ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Aspectele constituţionale ale dreptului la muncă şi al dreptului de protecţie a muncii

Valeriu BAEŞU, master în drept, lector superior
Recenzent: Lilea MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar ad interim

The right of work and the right of labor protection can be regarded as economic rights of the individual because these rights make possible the individual to increase its social welfare in relation to other individuals in that enter into legal relations with the employer, in providing certain services, for which it is paid a certain salary. It is well known that the issue of development of labor rights and labor protection in the Republic of Moldova must be approached in conjunction with other historical phenomena and processes and taking into account historical regularities and stages of development of our state. The Process of Constitusionalisation of labor rights and labor protection certify that reflect these rights in the normative acts of the state are closely aligned with the ruling regime or political system of the state. In certain periods of development of our state protection of the right of work and labor proection were provided by the legislator, but were not guaranteed, the others were secured, but it was not clearly defined procedure for achieving them. Much has been made but more to be done in this direction, especially in the way of accession to the European Union.

Keywords: the right of work; the right of work protection; economic rights; social welfare; constitusionalisation process; constitutional law; the ruling regime; European Union accession process.

Dreptul la muncă şi dreptul la protecţia muncii pot fi considerate ca drepturi economice ale individului prin faptul că anume aceste drepturi fac posibilul ca individul să-şi sporească bunăstarea sa socială în raport cu alţi indivizi prin faptul că intră în raporturi juridice cu angajatorul, în prestarea anumitor servicii, fapt pentru care este remunerat cu un anumit salariu.

Este bine cunoscut faptul că problema dezvoltării dreptului la muncă şi la protecţia muncii în Republica Moldova trebuie să fie abordatătă în corelaţie cu alte procese şi fenomene istorice şi luînd în considerare legităţile şi etapele istorice de dezvoltare a statului nostru. În anumite perioade de dezvoltare a statului nostru dreptul la muncă şi la ptotecţia muncii erau prevăzute de către legislator, dar nu erau garantate, în altele, erau garantate, dar nu era bine determinată procedura de realizare a acestora. Multe au fost făcute, dar mai mult urmează a fi de făcut în această direcţie, îndeoseb în drumul de aderare la Uniunea Europeană.

Cuvinte cheie: dreptul la muncă; dreptul la protecţia muncii; drepturi economice; bunăstare socială; proces de constituţionalizare; dreptul constituţional; regim de guvernământ; proces de aderare la Uniunea Europeană.

Dreptul la muncă şi dreptul la protecţia muncii pot fi considerate ca drepturi economice ale individului prin faptul că anume aceste drepturi fac posibilul ca individul, intrînd în raporturi juridice cu angajatorul în baza prestării anumitor servicii pentru care este remunerat cu un anumit salariu, să-şi sporească bunăstarea sa socilă în raport cu alţi indivizi.

Este bine cunoscut faptul că problema dezvoltării dreptului la muncă în Republica Moldova trebuie să fie abordatătă în corelaţie cu alte procese şi fenomene istorice şi luînd în considerare legităţile şi etapele istorice de dezvoltare a statului nostru. Investigaţiile realizate în acest domeniu trebuie să fie subordonate anumitor principii, cum ar fi: evidenţierea cadrului apariţiei şi dezvoltării Constituţiei ca Lege fundamentală a statului; tratarea istorică a dreptului fundamental la muncă cu reliefarea modificărilor, completărilor şi trăsăturilor noi apărute.

Procesul de constituţionalizare a dreptului la muncă atestă faptul că reflectarea acestui drept în actele normative ale statulu sunt în strînsă concordanţă cu regimul de guvernămînt sau cu regimul politic al statului. În anumte perioade de dezvoltare a statului nostru dreptul la muncă era prevăzut de către legislator, dar nu era garantat, în altele, era garantat, dar nu era bine determinată procedura de realizare a acestuia. Multe au fost făcute, dar mai mult urmează a fi de făcut în această direcţie, îndeoseb în drumul de aderare la Uniunea Europeană.

Suntem de acord cu opinia prevăzută de doctrina de specialitate1 potrivit căreia funcţia statului ca partener social este o particularitate a statutului juridic al statului în ramura dreptului muncii, fapt ce distinge ramura dată de alte ramuri de drept. Conţinutul acestei funcţii este determinat de specificul relaţiilor sociale, care fac obiectul ramurii dreptului muncii, de caracterul colectiv al muncii, de corelarea elementelor de egalitate a părţilor contractului de muncă cu necesitatea de a supune angajatul dispoziţiilor angajatorului în cadrul procesului de muncă. În calitate de partener social, statul îndeplineşte două funcţii: coordonează acţiunile comune ale partenerilor sociali (ale angajaţilor şi ale angajatorilor prin intermediul reprezentanţilor lor); organizează concilierea părţilor din cadrul relaţiilor de muncă, contribuind la aplanarea conflictelor.

Prin urmare, sectorul raporturilor de drept constituţional în sfera muncii este destul de vast şi multilateral, fapt explicat, în primul rînd, prin premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei muncii şi formării ramurii autonome a dreptului muncii; în al doilea rînd, prin scopurile şi sarcinile pe care şi le propune statul realizînd reglementarea juridică a relaţiilor de muncă: asigurarea echilibrului dintre interesele angajaţilor şi ale angajatorilor în sfera muncii, stabilirea garanţiilor de stat ale dreptului la muncă şi libertăţilor cetăţenilor, crearea condiţiilor favorabile de muncă, protecţia drepturilor şi intereselor angajaţilor şi angajatorilor; în al treilea rînd, prin necesitatea asigurării echităţii sociale pe calea participării în condiţii de egalitate în drepturi a angajaţilor şi angajatorilor la repartizarea produsului social — rezultat al muncii lor; în al patrulea rînd, prin necesitatea asigurării cu mijloace juridice a păcii obşteşti şi armoniei sociale, care pot fi atinse realizînd principiile de parteneriat social, stipulate în normele legislaţiei muncii.2

De menţionat, că în condiţiile actuale ale dezvoltării economice ale Republicii Moldova se observă o tendinţa de lărgire a domeniului aplicării raporturilor de drept constituţional în sfera muncii şi prin sporirea numărului de măsuri obligatorii de organizare, atît din partea organelor de stat, cît şi din partea organelor reprezentative ale lucrătorilor, a sistemului de supraveghere şi control asupra respectării legislaţiei muncii şi a legislaţiei privind protecţia muncii. Este importantă desfăşurarea acţiunilor care au drept scop ridicarea nivelului de răspundere pentru încălcarea dreptului la muncă al angajaţilor din partea angajatorului.

Pe plan internaţional dreptul muncii este garantat de o multitudine de convenţii internaţionale. Astfel, Convenţia privind organizarea activităţii de folosire a forţei de muncă adoptată la San-Francisco la 9 iulie 1948, pe lingă modul de folosire a forţei de muncă, reglamentează şi alte sarci puse la dispoziţia statului ca activitatea de folosire a forţei de muncă să fie realizată în cooperare cu alte organisme publice.3

Convenţa cu privire la protecţia salariului, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949 prevede că nimeni nu poate reţine salariul muncitorului, numai dacă cazul este prevăzut de legislaţia naţională. Este obligatorie plata salariului la intervale regulate; în caz de desfacere a contractelor de muncă, lichidarea finală a întregului salariu datorat va fi efectuată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, ale contractului colectiv de muncă ori cu cele ale unei hotărîri arbitrare.4

Convenţia de la Geneva de la 9 iulie 1964 privind politica de ocupare a forţei de muncă în conţinutul căreia se stabileşte că în vederea satisfacerii necesităţilor forţei de muncă şi a rezolvării problemei şomaju ocupării lui şi subocupării forţei de muncă, pentru orice stat membru va formula şi va aplica o politică activă urmărind promovarea ocupării depline a forţei de muncă astfel încît statul să dea de lucru tuturor persoanelor disponibile şi în căutarea de muncă5.

Convenţia privind eliminarea descriminării în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, adoptată a Geneva la 25 iunie 1958, obliga statele părţi să practice o politică naţională care să urmărească promovarea, prin metode adoptate condiţiilor şi uzanţelor naţionale, a egalităţii de posibilităţi şi tratatment în materie de ocupare a forţei de muncă şi de exercitare a profesiei, indiferent de rasă, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială a persoanei6 ş.a.

Aşa dar, dreptul la muncă şi la protecţia muncii este un drept economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 43 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Se ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, dreptul şi libertatea nu se diferenţiază.

Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai semnificativă în privinţa conţinutului acestui drept, conţinut complex, pentru că invocă idea existenţei a unor obligaţii corelative libertăţii persoanei. De altfel, chiar Pactul internaţional relative la drepturile economice, sociale şi culturale, foloseşte exprimarea de drept la muncă7 şi acest lucru nu este întîmplător, pentru ca acest Pact stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare. Mai mult, multe constituţii consacră dreptul şi obligaţia de a munci. Astfel constituţia Franţei stabileşte că fiecare are îndatorirea de a munci şi dreptul de a obţine un serviciu (preambulul Constituţiei din 1946 care este parte integrantă a celei franceze actuale),8 Constituţia Spaniei stabileşte ca toţi spaniolii au îndatorirea de a munci şi dreptul la muncă.9 Desigur obligaţia de a munci poate fi considerate o obligaţie morală, dar exprimările constituţionale evocă importanţa vitală a muncii pentru orice societate organizată în stat.

De menţionat că vorbind despre originea consfinţirii legislative a acestui drept, ea se află în revendicările mişcării sindicale de la sfirşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Acest drept are un conţinut complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia sicială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective.10

Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăţi fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertăţii persoanei, ca drept natural. Constituţia, consacrînd aceste libertăţi dă fiecarui om posibilitatea de a-si alege profesia şi desigur de a-şi alege locul de muncă. Asemenea alegeri sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe, anumite coordinate de ordin economic şi desigur de voinţa celor interesaţi. Problema este, evident, mult mai complexă şi mai complicată, atît în teorie cît şi în practică, toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale sănătoase, ocuparea locului de muncă se face pe criteriul competenţei, aceasta asigurînd eficienţă si bunăstare. Interesant de reţinut este faptul că statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul sau social în realizarea acestor componente ale dreptului la muncă. De altfel Pactul internaţional relative la drepturile economice, sociale şi culturale11 prevede că statele părţi recunosc dreptul la muncă şi că acesta cuprinde dreptul pe care-l are orice persoană de a obţine posibilitatea de a-şi procura cele necesare vieţii sale printr-o muncă liber aleasă şi acceptată, precum şi ca statele părţi vor lua măsuri corespunzatoare pentru asigurarea acestui drept. Măsurile pe care fiecare stat le va lua în vederea asigurării deplinului exerciţiu al acestui drept-spune tot Pactul — trebuie să cuprindă orientarea şi formarea tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de politici şi tehnici potrivite să asigure o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină intrebuinţare productivă a forţei de muncă în condiţii care garantează indivizilor exerciţiul libertăţilor politice şi economice fundamentale.

Durata zilei de muncă îşi găseşte şi ea reglementare reieşind din prevederile aliniatului (3) a art.43 al Constituţiei, care stabileşte ca durata săptămînii de muncă este de cel mult 40 de ore, iar conform prevederilor art.98 al Codului Muncii repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniforma şi constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus.

In mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. In stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe aspecte. Mai întîi ca, tradiţional legislaţiile multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite pentru odihnă, recreare, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia.

Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau săptămînii) este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formularea cel mult 8 ore. Aici se stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea, tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi). Ar fi absurd ca un salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de lucru (un pilot care derijează un avion de curse) şi acest lucru exprimă formularea expresiei în medie 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel care angajează şi pentru salariat de a stabili un program de lucru, în functie de natura muncii, care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămînii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite. Dispoziţiile privitoare la durata normală a zilei de muncă receptează practice obligaţiile ce rezultă din Pactul internaţional relative la drepturile economice, sociale şi culturale12 şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile printre care repausul, timpul liber, limitarea rezonabilă a timpului muncii, concedii periodice plătite, remunerarea zilelor de sărbătoare.

Am explicat că dreptul la muncă implică libertatea alegerii profesiei precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi din punct de vedere juridic el nu este o obligaţie. Mai mult, dreptul la muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi a personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o (sau nu a acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau acceptat liber. De aceea pactul internaţional relative la drepturile civile şi politice, în contextul libertăţilor individuale, arată că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea fi constrîns să îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie13. Pactul adaugă referitor la interzicerea muncii forţate, că aceasta nu trebuie interpretată ca interzicînd, în ţările unde anumite crime pot fi pedepsite prin detenţie combinată cu munci forţate, executarea unei pedepse de muncă forţate hotărîtă de către un tribunal competent. De asemenea Pactul stabileşte ce nu este muncă forţată sau obligatorie.

Constituţia Republicii Moldova a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicînd munca forţată şi stabilind totodată prin art.44 ce nu constituie munca forţată. Astfel nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu.

De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. In legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie de menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărîre judecătorească difinitivă.

Totodată nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situaţiile create de calamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii care pun în pericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii sau a unei părţi din populaţie. Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu prevederile art.8 din Pactul internaţional relative la drepturile economice, sociale şi culturale.

Protectia socială a muncii de asemenea este un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strînsă între dreptul la muncă şi asistenţă socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care o au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Protecţia muncii reprezintă un sistem de măsuri şi reguli obligatorii pentru toţi participanţii la procesul de muncă, urmărindu-se aplicarea criteriilor ergonomice pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru reducerea efortului fizic, precum şi măsuri adecvate pentru munca femeilor şi a tinerilor.

În accepţiunea juridică, protecţia muncii cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la obligaţiile celor care concep, organizează sau conduc procesul de muncă şi a celor care desfăşoară efectiv diverse activităţi, în scopul realizării măsurilor tehnice necesare pentru apărarea vieţii şi integrităţii lor corporale.14

Protecţia muncii dispune de următoarele trăsături caracteristice:

1) constituie o expresie a implicării statului — chiar şi în condiţiile economiei de piaţă — în asigurarea protecţiei salariaţilor şi a celorlalţi participanţi la procesul de muncă;

2) se integrează, în mod organic, proceselor de muncă, încă înainte de începerea activităţilor de producţie ori de servicii. Astfel, desfăşurarea activităţilor de producţie sau a prestării de servicii este condiţionată de obţinerea autorizaţiei de funcţionare din punctul de vedere al protecţiei muncii;

3) echipamentele tehnice trebuie să fie proiectate, fabricate şi utilizate astfel încît să corespundă standardelor şi normelor de protecţie a muncii şi să nu pună în pericol viaţa sau sănătatea oamenilor;

4) se referă la o sferă extinsă a celor obligaţi să ia măsuri de protecţie a muncii şi a subiectelor ocrotite prin măsurile respective.15

În prezent, instituţia juridică a protecţiei muncii este reglementată prin următoarele acte normative: Codul muncii al Republicii Moldova;16 Legea cu privire la protecţia muncii;17 Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale;18 Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate angajaţilor în urma mutilării sau a altor vătămări ale sănătăţii în timpul exercitării obligaţiilor de serviciu;19 Regulamentul privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin Hotărirea Guvernului Republicii Moldova nr.136120; Hotărirea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Listei-tip a lucrărilor şi locurilor de muncă cu condiţii grele şi deosebit de grele, vătămătoare şi deosebit de vătămătoare pentru care salariaţilor li se stabilesc sporuri de compensare;21 Norme pentru elaborarea instrucţiunilor de protecţie a muncii, aprobate prin Hotărirea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale;22 Norme pentru organizarea instruirii în materie de protecţie a muncii a personalului din întreprinderi, instituţii, organizaţii, aprobate prin Hotărirea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale23 ş.a.

Este demn de a fi menţionat faptul că instituţia juridică a protecţiei muncii a fost supusă unor reglementări şi pe plan internaţional. Astfel, primele reglementări dispersate pe tema prevenirii accidentelor de producţie au apărut în statele industriale în secolul al XlX-lea, primele congrese pentru securitatea muncii s-au desfăşurat la Paris (1889), Berna (1897) şi Milano (1894), iar în 1889 s-a constituit Asociaţia pentru prevenirea accidentelor în fabrici.24

Securitatea şi sănătatea la locul de muncă a constituit centrul preocupărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii, aceasta elaborînd peste 30 de convenţii şi un număr impunător de recomandări, cum ar fi: Convenţia OIM nr.155/1981 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor; Convenţia OIM nr. 174/1993 referitoare la prevenirea accidentelor industriale majore; Convenţia OIM nr.176/1995 privind securitatea şi sănătatea în mine ş.a. În cadrul Uniunii Europene problematica securităţii în muncă a constituit de asemenea o preocupare deosebită. Instituţia juridică a securităţii şi sănătăţii la locul de muncă a fost reglementată printr-o serie de directive, dintre care cea mai importantă este Directiva Consiliului 89/391/CEE din 12.06.1989 privind introducerea de măsuri de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă. Prevederile acestei directive se pot rezuma la următoarele teze:25

— Directiva Consiliului 89/391/CEE impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să-şi ia toate asigurările că angajaţii sînt bine informaţi şi instruiţi corespunzător cu privire la problemele de sănătate şi securitate;

— patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii acestora şi să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea şi sănătatea în muncă;

— angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să beneficieze de o pregătire suficientă şi adecvată în privinţa securităţii şi sănătăţii, îndeosebi sub forma informării şi instrucţiunilor, cu ocazia angajării sale, unei mutări sau a unei schimbări de funcţie, introducerii sau schimbării echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii şi focalizată specific pe postul său de muncă sau pe funcţia sa. Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluţia riscurilor şi la apariţia unor noi riscuri şi să fie repetată periodic dacă este necesar;

— fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji, potrivit posibilităţilor sale, de propria securitate şi sănătate, precum şi de cea a altor persoane în cauză ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în muncă, în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile patronului său. în special, lucrătorul este obligat: să utilizeze corect maşinile, aparatele, instrumentele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi celelalte utilaje; să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus ia dispoziţie şi, după utilizare, să-l pună la locul său; să nu scoată din funcţionare, să schimbe sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special maşinilor, aparatelor, instrumentelor, instalaţiilor şi clădirilor şi să utilizeze corect astfel de dispozitive de securitate; să semnaleze imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor care au o funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor orice situaţie de muncă în privinţa căreia aceştia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit şi iminent pentru securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiune constatată în sistemele de protecţie etc.

În cele din urmă, se cere a fi relevat faptul că Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE din 12.06.1989 a constituit o bază pentru adoptarea unui număr de 17 directive specifice care acoperă aspectele particulare ale problematicii securităţii şi sănătăţii la locul de muncă.

1 Rusu I. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. p.76.

2 Idem, p.77.

3 Convenţia privind organizarea activităţii de folosire a forţei de muncă adoptată la San-Francisco la 9 iulie 1948. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Chişinău, Editura: Moldpres, 1999, p.29-37.

4 Convenţa cu privire la protecţia salariului, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Chişinău, Editura: Moldpres, 1999, p.38-46.

5 Convenţia de la Geneva de la 9 iulie 1964 privind politica de ocupare a forţei de muncă În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Chişinău, Editura: Moldpres, 1999, p.68-72.

6 Convenţia privind eliminarea descriminării în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitarea profesiei, adoptată a Geneva la 25 iunie 1958. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Chişinău, Editura: Moldpres, 1999, p.53-67.

7 Art.6 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York. În: Vida I. Drepturile omului în reglementări internaţionale. Bucureşti, Editura: Lumina Lex, 1999, p.56-69.

8 В.Н. Дубровин. Конституции зарубежных стран. Москва, Издатеьство: Юрлитформ, 2000, с.34.

9 Ibidem, p.78.

10 A. Arseni. Dreptul Constitutional si Institutii Politice. Chisinau, CEPUSM, 2005, p.53.

11 Art.6 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York. În: Vida I. Drepturile omului în reglementări internaţionale. Bucureşti, Editura: Lumina Lex, 1999, p.56-69.

12 Art.7 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York. În: Vida I. Drepturile omului în reglementări internaţionale. Bucureşti, Editura: Lumina Lex, 1999, p.56-69.

13 Ibidem, art. 8.

14 Tiberiu-Constantin Medeanu, Accidentele de muncă, Vol. I, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p. 7.

15 Idem, p. 8.

16 Legea Republicii Moldova 154-XV din 28.03.2003 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162 din 29.07.2003.

17 Legea cu privire la protecţia muncii din 2 iulie 1991 În: Moldova Suverană nr. 169 din 15.08.1991.

18 Legea asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr.756-XIV din 24 decembrie 1999. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 31-33 din 23.03.2000.

19 Legea privind modul de recalculare a sumei de compensare a pagubei cauzate angajaţilor în urma mutilării sau a altor vătămări ale sănătăţii în timpul exercitării obligaţiilor de serviciu nr.278-XIV din 11.02.1999. În: Moldova Suverană nr. 24-25 din 11.03.1999.

20 Hotărirea Guvernului Republicii Moldova nr.1361 din 22.12.20 05 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.9-12 din 20.01.2006.

21 Hotărirea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Listei-tip a lucrărilor şi locurilor de muncă cu condiţii grele şi deosebit de grele, vătămătoare şi deosebit de vătămătoare pentru care salariaţilor li se stabilesc sporuri de compensare nr. 1487 din 31.12.2004 În: Monitorul Oficial al Republicii moldova nr.5-12 din 14.01.2005.

22 Norme pentru elaborarea instrucţiunilor de protecţie a muncii, aprobate prin Hotărirea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr.54 din 8 noiembrie 2001. În: Monitorul Oficial al republicii Moldova nr.33-35 din 07.03.2001.

23 Norme pentru organizarea instruirii în materie de protecţie a muncii a personalului din întreprinderi, instituţii, organizaţii, aprobate prin Hotărirea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr.49 din 01.10.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131-132 din 31.10.2001.

24 T. Medeanu, Accidentele de muncă, Vol. I, Bucureşti, Lumina Lex, 1998, p.15-16.

25 N. Voiculescu, Dreptul comunitar al muncii, Bucureşti, ROSETTI, 2005, p.135-137.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro