îl are stimularea, care creează mai multe alternative de comportament şi are un efect mul mai flexibil decât pedeapsa.

Problema „sancţiunilor stimulative“ şi „sancţiunilor coercitive“ este o problemă controversată în literatura de specialitate. Există atât adepţi, cât şi adversari în utilizarea acestor termeni. În opinia noastră, categoria de sancţiune, în sens pozitiv şi negativ, reflectă în ansamblu şi în mod adecvat, realitatea înconjurătoare şi are dreptul la viaţă. Pentru aceasta aducem unele argumente în favoarea acestui punct de vedere:

1) În primul rând, sensul etimologic al categoriei de sancţiune presupune modelarea nu numai a consecinţelor negative, dar şi celor pozitive. Astfel, una din semnificaţiile sale este „aprobarea“, „autorizarea“, „permisiunea“. Conform dicţionarului enciclopedic „sancţiunea este o măsură a impactului social, cel mai important mijloc de control social. Deosebim sancţiuni negative, care sunt îndreptate împotriva abaterilor de la normele sociale şi sancţiuni pozitive, care stimulează comportamentul licit al individului sau grupului social“.23 Sancţionarea pozitivă este un fel de „permisiune“, „aprobare“ şi „încurajare“ la acţiuni licite a individului fundamentate în lege (decretul privind atribuirea unor decoraţii, semnarea ordinului de premiere etc.).

2) În al doilea rând, sancţiunile cu caracter pozitiv (consecinţele benefice) sunt specifice tuturor normelor sociale. Aceasta este o trăsătură comună a lor. După cum se menţionează în dicţionarul filosofic „cea mai răspândită clasificare a sancţiunilor sociale este: „negative“, care previn anumite acţiuni nedorite de societate şi „pozitive“, care stimulează comportamentul binevenit. Atât cele „negative“ (arestul, amenda, anafema), cât şi cele „pozitive“ (primele, distincţiile) sunt sancţiuni formale aplicate de persoane cu atribuţii specificate prin lege.24

Deoarece normele de drept sunt o specie de norme sociale şi asupra lor se răspândeşte o asemenea legitate. De aceia, trebuie să fim de acord cu ideea, că sancţiunile pozitive sunt specifice aproape tuturor ramurilor de drept.25 „Comportamentul prevăzut în normă poate fi o forţă, care să ne oblige să nu depăşim limitele admise. Reacţia lor (a statului — n.n.) la acţiunile noastre poate fi prezentată de sancţiuni pozitive sau negative, recompense sau pedepse. Morcovul şi băţul. Dacă acţionăm, în limitele dorite de ei (de stat — nota n.n.), suntem „recompensaţi“, iar dacă ne abatem „suntem pedepsiţi“.26

În al treilea rând, logica evoluţiei sociale, practica socială ne arată că sancţiunea este nu numai o consecinţă negativă (pedeapsă), dar şi un stimulent pozitiv, care poate fi exprimat prin „recompensă“. sancţiunile, cât şu consecinţele aplicării lor sunt chemate nu numai de a constata acţiunea licită sau ilicită, dar şi a acţiona în mod preventiv asupra subiecţilor. Cu această funcţie se isprăvesc şi sancţiunile pozitive. Stimularea faptelor benefice vestitul juridic Cezare Becaria le considera în calitate de cele mai bune măsuri preventive în contracararea infracţiunilor. „Vreţi să preveniţi infracţiunile? Faceţi în aşa fel în cât luminile să însoţească libertatea“.27

Sancţiunile stimulative justifică disponibilitatea de a fi drept obiectiv în descurajarea criminalităţii, pedepsirea celor care au comis fapte ilicite, precum şi pentru a încuraja un comportament legal, stimularea persoanelor, care acţionează în interesul public.

Măsurile de stimulare împreună cu măsurile de constrângere sunt un model de comportament reglementat legal, oferit de stat. Specificul măsurilor stimulatorii constă în garantarea acelor obiective şi bunuri sociale, pentru care acest model este susţinut prin mijloace juridice şi mai ales acele scopuri, care nu pot fi atinse în alt mod.

„Recompensa“ şi „pedeapsa“ sunt consecinţele sociale ale comportamentului, care influenţează probabilitatea lui. „Recompensa“ duce la creşterea probabilităţii repetării acelui tip de comportament.28

În al patrulea rând, structura normelor juridice stimulative, prin structura lor tehnică ne amintesc de structura majorităţii normelor juridice penale, care conţin pedepse. În ipoteză şi dispoziţie, care sunt expuse împreună (ca şi norma penală) se propune un model de comportament licit şi chemarea la realizare lui. În sancţiunea normei de stimulare sunt fixate consecinţele benefice, măsurile de stimulare. În sancţiunea normei juridice penale, respectiv consecinţele nefavorabile, măsurile de pedeapsă.

Lipsa cercetării teoretice asupra categoriei de sancţiune juridică a fost compensată, în mare parte, de cercetarea în literatura juridică a categoriilor de „răspundere juridică“, „constrângere de stat“, mai puţin „recompensă, stimulare“. Însă, chiar utilizarea acestor categorii se fundamentează mai mult pe studii de ramură, fără utilizarea unei baze metodologice unice. Opinăm, că la moment este dificilă detaşarea categoriilor de „răspundere“, „constrângere“, recompensă“, „pedeapsă“ fără conceptualizarea categoriilor de sancţiune juridică pozitivă (recompensa) şi sancţiune juridică negativă (pedeapsă).

Vom încerca în continuare, după cum am menţionat anterior, prin determinarea semnelor distinctive ale sancţiunilor negative şi pozitive, elaborarea unor construcţii de drept a categoriilor de „pedeapsă juridică“ şi „recompensă juridică“. Prezentarea istorică scurtă la începutul studiului nostru a categoriei de sancţiune juridică a fost necesară pentru argumentarea unităţii de la începuturi a „recompensei“ şi „pedepsei“. Însă, după cum am menţionat anterior, numărul normelor de conduită dispozitive era cu mult mai mic decât numărul normelor prohibitive. În drept au fost reflectate, în primul rând, prohibiţiile şi mai târziu, de acum, în societatea modernă, normele de stimulare.

În virtutea tradiţiilor şi a dominaţiei „dreptului penal“ ştiinţa juridică a fost lipsită de o categorie generalizatoare „pedeapsa juridică“, care nu întotdeauna avea un caracter penal. În consecinţă, este destul de dificil să se parcurgă calea inversă de sintetizare a cunoştinţelor de specialitate, care ar trebui să se finalizeze cu elaborarea unei noi categorii juridice „pedeapsa juridică“, având ca esenţă sancţiunea negativă. Considerăm că lipsa acestei categorii în sistemul teoriei generale a dreptul are un impact negativ asupra întregii ştiinţe juridice.

Tendinţa istorică de hiperbolizare a sensului dreptului ca un fenomen de interdicţie a anumitor acţiuni a dus la urmări de genul monopolizării noţiunii de „pedeapsă“ de către ştiinţa dreptului penal. Ceia ce este şi mai grav, este şi faptul că teoreticienii dreptului penal subînţeleg sun noţiunea de „pedeapsă“ un concept ce aparţine în exclusivitate dreptului penal, o noţiune autonomă în plan ştiinţific. În practică, acest fapt a produs un impact de genul exagerării dreptului penal, de utilizare a „pedepsei“ în calitate de instrument de acţiune socială, generării unei încrederi în faptul că pedeapsa poate genera frica, poate corecta personalitatea infractorului şi chiar să reeduce, fără a interacţiona cu alte mijloace juridice (de exemplu, recompensele şi stimulentele juridice).

Chiar şi noţiunile de „drept“, „normă juridică“ s-au pomenit legate de societate doar prin mijloace de constrângere. Dreptul era reprezentat în consecinţă, doar ca un mecanism de constrângere în executarea obligaţiilor, iar convingerea se limita, în domeniul dreptului, doar la propaganda ideologică. Dacă pentru penalişti, exagerarea efectului punitiv al pedepsei este ceva firesc, pentru specialiştii în domeniul teoriei dreptului această deviere nu are nici o justificare, atunci, când majoritatea normelor de drept au un caracter dispozitiv, când drepturile şi libertăţile subiective sunt pilonul de bază în panorama juridică a dreptului, când obiectivul de bază a dreptului nu este „reprimarea“, dar „prevenirea“ acţiunilor ilicite, rolul categoriei „pedeapsă juridică“ în tandem cu categoria de „recompensă juridică“, ca sancţiuni negative şi pozitive, capătă o însemnătate deosebită.

Teoreticienii de ramură pot da vina pe cei ai teoriei generale a dreptului pentru situaţia creată. Cei din urmă, în lucrările lor, după părerea noastră, se bazează prea mult pe teoreticienii de ramură şi pe cercetările lor, alegând calea cea mai simplă. O astfel de cale generează o criză generală a ştiinţei juridice. Constatăm, că soluţionarea situaţiei este în puterea teoriei dreptului şi metodologiei ei specifice.

Vom continua cu argumentarea categoriei de „pedeapsă juridică“, care se deosebeşte de „pedeapsa penală“, ce este specifică dreptului penal şi care este legată în primul rând, de sancţiunea negativă (efectul răspunderii juridice).

Să revenim, iarăşi, la autorul A.A. Gigilenko, care pentru prima dată susţine necesitatea delimitării teoretice a categoriilor de sancţiune pozitivă şi sancţiune negativă, „pedeapsă penală“ şi „pedeapsă juridică“. În lucrarea nominalizată de noi anterior, autorul argumentează necesitatea introducerii noţiunii de „pedeapsă juridică“ tuturor tipurilor de sancţiuni juridice negative.

În această categorie dânsul include nu doar pe cele penale, dar şi pe cele disciplinare, administrative, civile, procesuale. Dânsul nu vede nici un impediment în vederea denumirii lor cu un singur termen — pedeapsă juridică, ba dimpotrivă, chiar susţine utilitatea teoretică a unei asemenea poziţii. În acest sens, autorul menţionează: „În doctrina contemporană apar întrebări vis-a-vis de pedeapsă, cercetată mai ales din perspectiva politicii penale. Deşi susţinem şi această poziţie, totuşi sugerăm că este mai importantă pornirea studiului de la cercetarea pedepsei în calitate de categorie juridică. Poate că în cadrul unei asemenea abordări s-ar găsi explicaţia multor controverse referitoare la natura, scopul şi esenţa pedepsei, precum şi corelaţia dintre pedeapsă şi alte măsuri înrudite. Determinarea naturii juridice a pedepsei trebuie însă să fie aceeaşi pentru reprezentanţii diverselor curente şi poziţii ştiinţifice“.29

Afirmaţia de mai sus, făcută acum un secol nu a fost depăşită, ba dimpotrivă a devenit şi mai actuală pentru doctrina juridică.

De menţionat este şi faptul că, chiar şi teoreticienii dreptului civil, de la începutul sec.XX, destul de des, utilizau şi noţiunea de „pedeapsă civilă“.30 În atare condiţii constatăm, că în pofida detaşării tradiţionale a măsurilor de constrângere specifice diferitor ramuri de drept, unii teoreticieni au rămas pe poziţia unităţii termenului de pedeapsă aplicabil pentru diverse fapte ilicite. Astfel, A. Jijilenko a reuşit să unifice informaţia teoretică referitoare la pedeapsă existentă la acea etapă şi să formuleze o imagine complexă a fenomenului pedepsei juridice. Chiar dacă se remarcă o insuficienţă a tratării teoretice făcute de acest autor (în virtutea informaţiilor disponibile la acel moment), totuşi acesta a reuşit să pună bazele unei categorii teoretice precum cea de „pedeapsă juridică“.

În perioada sovietică dezvoltarea ideii de „pedeapsă juridică“ nu şi-a găsit aplicare. Studiile vis-a-vis de pedeapsă se limitau mai mult la studiul pedepsei penale, iar teoria dreptului acorda mai multă atenţie noţiunilor de „răspundere juridică“, „sancţiune“, „constrângere de stat“.

La momentul actual, dacă încă nu se discută despre instituirea categoriei de „pedeapsă juridică“ aplicabilă tuturor ramurilor de drept, atunci cel puţin putem afirma că deja teoreticienii aduc argumente vis-a-vis de posibilitatea utilizării acestei noţiuni în teoria dreptului. Spre exemplu, A.Malko, acordă atenţie noţiunii nominalizate de noi şi în special contrapunând-o cu noţiunea de „stimul sau recompensă juridică“.31

De regulă, adepţii utilizării categoriei de „pedeapsă juridică“ prin depăşirea monopolului ramurii dreptului penal asupra noţiunii de pedeapsă, îşi explică poziţia în felul următor: „În legislaţia altor ramuri de drept nu se regăseşte noţiunea de pedeapsă, dar acest lucru nu semnifică imposibilitatea utilizării ei în contextul răspunderii reglementată de toate ramurile dreptului. Aşa de exemplu, amenda poate fi aplicată atât în dreptul penal, contravenţional, dar şi în civil, reprezentând în toate cazurile limitări de natură patrimonială şi reprezentând totodată măsură de răspundere juridică, pedeapsă“.32

În acelaşi context şi în favoarea aceleiaşi poziţii se exprimă şi M. Shindeapina,33 iar uneori teoreticienii operează cu noţiunea dată fără careva ezitări.34

Istoria doctrinei juridice atestă naşterea de categorii juridice noi prin generalizarea unor noţiuni juridice de ramură. Aceste abstracţiuni, elaborate iniţial în cadrul unor teorii juridice de ramură, în virtutea importanţei pentru ştiinţa juridică în general, se extind şi devin aplicabile şi altor ştiinţe juridice. Tot aşa şi categoria de „pedeapsă juridică“, după părerea noastră, trebuie să urmeze aceeaşi cale, transformându-se din noţiune utilizată de dreptul penal într-o categorie juridică generală, aplicabilă întregului sistem al doctrinei juridice. Acest proces ar aduce beneficii tuturor ramurilor dreptului, inclusiv celei penale, şi nu doar teoriei dreptului.

Să continuăm mai departe cu argumentarea în necesitatea introducerii în teoria dreptului categoriei de pedeapsă juridică, coraportului dintre „pedeapsă“ ca sancţiune a dreptului penal şi „pedeapsă juridică“ ca categorie a dreptului şi opusă categoriei de „recompensă, stimul juridic“.

Cel mai important semn distinctiv al pedepsei penale este tratarea ei prin prisma constrângerii de stat.35 Aceasta din urmă reprezintă un indice specific al pedepsei penale. Sensul noţiunii de „constrângere“ constă în înfăptuirea de acţiuni contrare voinţei persoanei. Aici însă trebuie să ne întrebăm, este specifică constrângerea „pedepsei juridice“? Considerăm că nu.

Mai întâi de toate există cazuri de căinţă sinceră a vinovatului, când acesta benevol suportă pedeapsa. Aici deja reducerea pedepsei la o simplă constrângere nu mai este atât de convingătoare.

În cel de-al doilea rând, la fel nu are nici o tangenţă cu constrângerea de stat aplicarea măsurilor disciplinare de către patron salariatului ce a încălcat disciplina muncii. Chiar dacă statul participă la aceste procese prin adoptarea normelor juridice ce reglementează aceste fenomene, totuşi constrângerea aici nu o regăsim. Dimpotrivă, suportarea pedepsei în aceste situaţii poate fi asigurată prin constrângerea de stat dar nicidecum nu se echivalează cu aceasta.

Acest lucru a fost remarcat şi de penalişti, dar care nu i-au acordat o mare importanţă, afirmând că aceste măsuri nu pot fi considerate pedepse, dacă nu sunt conexe cu constrângerea de stat.36 Pentru pedeapsa penală acest semn însă este indispensabil, dar în ceea ce priveşte teoria dreptului, de pe poziţiile acesteia, constrângerea de stat nu apare ca un semn specific „pedepsei juridice“.

În cel de-al treilea rând, indispensabilitatea constrângerii de stat pentru pedeapsa juridică prezintă şi un impediment în vederea determinării naturii pedepselor de către teoria dreptului. Limitând esenţa pedepsei la cea a constrângerii de stat, eclipsăm complexitatea obiectului de studiu. Este neproductivă utilizarea noţiunii de „constrângere“ întrucât în virtutea acestui fapt se face posibilă doar realizarea pedepsei cu fenomene similare precum executarea silită a obligaţiei etc. Dispare şi interacţiunea dialectică dintre diferite forme ale pedepsei şi dimpotrivă, chiar ne scapă unitatea dintre „recompense“ şi „pedepse juridice“.

Din această cauză, cel mai benefic este să atribuim categoriei de pedeapsă juridică semnul distinctiv nu de constrângere (constrângerea este semnul distinctiv al pedepsei penale), dar de „îngrădiri“, „restricţii juridice“. Astfel, substituind semnul „constrângerii de stat“ cu cel al „restricţiilor de drept“, în calitate de indiciu al „pedepsei juridice“, avem doar de câştigat.

O opinie destul de interesantă la această problemă o are A. Malko, care defineşte „restricţia de drept“ ca fiind „o reţinere a subiectului de la comiterea faptei ilicite, ceea ce creează condiţii propice pentru satisfacerea intereselor societăţii în general şi a celui vătămat în special şi a necesităţii lor de apărare. Acestea de fapt sunt nişte limite bine determinate de legislaţie pe care trebuie să le respecte subiectul; este excluderea unor posibilităţi de acţiune a subiectului“.37 Cea mai importantă expresie a restricţiilor de drept este determinată a fi pedeapsa juridică.38 Importanţă prezintă şi faptul că acest autor examinează noţiunea de „restricţie juridică“ în pereche cu cea de „stimulare juridică“, ceea ce oferă posibilitatea de a evidenţia unitatea teoretică şi interacţiunea dintre „pedeapsă“ şi „recompensă“ ca şi categorii de gen (stimulare şi limitare).

Rezultând din cele menţionate anterior, putem să ne permitem determinarea altor semne distinctive ale „pedepsei juridice“, semne ce o detaşează de alte tipuri de restricţii de drept.

Cel mai important semn distinctiv al „pedepsei“ este aplicabilitatea ei doar în urma comiterii unei fapte ilicite. Acest semn este unanim acceptat de specialiştii de domeniu. Pedeapsa este consecinţa de drept a comiterii faptei ilicite. Pedeapsa nu se poate aplica decât în cazuri de comitere a faptei ilicite, deşi există situaţii în care legea admite neaplicarea pedepsei în urma comiterii faptei ilicite.39 De aici şi ideea că de interpretarea corectă a esenţei legăturii dintre fapta ilicită şi pedeapsă depinde toată teoria pedepsei juridice.

Din axioma „pedeapsa este consecinţa comiterii faptei ilicite“ au fost construite diverse teorii ale pedepsei, „pedeapsa ca represiune“, „pedeapsa ca răzbunare“, „pedeapsa ca răsplată“ şi altele. Menţionăm, că toate aceste teorii au comun absolutizarea legăturii „faptă ilicită — pedeapsă“ şi oportunitatea interacţiunii ei cu alte fenomene. Acest lucru a generat consecinţe negative, pedeapsa apărând doar ca instrument de răsplată, răzbunare. La momentul actual anume această semnificaţie a noţiunii de pedeapsă domină ramura dreptului penal.

Includerea în cadrul teoriei a acestor noţiuni nu a adus nimic pozitiv în interpretarea legăturii „faptă ilicită — pedeapsă“, ba dimpotrivă s-a revenit la legea talionului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ şi compensare. În plus aceasta a fost adusă la nivelul „esenţei pedepsei“. Adevărul evident referitor la aplicarea pedepsei pentru comiterea faptei ilicite a dobândit conotaţie de răsplată cu suferinţă, răzbunare prin cauzarea de suferinţă. Autorul V.Niconov menţionează mai departe că „răzbunarea prin suferinţă reflectă mai mult conţinutul pedepsei, compensarea răului pricinuit reflectă toate laturile respectivului fenomen, ceea ce şi reprezintă esenţa pedepsei“.40

Începutul unei noi interpretări a aplicării pedepsei o găsim încă în antichitate. Platon, avea o poziţie clară în acest sens, menţionând că „pedeapsa nu se aplică pentru comiterea infracţiunii, întrucât ceea ce e înfăptuit nu mai poate fi reparat, scopul ei este însă de perspectivă“.41 La fel afirma Seneca: „Răzbunarea pentru infracţiunea comisă este total lipsită de înţelepciune, pedeapsa se aplică însă pentru a preveni comiterea de infracţiuni întrucât trecutul e ireversibil, pe când viitorul poate fi modelat“.42 Grotius a soluţionat problema în felul următor: “… Aplicând pedeapsa trebuie să ţinem cont de două lucruri: pentru ce se aplică şi în ce scop se aplică. Aplicarea cu un obiectiv bine conturat pentru viitor reprezintă scopul pedepsei“.43

Acest lucru era evident şi pentru penalişti, ei afirmând că răsplata nu este un scop în sine, suplimentând teoriile pedepsei cu studiul scopurilor acesteia. Aici, însă, suntem în faţa unei contradicţii. Dacă pedeapsa se aplică cu un scop anume şi pentru ceva ce a fost comis, atunci ea nu poate fi echivalată cu răzbunarea, răsplata.

Până la rezolvarea acestor probleme în doctrina penală ce este pedeapsa, vom încerca totuşi să conturăm noţiunea de „pedeapsă juridică“. Anterior am prezentat două semnalmente ale acesteia — faptul că ea reprezintă o restricţie de drept“ (indice de gen) ce se aplică vinovatului de comiterea faptei ilicite (varietate de gen). Întrucât nu recunoaştem esenţa pedepsei ca fiind răzbunarea, este necesar să precizăm scopurile aplicării acestui instrument juridic.

După cum sa menţionat anterior prin sistemul şi practica pedepselor, pedeapsa, în procesul evoluţiei sale, a urmărit trei scopuri: expiaţiunea, răzbunarea şi intimidarea.

Astfel, instinctiv, în societatea primitivă, individul lezat răspundea în mod simplu — printr-o reacţiune imediat fizică şi cît mai puternică. Violenţa răspundea astfel în mod reflex fără proporţii la violenţă.

Un pas înainte faţă de acest stadiu este ideea de răzbunare, care rafinează violenţa amânând-o un timp. Odată cu această concepţie, apare şi ideea raţională a justiţiei. Căci pentru un om primitiv răzbunarea este un drept al lui, el înţelege că are dreptul să facă un rău, oricît de mare, aceluia care i-a făcut un rău. Ideea însăşi de răzbunare este astfel o idee juridică, ce conţine în genere întreaga idee a dreptului, aşa cum s-a dezvoltat mai tîrziu.

Îndată ce societatea a început să devină mai complexă, răzbunarea a început să fie înlocuită cu compoziţia privată. Individul ameninţat oferă o valoare oarecare pentru a se renunţa la răzbunare. Un pas important a fost făcut cînd statul a intervenit pentru a reglementa răzbunarea şi compoziţia, fixând un tarif de compensaţii, care de data aceasta devine de drept public.

Actualmente cel mai răspândit mod de prezentare a scopurilor pedepsei în dreptul penal este cel ce le divizează în scopuri generale (abţinerea persoanelor potenţiali infractori — prevenţie generală) şi speciale (abţinerea de la comiterea de infracţiuni a persoanelor deja vinovate de încălcarea legii — prevenţie specială). Scopul prevenţiei speciale este legat de scopul corectării juridice a comportamentului celui vinovat, scopuri ce se realizează concomitent. Doctrina juridică mai evidenţiază şi pe cel de-al treilea scop — restabilirea echităţii sociale, ceea ce considerăm a fi extrem de incorect.

Mai întâi de toate dauna cauzată de făptuitor nu întotdeauna poate fi reparată, existând consecinţe negative ireversibile (de exemplu decesul victimei). În cel de-al doilea rând, restabilirea drepturilor (repararea daunei) depăşeşte instituţia pedepsei, aceasta reprezentând o instituţie juridică independentă.

În această manieră deosebind scopurile pedepsei penale, obţinem conţinutul logic al „pedepsei juridice“ exprimat în definiţia: „pedeapsa juridică reprezintă o varietate a restricţiilor de drept aplicabile persoanei vinovate de comiterea de fapte ilicite în scop de prevenţie generală şi specială“. Această definiţie permite detaşarea pedepsei juridice de alte categorii juridice tangente în cadrul teoriei dreptului.

Pe lângă conţinutul logic de bază, noţiunea de „pedeapsă juridică“ poate fi împlinită cu alte semne adiţionale ce pot fi deduse din conţinutul fundamental al categoriei examinate.

Acestea pot fi reprezentate: de forma procesuală specială de aplicare a pedepsei; evaluarea şi calificarea faptei ilicite şi sancţionarea în limitele pedepsei reglementate; consfinţirea juridică a pedepsei etc. Nu intenţionăm să le analizăm detaliat întrucât acest lucru este realizat deja în doctrina juridică.44

Indisolubil legată de formarea abstracţiei „pedeapsă juridică“ este şi etapa următoare a formării ei, şi anume cea a delimitării acesteia de categoriile juridice înrudite şi tangente.

În primul rând, e importantă analiza corelaţiei sintagmelor „pedeapsă“ şi „restricţie juridică“. Din start e clar că ele au la bază relaţia dintre parte şi întreg (gen şi specie). Fiece pedeapsă este o limitare, o restricţie de ordin juridic, pe când nu orice atare limitare reprezintă pedeapsă. În acest mod, pedeapsa reprezintă cea mai importantă formă pe care o îmbracă restricţiile de drept, menţionează A.V. Malko.45 Toate celelalte restricţii în caz de nerespectare de către subiectele vizate, sunt asigurate prin somarea aplicării pedepsei. Obligaţiile, prohibiţiile, măsurile de curmare etc. sunt asigurate prin aplicarea sancţiunii ce prevede pedeapsa juridică. Cel mai important semn distinctiv al pedepsei este aplicabilitatea ei exclusivă faţă de subiectul vinovat de comiterea faptei ilicite. Acest semn este şi cel mai important pentru delimitarea „pedepsei“ de „restricţiile juridice“.

În cel de-al doilea rând, întrucât mulţi teoreticieni leagă „pedeapsa“ de aplicarea „forţei de constrângere“ a statului, e important să evidenţiem deosebirile lor teoretice. Delimitarea „pedepsei“ de „constrângere“ este similară cu cea precedentă. Aici este la fel de evidentă conexiunea de gen a noţiunilor examinate. Nu negăm faptul că anumite pedepse reprezintă constrângere de stat dar, reiterăm că nu toate pedepsele sunt şi constrângere de stat (de exemplu pedepsele aplicate în cadrul unor organizaţii, întreprinderi etc.). Aceste cazuri sunt dovada lipsei de coincidenţă între noţiunile analizate de noi. În acelaşi timp menţionăm că nu orice constrângere este şi o pedeapsă. Spre exemplu măsurile de curmare deşi se aplică cu utilizarea metodelor de constrângere şi sunt legate de comiterea faptei ilicite, totuşi menirea lor constă în asigurarea condiţiilor optime desfăşurării anchetei preliminare şi nicidecum în aplicarea pedepsei. Aici măsurile de constrângere se aplică în scopul soluţionării sarcinilor procesului penal şi nicidecum în virtutea comiterii infracţiunii. În categoria aceasta de măsuri de constrângere includem şi tratamentul prin constrângere, verificarea bagajelor şi percheziţia personală, verificarea documentelor etc.

În această manieră, constrângerea de stat reprezintă pedeapsă juridică doar atunci când se aplică în virtutea comiterii de fapte ilicite şi reprezintă consecinţa juridică a calificării acestor fapte.

În cel de-al treilea rând, prezintă o deosebită importanţă determinarea corelaţiei dintre noţiunile „sancţiune“ şi „pedeapsă juridică“. Într-adevăr, noţiunea de sancţiune este utilizată cu diverse sensuri46 (despre aceasta am vorbit anterior).

Problema identificării acestor noţiuni, a definirii lor plenare este greu de realizat, căci particularităţile diferitelor tipuri de sancţiuni impun definiţii concrete. Astfel, nu vom putea da o definiţie universală pedepsei, dar vom putea defini pedeapsa penală. La fel, o definiţie a sancţiunii, în general, este greu de realizat, dar putem distinge şi defini sancţiunea civilă, administrativ-contravenţională, disciplinară, sancţiunea pozitivă sau negativă.

Teoria dreptului cel mai des prin sancţiune indică asupra elementului de structură al normei juridice. Ca element structural al entităţii fundamentale a dreptului — norma juridică — ce desemnează măsurile constrângătoare sau stimulatoare, care trebuie suportate de subiectul juridic ce a încălcat sau s-a conformat prevederilor acesteia, sancţiunea juridică prezintă o serie de trăsături definitorii.

După cum am menţionat anterior, specialiştii tratează sancţiunea drept consecinţa negativă a încălcării dispoziţiei normei juridice, ceea ce reprezintă sancţiunea negativă. M.Djuvara consideră ca sancţiunea juridică este actul prin care în mod silit se obţine executarea unei obligaţii ce nu se face de bună voie.47

Sancţiunea este considerată de alţi autori ca o modalitate utilizată în relaţiile sociale în vederea stimulării (este vorba de responsabilitatea juridică) şi impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criteriile juridice explicite (este vorba de răspunderea juridică).

Societatea îşi organizează instrumentele de control social, prin care îşi asigură realizarea normelor, la nevoie prin restrângerea drepturilor şi libertăţilor persoanei care a nesocotit aceste norme şi constrângerea de a suporta consecinţele faptelor sale. Sancţiunea reprezintă, după părerea lui P. Vonică, punerea forţei organizate de stat în serviciul dreptului. Forţa individuală prin care se încearcă realizarea unui drept nu constituie o sancţiune juridică, decît dacă ea este organizată, autorizată sau comandată în mod direct de stat; de aceea se spune că sancţiunea juridică este atributul statului.48

Stabilirea corelaţiei „pedeapsă juridică“ cu sensul general al noţiunii de „sancţiune“ ce include diverse forme (pecuniare, de restabilire a drepturilor etc.) nu prezintă nici o dificultate.

Astfel,49 după natura lor, sancţiunile pot fi: patrimoniale, care vizează patrimoniul persoanei; nepatrimoniale, care vizează drepturile persoanei (decăderea din drepturi); actele persoanei (nulităţile); persoana (privarea de libertate, recluziunea); După gradul lor de determinare: sancţiuni determinate, relativ-determinate, alternative şi cumulative; După ramura de drept pe care o acoperă: sancţiuni civile, disciplinare, penale, administrative, financiare, internaţionale; După rolul lor: sancţiuni cu caracter reprimator şi sancţiuni cu caracter reparator preventive; După modul de reglementare: sancţiuni generale, cuprinse în legi-cadru, coduri etc. şi sancţiuni speciale, reglementate prin norme speciale; După efectele produse: sancţiuni cu efect precumpănitor moral şi sancţiuni cu efect precumpănitor patrimonial; După regimul lor juridic: sancţiuni transmisibile şi sancţiuni netrans­misibile; După natura încălcării, forma pe care o îmbracă conduita ilicită ce reclamă o anume sancţiune, deosebim: sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni disciplinare, sancţiuni civile.

Sensul noţiunii de „pedeapsă“ ar coincide doar cu sensul noţiunii de „sancţiune punitivă“. Dar chiar şi în acest caz aceste noţiuni nu se dublează reciproc, întrucât deşi abordează acelaşi fenomen, totuşi o fac de pe poziţii diferite. Sancţiunea punitivă indică asupra existenţei reglementării pedepsei în cadrul unei norme juridice, pe când pedeapsa juridică prezintă acest fenomen în calitate de instrument specific de restricţionare juridică în virtutea comiterii de fapte ilicite.

În cel de-al patrulea rând, prezintă importanţă corelaţia dintre pedeapsa juridică şi instituţia restabilirii în drepturi. Astfel, uneori se nasc situaţii în care aceste două fenomene coincid, deşi coincidenţa deplină a esenţei lor este exclusă. Totuşi opinăm că e mai binevenită examinarea corelaţiei dintre ele prin evidenţierea elementelor de detaşare a lor şi nu de coincidenţă sau similitudine.

Pedeapsa nu are drept scop restabilirea în drepturi sau despăgubirea, acestea fiind obiectivul unei alte instituţii juridice. Astfel în cazul unor fapte ilicite concrete legea nu aplică pedeapsa fiind suficientă restabilirea în drepturi şi a ordinii preexistente (situaţii specifice mai mult dreptului civil). Uneori se repară daune şi în lipsa vinovăţiei (de exemplu prin cauzarea de daune de către obiecte cu pericol sporit).

Cu alte cuvinte restabilirea în drepturi e posibilă şi fără aplicarea pedepsei, iar aplicarea pedepsei se poate face şi uneori e necesară şi fără restabilirea drepturilor (atunci când dauna este ireversibilă şi nu poate fi recuperată). Există însă situaţii în care operează concomitent şi pedeapsa şi restabilirea drepturilor, ceea ce nu ne dă dreptul să le identificăm şi nici să atribuim pedepsei funcţia de restabilire a drepturilor. În situaţiile în care nu se poate restabili ordinea preexistentă urmează aplicarea pedepsei, întrucât alte sancţiuni nu-şi mai au rostul să fie aplicate. În ramura dreptului civil în cea mai mare parte restabilirea în drepturi se realizează fără aplicarea de pedepse, întrucât daunele civile se pot recupera pe această cale.

Astfel, restabilirea în drepturi urmează a fi recunoscută cu statut juridic de instituţie juridică independentă. Pedeapsa juridică mereu se exprimă prin aplicarea faţă de vinovat a unor îngrădiri în virtutea faptei comise de el, iar executarea silită a obligaţiei de bază sau altă modalitate de restabilire în drepturi depăşesc limitele pedepsei juridice.

În cel de-al cincelea rând, e necesară determinarea corelaţiei dintre noţiunile „pedeapsă juridică“ şi „răspundere juridică“. Doctrina atestă viziuni ce le identifică,50 precum şi viziuni ce le atribuie esenţă diferită.51 Ne raliem celei de-a doua opinii care este fundamentată ştiinţific şi justificată din punct de vedere teoretic.

Urmează să vedem care este corelaţia dintre pedeapsa juridică şi răspunderea juridică. În ceea ce priveşte pedeapsa şi responsabilitatea juridică, aici nu e nevoie de argumente suplimentare întrucât simpla interpretare a sensului lor denotă diferenţa imensă dintre ele. E mai delicată situaţia în vederea stabilirii corelaţiei răspunderii juridice cu pedeapsa juridică, de aceea întru delimitarea lor e preferabil ca prima să fie tratată ca un cumul de raporturi juridice procesuale şi materiale născute între stat (sau alt subiect) şi cel ce a comis fapta ilicită. Acest punct de vedere a fost iniţial pe larg răspândit în doctrina dreptului penal,52 după care şi-a găsit adepţi şi printre specialiştii teoriei generale a dreptului.53

Din această poziţie şi în virtutea logicii formale devine limpede că răspunderea juridică nu poate fi redusă la simpla realizare a pedepsei juridice. Nu trecem la abordarea dialectică a răspunderii juridice. Astfel, nu în zadar am propus tratarea aleasă de penalişti întrucât acestia s-au preocupat cel mai mult de delimitarea ce ne interesează. Definiţia răspunderii prezentată anterior este una complexă ce reflectă elemente de conţinut de natură procesuală şi materială, ceea ce permite evidenţierea stadiilor de realizare a ei. Astfel, pedeapsa juridică este partea de final a realizării răspunderii juridice. În consecinţă noţiunea de „pedeapsă juridică“ nu poate substitui pe cea de „răspundere juridică“, care reprezintă un fenomen mult mai complex.54

În concluzie opinăm că argumentele aduse sunt suficiente pentru abordarea ulterioară a studiului sancţiunii juridice, ca sancţiune pozitivă (recompensă, stimulare) şi sancţiune negativă (pedeapsă juridică). Reieşind din faptul că sancţiunea şi pedeapsa sunt sinonime, concluzia la care ajungem este că noţiunea de „pedeapsă juridică“, mai ales atunci când este abordată în tandem cu noţiunea de „recompensă juridică“, poate fi tratată drept o categorie juridică ce se regăseşte în toate ramurile dreptului şi nu doar în cea a dreptului penal. Problema identificării acestei noţiuni, a definirii lor plenare nu este simplu de realizat, căci particularităţile deferitor tipuri de sancţiuni şi recompense impun definiţii concrete.

Sancţiunea juridică poate fi considerată şi ca o instituţie, care este utilizată în relaţiile sociale în vederea stimulării (este vorba de responsabilitatea juridică şi sancţiunea pozitivă) şi impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport cu criteriile juridice explicite, (este vorba de răspunderea juridică şi sancţiunea negativă, care poartă denumirea de pedeapsă juridică).

1 http//wwwstiucum.com/drept/dreptcivil/teoriageneralaasancţiunilor…/ (vizitat 01.03.13)

2 Ibidem

3 L. Barac. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1997. p. 23

4 L. Barac. Op. Cit., p. 213

5 L. Barac. Op. Cit., p. 219

6 N. Paroşanu. Pedeapsa — element structural în sistemul răspunderii juridice. Teză de doctorat. Chişinău, 2010. p. 125

7 Д. Балтаг, Н. Парошану. Актуальные аспекты проблематики правового наказания в общей теории права. Закон и жизнь, №4, 2010. с.7-21

8 Р. Л. Хачатуров, П. Г. Ягутян. Юридическая ответственность. Тольяти, 1995. с.31

9 T. Herseni. Sociologia. Bucureşti, 1992. p. 355

10 Apud: D. Baltag, A. Guţu. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2020. p. 87

11 N. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992. p. 35

12 Р.Л. Хачатуров, П. Г. Ягутян. Op. Cit., c. 35

13 Ibidem. c. 36

14 П. Сорокин. Преступление и кара, подвиг и награда. С.Пб: РХГИ, 1999. с. 292

15 А.А. Жижиленко. Наказание. Его понятие и отличие от других средств правоохраны. С.Пб., 1914

16 А.А. Жижиленко. Op. Cit., c. 583

17 Ibidem

18 Ibidem. c. 584

19 N. Paroşanu. Op. Cit. p. 74

20 А. А. Жижиленко. Op. Cit., c.602

21 L. Barac. Op. Cit., p. 243

22 D. Baltag. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău, 2007. p. 136-146

23 Большой энциклопедический словарь. Москва, 1998. с. 1058

24 Философский энциклопедический словарь. Москва, 1999. с. 567

25 Conceptul de sancţiune socială. http//www.stiucum,cem/drept/sociologiejuridică. (vizitat 12.03.13)

26 P.P. Bartle. Devierea comportamentală. http//www.cec+vcn+b.l.k/mpfe/modules/cri-deru (vizitat 12.03.13)

27 C. Becaria. despre infracţiuni şi pedepse. Buxcureşti: Humanitas, 2007//http: ro.scribt.com/doc/37056419/despreinfractiunişipedepse… (vizitat 12.03.13)

28 Comportamente pro şi antisociale http:eru.ro/articole/comportament (vizitat 12.03.13)

29 А.А. Жижиленко. Op. Cit., p.3

30 Ibidem. p. 650-651

31 А. Малько. Стимулы и ограничения в праве. Саратов: Изд-во Саратовского Университета, 1994. с. 92-95

32 Н. С. Малеин. Юридическая ответственность и справедливость. Москва, 1992. с.36

33 М.Ю. Шендяпина. Стадии юридической ответственности. Москва, 1998. с. 36

34 Д.А. Ковалюнас. Санкции в публичном праве. Самара, 2000. с. 21

35 Л.В. Багрий-Шахматов. Уголовная ответственность и наказание. Минск, 1976. с.117

36 М. Шаргородский. наказание, его цели и эффективность. Минск, 1996. с. 15

37 А. Малько. Op. cit., p. 59

38 Ibidem. p. 68

39 B. Никонов. Уголовное наказание. Поиск и истины. Тюмень, 2000. c. 10

40 B. Никонов. Op. cit., p. 25

41 B. B. Лазарев. Применение советского права. Казань, 1972. c. 422

42 Ibidem

43 Ibidem. c. 444

44 B.B. Никонов. Op. cit., с.26

45 А. Малько. Op. cit., p. 68

46 A.B. Краснов. Прaвовые санкции в экономической сфере. Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Казань, 1999. c. 9

47 M. Djuvara. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti: Ed.ALL Beck 1995. p.405

48 R. Vonică. Introducere generală în drept. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2000. p. 517

49 L. Barac. Op. Cit., p. 240

50 Н.С. Малейн. Op. Cit., p. 36

51 M. Мироненко. Принципы юридической ответственности. Тольятти, 2001. c. 8-9

52 Л.В. Багрий-Шаxматoв. Уголовная ответственность и наказание. Минск 1976. c.18-20

53 C. Алексеев. Проблемы теории права. Курс лекций: В 2 т. Т. 1: Основные вопросы общей теории социалистического права. Свердловск: издание наука.1972. c.383-384

54 D. Baltag, N. Paroşanu. Discuţii privind pedeapsa juridică în istoria şi evoluţia dreptului. În: Revista de studii şi cercetări juridice, 2009, nr.1-2, p.27

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro