ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Libertatea contractuală la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Valeriu BAEŞU, doctorand, lector superior, ULIM

Freedom of contract is the freedom of individuals and groups (such as corporations) to form contracts without government restrictions. This is opposed to government restrictions such as minimum wage, competition law, or price fixing. The freedom to contract is the underpinning of laissez-faire economics and is a cornerstone of free-market libertarianism. Through freedom of contract, individuals entail a general freedom to choose with whom to contract, whether to contract or not, and on which terms to contract.

Libertatea contractuală se exprimă şi prin libertatea părţilor de a îşi alege forma contractului şi de a stabili conţinutul. Dacă orice contract este just prin sine şi obligaţia se naşte din voinţele părţilor, este normal ca acestea să poată să îşi stabilească conţinutul şi forma de manifestare a voinţei lor juridice. Libertatea de fond este ţărmurită doar de bunele moravuri şi de ordinea publică. În formă, libertatea contractuală se exprimă prin aceea că o convenţie se va naşte validă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor: „Solo consensus obligat“.

Libertatea contractuala fiind fundamentul juridic al realizării unui acord de voinţe valabil încheiat, neviciat şi care îşi produce efecte juridice doar dacă acesta este liber exprimat, reprezintă elementul de bază a realizării colaborării dintre participanţii circuitului civil. Acest principiu este consfinţit în mod indirect, într-o serie de acte normative fundamentale ale Republicii Moldova care evedenţiază atât trasaturile caracteristice cât şi importanţa teoretico-practică a acestuia.

Dacă la nivel naţional protecţia constituţională a libertăţii contractuale rămâne cel puţin controversată în sistemele în care actul fundamental nu o garantează expres, cum este cazul Republicii Moldova, nici la nivelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, act internaţional reprezentând un minimum de protecţie necesară a drepturilor fundamentale, libertatea contractuală nu se regăseşte expres garantată. Considerată un drept de natură economică, raţiunile absenţei unei asemenea garantări ţin, în linii mari, de motivaţia absenţei garantării în genere a drepturilor de aceeaşi natură. Ele se susţin şi prin incertitudinea ce planează chiar şi în prezent, nu doar la data adoptării Convenţiei, asupra sensului, conţinutului însuşi al libertăţii contractuale, ca libertate ce se aplică în special relaţiilor dintre particulari, dar şi asupra rangului său normativ în diferitele sisteme de drept europene.

Pare că redactorii Convenţiei nu au imaginat că dreptul civil al bunurilor şi al obligaţiilor ar putea fi afectat de garanţia europeană a drepturilor fundamentale, întrucât singurul drept de natură economică prezent în Convenţie, cel la respectarea bunurilor, nu face parte din corpul iniţial al acesteia, regăsindu-se exilat în articolul 1 al Protocolului Adiţional nr. 1. Dispoziţiile sale au un caracter fluid şi puţin constrângător faţă de puterile etatice: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.“

Tăcerea evidentă a normelor asupra libertăţii contractuale, deşi nu poate fi interpretată ca o pură carenţă textuală, este compensată la nivel jurisprudenţial în mai multe direcţii: sensul acordat noţiunii de „reglementare a folosirii bunurilor“ şi celei de-a treia norme din art. 1 al primului Protocol, ale cărei consecinţe, constând în limitele impuse puterii statale fundamentează o protecţie indirectă a libertăţii contractuale (Secţiunea 1); sensul acordat neretroactivităţii în materie civilă, care pare să sacrifice această libertate în favoarea stabilităţii juridice circumscrisă de interesele generale superioare ale statelor (Secţiunea 2); sensul acordat dreptului particularilor de a renunţa pe cale contractuală la drepturile garantate de către Convenţie (Secţiunea 3).

Ineficacitatea dipoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, dorită de redactorii acesteia, întrucât ele privesc chestiuni politice, economice şi sociale asupra cărora divergenţele de opinie sunt rezonabile în statele democratice, care ar trebui astfel să rămână cât mai libere în a aprecia oportunitatea şi sensul legiferării în materia regimului bunurilor, a fost înlocuită, începând cu anul 1982, de un efect constrângător amplificat progresiv. Meritul este al revirimentului jurisprudenţial realizat de către organele Convenţiei şi iniţiat de hotărârea Sporrong şi Lönnroth, prin care s-a extins treptat întelesul noţiunii de „bunuri“ şi s-a descoperit, în art. 1 al primului Protocol, existenţa celor a trei norme distincte cărora le-a fost ataşat un efect util1.

Astfel, lipsei de condamnări a statelor pentru încălcarea acestei dispoziţii i s-a substituit, odată cu anii 80, elaborarea unui aparat conceptual capabil să-i ofere greutate juridică. Suveranitatea statelor s-a regăsit astfel gradual supusă unui control internaţional real şi substanţial, neignorabil la nivel naţional în ce priveşte normarea intereselor economice ale indivizilor. În ciuda progresului admirabil în materia protecţiei proprietăţii, realizat etapizat, dar ferm, analiza atât a textului propriu-zis al art. 1 din primul Protocol, cât şi a jurisprudenţei dezvoltate în baza sa nu susţine posibilitatea de a concluziona asupra unei garanţii certe acordate de Convenţie libertăţii contractuale.

Exigenţa clarităţii asupra statutului acesteia în sistemul Convenţiei impune evitarea prezentării amănunţite a evoluţiei art. 1 al Primului Protocol în jurisprudenţa organelor Convenţiei, în ciuda originalităţii efortului lor de extindere a înţelesului noţiunii de „bunuri“ şi a câmpului de aplicare materială a art. 1. Trebuie deci să fie prezentată exclusiv jurisprudenţa interesând în mod direct libertatea contractuală.

Hotărârea Sporrong şi Lönnroth din 13 iunie 1979 constituie momentul distingerii, pe cale jurisprudenţială, a trei norme în art. 1 al primului Protocol. Prima, descoperită în prima frază a primului alineat, enunţă principiul respectării proprietăţii. Cea de-a doua, exprimată în a doua frază a primului alineat, se referă la privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii. A treia, reprezentată de alineatul al doilea al articolului, vizează recunoaşterea puterii statelor ca, printre altele, să reglementeze folosirea bunurilor conform interesului general şi prin emiterea de legi pe care le consideră necesare în acest sens. Inovaţia hotărârii Sporrong şi Lönnroth se manifestă în primul rând prin descoperirea primei norme şi autonomizarea sa în raport cu celelalte două, ceea ce permite Curţii Europene a Drepturilor Omului să îşi deschidă calea extinderii ulterioare a câmpului de aplicare a controlului ingerinţelor etatice asupra dreptului de proprietate , înţeles el însuşi într-un sens larg, favorizator al interpretărilor extensive care îl apropie de noţiunea de patrimoniu2.

Mai mult, este identificat conţinutul primei norme ca impunând a se verifica dacă „un just echilibru a fost menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului“. Autonomizând criteriul justului echilibru, toate măsurile etatice afectând regimul bunurilor vor fi supuse unui control de proporţionalitate , ceea ce reprezintă o reducere considerabilă a marjei de apreciere pe care statele o au în mod tradiţional în determinarea interesului general.

Jurisprudenţa ulterioară constantă precizează repetitiv natura celor trei norme în raport de legăturile pe care le întreţin, precum şi felul în care trebuie interpretate şi aplicate. Astfel, înainte de a se pronunţa asupra primei norme, care are caracter principial, Curtea trebuie să se asigure că nu este aplicabilă niciuna dintre celelalte două norme, care au caracter special, derogatoriu de la prima, întrucât privesc domenii particulare — deposedarea, respectiv limitarea folosirii bunurilor — de aplicare a principiului din prima normă. Importanţa primei norme rezultă aşadar nu doar din caracterul său autonom şi efectiv, ci şi din caracterul său general, interstiţial şi rezidual , de normă de referinţă — criteriu de interpretare a celorlalte două norme din articol.

Astfel, în baza raţionamentului impus de existenţa în art. 1 a celor trei norme, de relaţiile dintre acestea şi cu ocazia controlului asupra încălcării, în materia contractelor de locaţiune, a art. 1 din primul Protocol, Curtea şi Comisia s-au pronunţat şi asupra libertăţii contractuale, fiind de acord în stabilirea normei incidente în materie, dar fără însă a ajunge la aceleaşi concluzii referitor la nerespectarea acesteia. Reprezentativă rămâne în acest sens hotărârea Mallacher v. Austria din 15 decembrie 1989, care atestă caracterul aleatoriu al protecţiei acordate libertăţii contractuale3.

În speţă, autorii sesizării invocau încălcarea acesteia prin nerespectarea art. 1 a primului Protocol de către legea statală care permitea, pentru contracte de locaţiune aflate în curs şi încheiate între 1968 şi 1981, reducerea excesivă a chiriilor, până la 80% din cuantumul stabilit iniţial prin acordul cocontractanţilor, la cererea şi în favoarea locatarilor. S-a invocat astfel că legea nu respectă dreptul de proprietate al locatorilor şi nici libertatea contractuală a acestora, în baza căreia fuseseră stabilite iniţial chiriile, locatorii proprietari considerându-se privaţi de o parte considerabilă a viitoarelor venituri locative.

Consecventă interpretării date art. 1, Curtea verifică mai întâi aplicabilitatea celor două norme speciale, înlăturând-o pe prima dintre acestea, întrucât măsurile legislative nu reprezentau o expropriere, nici formală, nici de fapt. Curtea reţine însă aplicabilitatea celei de a doua norme speciale, considerând că măsurile legislative contestate, prin aceea că privează proprietarii de o parte a veniturilor lor imobiliare, se constituie în măsuri de reglementare a folosirii bunurilor. În interpretarea eventualei atingeri a libertăţii contractuale, care îşi găseşte astfel fundament indirect în norma a treia a art. 1 din primul Protocol, Curtea se raportează însă, conform atitudinii tradiţionale iniţiate prin hotărârea Sporrong şi Lönnroth, şi la norma generală din primul alineat al art. 1, operând aşadar controlul de proporţionalitate impus de aceasta4.

Dacă la prima vedere al doilea alineat al primului articol protejează nu un drept fundamental al particularilor, ci dreptul statelor de a adopta liber măsuri considerate de ele necesare pentru reglementarea politicii sociale şi a intereselor economice individuale, jurisprudenţa organelor Convenţiei o transformă, printr-o interpretare curajoasă, într-o dispoziţie „subterfugiu“, răsturnându-i sensul, pentru a proteja particularii împotriva ingerinţelor etatice în materia normării folosirii bunurilor, care nu ar respecta cerinţele justului echilibru impus de primul alineat al art. 1. Acestea impun un control în etape: ingerinţa trebuie să fie realizată printr-o lege; legea trebuie să intervină pentru satisfacerea unui scop de interes general; ingerinţa legii nu trebuie să fie disproporţionată în raport cu scopul a cărui satisfacere o urmăreşte.

În speţă, Curtea consideră că scopul legii este de interes general şi este de acord cu susţinerile autorităţilor austriece, pe care nu le apreciază ca fiind în mod manifest nerezonabile: „legea contestată are ca finalitate reducerea diferenţelor excesive şi nejustificate dintre chiriile apartamentelor echivalente, combaterea speculaţiilor pe piaţa imobiliară şi facilitarea accesului la locuinţe cu preţ rezonabil pentru persoanele având o condiţie modestă, încurajând totuşi modernizarea imobilelor care nu respectau anumite norme“5.

Afirmând că deşi impune o reducere a chiriilor de o amploare considerabilă, ingerinţa legii raportată la scopul urmărit „nu este disproporţionată şi nici inadecvată astfel încât să nu mai ţină de marja de apreciere a statului“, Curtea susţine că acesta trebuie să poată lua măsuri care au incidenţă asupra executării contractelor în curs, măsuri printre care se regăseşte şi controlul chiriilor. În acest sens, „simplul fapt că chiriile iniţiale au fost determinate prin contract si în baza condiţiilor pieţii de la acea vreme nu înseamnă că pentru a-şi realiza politica legiuitorul nu poate să le considere inacceptabile din punctul de vedere al politicii sale sociale“.

Statuând, în baza argumentaţiei precizate, că nu este încălcat art. 1 al primului Protocol, Curtea adoptă o atitudine cel puţin reticentă în a acorda protecţie reală şi efectivă libertăţii contractuale, controlul său asupra atingerilor aduse acesteia fiind în speţă aproape inexistent. În contrapartidă, însă inutil, Comisia s-a demostrat, în aceeaşi afacere, mult mai favorabilă protecţiei libertăţii contractuale. Aprecierile sale în privinţa proprietarilor care nu se pot sustrage decât cu greu unei revizuiri sau înnoiri a contractului de locaţiune, ocazii cu care le este impusă de către stat o chirie redusă, susţin pertinenţa luării în considerare şi a restricţiilor aduse pe această cale dreptului proprietarilor de a evacua locatarii. Comisia afirmă astfel necesitatea acordării unei mai mari importanţe drepturilor contractuale dobândite, considerând că „ingerinţa în folosirea bunurilor necesită o justificare particulară atunci când e vorba despre contracte liber încheiate“.

Importanţa hotărârii Mellacher se relevă aşadar prin aceea că deşi libertăţii contractuale i se recunoaşte valoare convenţională, ea fiind ataşată, în calitate de drept de natură economică, regimului folosirii bunurilor, eficacitatea sa rămâne nesemnificativă, echivalând cu o lipsă de garantare. Aceasta câtă vreme marja de apreciere a statului în materie îşi păstrează în accepţiunea Curţii amploarea covârşitoare susţinută de însăşi formularea cuprinsă în al doilea alineat al art. 1 „(…) pe care le consideră necesare (…) (statele, n. a.)“. Justificarea acestei poziţii rezidă în funcţia socială a proprietăţii private, care susţine capacitatea statelor de a alege discreţionar măsurile de reglementare în materie, incidente astfel şi asupra libertăţii contractuale, fără ingerinţe exterioare de genul controlului exercitat de o jurisdicţie la nivel european. Această optică este evidentă şi în jurisprudenţa ulterioară privind eventualele violări, prin măsuri legislative naţionale privind contractele de locaţiune, ale art.1 al primului Protocol6.

De pildă, în decizia G. v. Austria din 7 iunie 1990 Comisia se plasează de partea argumentelor autorităţilor austriece care invocă necesitatea menţinerii chiriilor anterioare, pentru a asigura viabilitatea întreprinderilor, deşi reclamanţii susţineau că legea care anula clauzele de renegociere prevăzute în contractele de locaţiune comercială îi priva de posibilitatea de a renegocia chiriile în momentul în care acestea ar fi coborât sub preţul pieţei. Considerând că obligaţiile impuse proprietarilor nu sunt disproporţionate, Comisia nu oferă protecţie libertăţii contractuale, în ce priveşte libera renegociere a contractului. Curtea îşi reconfirmă poziţia defavorabilă libertăţii contractuale în hotărârea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andradis v. Grecia din 9 decembrie 1994.

În speţă, noul regim democratic grec dorea rezilierea unui contract privind construirea unei rafinării de petrol, încheiat în timpul regimului anterior, iar societatea Stran, în baza clauzei de arbitraj inserată în contract, solicita acordarea de daune-interese. Afirmând „preeminenţa intereselor superioare ale statului asupra obligaţiilor contractuale şi necesităţii menţinerii echilibrului contractului“, Curtea este de acord cu „necesitatea statului democratic grec de a pune capăt unui contract pe care l-ar considera prejudiciabil în raport cu interesele sale economice“. Fără a adânci consecinţele art. 1 al primului Protocol în materia protecţiei conţinutului libertăţii contractuale a particularilor în raporturile contractuale în care cocontractantul este statul şi fără a realiza un autentic control de proporţionalitate, Curtea aduce în sprijinul poziţiei sale jurisprudenţa internaţională jurisdicţională şi arbitrală care „recunoaşte fiecărui stat o putere suverană în a modifica, rezilia, sub condiţia acordării unei compensaţii, un contract încheiat cu particularii“. Mai mult, se consideră că dacă statul nu este parte contractantă, nu îi revine nici măcar obligaţia pozitivă de a acţiona pentru a garanta ca indiferent de circumstanţe dreptul de proprietate să fie respectat în raporturile contractuale.

Survolarea acestei constanţe jurisprudenţiale demonstrează dificultatea de a discerne în normele art. 1 al primului Protocol un fundament al libertăţii contractuale care să îi asigure acesteia aceeaşi eficacitate pe care i-ar fi oferit-o o consacrare expresă în textul Convenţiei, precum şi o întindere redusă a protecţiei incidentale realizate de organele Convenţiei. Realitate pertinent sintetizată în doctrină: „acordând aproape sistematic un brevet de convenţionalitate reglementărilor statale care ating respectarea implicaţiilor contractelor referitoare la bunuri, Curtea sacrifică în mod deliberat libertatea contractuală care într-adevăr nu constituie un drept garantat de Convenţie“7.

Pe lângă controlul ingerinţelor statale în materia drepturilor fundamentale garantate convenţional manifestate şi în plan civil, influenţa sistemului Convenţei asupra nivelului normativ naţional se materializează şi prin consacrarea jurisprudenţială a unor obligaţii pozitive ce incumbă statelor în vederea asigurării respectării acestor drepturi. De cele mai multe ori, rarele decizii privind renunţarea pe cale contractuală la drepturi garantate de Convenţie se situează pe terenul acestor obligaţii ale statelor, controlul astfel exercitat fiind unul mai lax decât în cazul controlului asupra ingerinţelor.

Renunţarea poate privi fie drepturi de natură procesuală, fie de natură substanţială. Deşi în doctrină se consideră că renunţarea la drepturile procesuale nu interesează dreptul civil, aceiaşi autori se referă totuşi la jurisprudenţa Curţii care a admis clauzele compromisorii de arbitraj şi compromisurile ca mijloace privilegiate de renunţare la dreptul la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenţiei. Ceea ce astfel cu uşurinţă pare a se trece cu vederea este că posibilitatea părţilor unui contract de a decide de comun acord supunerea spre soluţionare a unui eventual litigiu născut din contract unei instanţe arbitrale este o manifestare a libertăţii contractuale în planul determinării conţinutului contractului. Din fericire, jurisprudenţa organelor Convenţiei, chiar dacă nu face aceste precizări, poate fi interpretată în sensul unei atari valorizări a libertăţii contractuale.

Începând cu hotărârea Deweer c. Belgiei din 27 februarie 1980 se impune principiul posibilităţii renunţării la protecţia judiciară şi la garanţiile procedurale ale art. 6 alin. 1 din Convenţie. Chiar dacă e vorba de o cauză privind dreptul penal, Curtea afirmă că „dreptul la un tribunal, element al dreptului la un proces echitabil, nu este mai absolut în materie penală decât în cea civilă“, în sistemele statelor contractante renunţarea la acest drept întâlnindu-se „frecvent în materie civilă, în special sub forma clauzelor contractuale de arbitraj (…). Prezentând avantaje de netăgăduit atât pentru cei interesaţi (renunţătorii, n. a.), cât şi pentru administrarea justiţiei, ea nu contravine de principiu Convenţiei“8.

Noţiunea de clauze contractuale de arbitraj trebuie înţeleasă în sens larg, ca incluzând nu doar clauza compromisorie de arbitraj, ci şi compromisul şi tranzacţia arbitrală. Deşi renunţarea poate îmbrăca şi alte forme, din perspectiva libertăţii contractuale mă voi referi la acele forme ce presupun un acord de voinţă al părţilor, care sunt de altfel şi cele mai des întâlnite. În ce le priveşte, Comisia şi Curtea examinează atent circumstanţele unor atari renunţări, pentru a verifica, printre altele, dacă sunt valide conform cerinţelor de validitate impuse de ordinea juridică naţională, libere şi neechivoce. Ceea ce echivalează cu a fi liber contractate.

Din puţinele decizii ale organelor Convenţiei privind acest tip de renunţări rezultă însă că libertatea contractuală, care stă la baza încheierii acordurilor voluntare de renunţare la garanţiile procedurale ale art. 6 alin. 1, este receptată aşa cum se regăseşte limitată de ordinea juridică naţională a părţilor renunţătoare. Deşi în opinia organelor Convenţiei caracterul voluntar al atribuirii de competenţă unui tribunal arbitral trebuie examinat sever, nu există totuşi în jurisprudenţa lor vreun alt criteriu de garantare a existenţei libertăţii contractuale în această materie cu excepţia necesităţii ca respectiva convenţie de renunţare să nu fi intervenit sub constrângere. Mai mult, expresia de libertate contractuală nu este menţionată, cum nici vreun standard minim autonom prin raportare la care să poată fi stabilit caracterul liber al acordurilor de renunţare.

Exemplificativă în acest sens este cauza X contra Republicii Federale Germane din 5 martie 1962, în care o şcoală germană din Spania şi un profesor încheiaseră un contract de muncă conţinând o clauză compromisorie în baza căreia competenţa pentru a rezolva diferendele rezultând din contract aparţinea unui reprezentant al Republicii federale germane. Însă inserarea unor asemenea clauze în toate contractele de acest gen era cerută de Ministerul german de afaceri externe şi condiţiona încheierea validă a contractelor. Organele Convenţiei nu consideră totuşi că este vorba de o renunţare sub constrângere la garanţiile procedurale9.

În plus, dacă validitatea convenţiilor de arbitraj este supusă la nivel naţional unor condiţii restrictive, organele Convenţiei nu se consideră competente să vegheze la respectarea acelor norme naţionale, decât dacă din aceasta ar rezulta violarea unui drept garantat de Convenţie . Astfel, libertatea contractuală se întrevede indirect afirmată prin protecţia garantată de art. 6, dar sensul şi conţinutul ei rămân la marja de apreciere a legiuitorului naţional, singurul capabil să determine care sunt limitările posibilităţii ei de manifestare în materie de arbitraj.

În ceea ce priveşte renunţarea la drepturi substanţiale garantate convenţional, principiul este că nu sunt admise în sistemul Convenţiei, nici pe cale contractuală, nici în afara acestui cadru. Acestă concluzie a cvasi-unanimităţii doctrinei, fundamentată pe o anumită jurisprudenţă este contrazisă de nuanţări tot jurisprudenţiale, favorabile renunţării voluntare la anumite drepturi, din care face parte şi renunţarea realizată prin manifestarea libertăţii contractuale în privinţa determinării conţinutului contractului. Dacă principiul că libertatea contractuală este anihilată în asemenea situaţii, eficacitatea sa în sistemul Convenţiei necesită însă anumite precizări.

Dacă statul este parte contractantă a unui contract prin care se renunţă la un drept garantat de către Convenţie, el poate fi condamnat pentru încălcarea acesteia, libertatea contractuală a ambilor cocontractanţi neexistând astfel. Dacă însă statul nu este parte a unui asemenea contract, eventuala sa condamnare nu poate avea în principiu ca fundament constatarea de către jurisdicţia europeană a unei ingerinţe neconvenţionale a acestuia (prin intermediul unei autorităţi a sa ori a judecătorului naţional). Comisia apreciază că „sancţiunea, cu ajutorul autorităţilor competente ale statului, a obligaţiilor contractuale liber acceptate nu constituie în sine o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea drepturilor garantate“. Necondamnarea statului pentru asigurarea executării conţinutului contractului aşa cum a fost determinat prin acord comun şi liber de către părţi înseamnă implicit protecţia libertăţii contractuale.

Singura posibilitate reală ca statul să fie condamnat în cauze privind renunţarea pe cale contractuală la drepturi substanţiale garantate convenţional în situaţia în care nu este parte la contract (încheiat deci exclusiv între particulari) rămâne cea a considerării de către organele Convenţiei că statul nu a respectat obligaţia pozitivă de a asigura respectarea drepturilor convenţionale în raporturile contractuale dintre particulari. Cum această obligaţie este una lejeră în general, marja de apreciere a statului este cu atât mai ridicată cu cât este vorba de acest tip de raporturi juridice. Fiind astfel greu cenzurabilă prin controlul de convenţionalitate a renunţării la drepturi substanţiale şi a efectelor acesteia, libertatea contractuală a particularilor în materie înfrânge principiul interdicţiei renunţărilor. Dar o lipsă de control sau un control mediat, îngreunat şi incidental, nu se confundă cu o protecţie explicită şi eficientă10.

Când renunţarea priveşte drepturi pe care Convenţia nu le garantează, cum ar fi drepturile de natură economică şi socială, Curtea nu poate interveni şi exercita control de convenţionalitate, astfel încât libertatea contractuală se vede adăpostită de riscul de a fi cenzurată, chiar dacă de manieră indirectă, de către jurisdicţia europeană. Ceea ce poate fi interpretat în sensul unei recunoaşteri tacite a existenţei sale în situaţia în care contractele dintre particulari sau dintre particulari şi stat vizează acest tip de drepturi.

Libertatea contractuală a particularilor în raporturi ce exclud statul ca parte contractantă pare iarăşi indirect protejată jurisprudenţial, cu ocazia aprecierii asupra executării obligaţiilor contractuale, aspect al acestei libertăţi. În opinia Comisiei, executarea obligaţiilor nu ţine de domeniul Convenţiei, nefiind aşadar un drept garantat. La o primă vedere, aceasta ar echivala cu negarea posibilităţii de apreciere asupra libertăţii contractuale ca fiind ea însăşi un atare drept.

O altă lectură a aceleiaşi speţe poate conduce totuşi la concluzia opusă. Invocată fiind nerespectarea libertăţii religiei de către angajatorul care pusese capăt raporturilor contractuale de muncă, libertate în baza căreia angajaţii refuzaseră să execute obligaţia contractuală de a presta munca în conformitate cu orarul prevăzut în contractul de muncă, Comisia apreciază că nu este incidentă libertatea religiei şi nu protejează refuzul executării obligaţiei contractuale. Ceea ce poate fi considerat ca recunoaştere a obligativităţii respectării contractului întocmai cum a fost acceptat de către angajat.

Aşa cum se conturează libertatea contractuală în sistemul Convenţiei, ca beneficiind de o protecţie redusă şi incidentală, nu se poate, cu atât mai puţin, aprecia în ceea ce priveşte o eventuală schimbare a justificărilor sale filosofice, a opticii asupra fundamentelor sale.

1 J.-F. Flauss, Actualité de la Convention européenne des droits de l’homme, obs. sous l’arrêt Gasus Dorier, AJDA, 1995, p. 335.

2 A. Debet, L’influence de la Convention européenne des droits de l’homme sur le droit civil, Dalloz, 2002, p. 359

3 A. Debet, L’influence de la Convention européenne des droits de l’homme sur le droit civil, Dalloz, 2002, p. 400

4 Idem, p. 411

5 Idem, p. 422

6 F. Sudre, La protection du droit de propriété par la Cour européenne des droits de l’homme, D. 1998, p. 245.

7 J.-F. Flauss, Actualité de la Convention européenne des droits de l’homme, obs. sous l’arrêt Gasus Dorier, AJDA, 1995, p. 400.

8 F. Sudre, La protection du droit de propriété par la Cour européenne des droits de l’homme, D. 1998, p. 333.

9 J.-F. Flauss, Actualité de la Convention européenne des droits de l’homme, obs. sous l’arrêt Gasus Dorier, AJDA, 1995, p. 235

10 F. Sudre, La protection du droit de propriété par la Cour européenne des droits de l’homme, D. 1998, p. 356.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro