ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Unele consideraţii privind izvoarele dreptului European

Andrei Smochină, doctor habilitat, profesor universitar
Doranda Mărăcineanu, doctorandă ULIM

The continental evolution, starting from the end of World War II, towards a „Great“, unified, Europe, was concretized in the creation and development — through the accession of other States — of the European Union. This process involved many political, social and economic transformations and, objectively, generated legal changes as well. Apart from the modification of the national legislations of the Member States, for the purposes of their continuous harmonisation with the requirements of the Community documents, a new law appeared, that is, Community law, which was named, subsequently, the European law. The sources of the European law are represented, first and foremost, by the treaties establishing the European Union, by amending treaties, treaties of accession to the European Union, as well as by elements of law founded on treaties. Another sources of the Union law is the jurisprudence of the Court of Justice of the European Union, the international law and, last but not least, the general principles of law, these last ones helping the Court to answer in those situations in which the provisions of the treaties or of the secondary legislation are unclear or elliptical.

Evoluţia continentală începand de la sfârşitul celui de al doilea razboi mondial, către o Europă „Mare“, unită, s-a concretizat în formarea şi dezvoltarea prin aderare a altor state, a Uniunii europene. Acest proces a implicat numeroase transformări politice, sociale, economice şi în mod obiectiv a generat şi transformări de ordin juridic. Dincolo de modificarea legislatiilor naţionale ale statelor membre, în scopul armonizării continue a acestora la cerinţele actelor comunitare, a apărut un nou drept, dreptul comunitar, care ulterior a fost denumit dreptul european. Izvoarele dreptului european sunt reprezentate in primul rând de tratatele de instituire a Uniunii europene, de cele modificatoare, de tratatele de aderare a statelor la Uniune, precum şi de elemente ale dreptului fondate pe tratate. Tot ca izvor al dreptului Uniunii figurează şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene, dreptul intenaţional şi nu în ultimul rând principiile generale ale dreptului, acestea doua din urmă ajutând Curtea să răspundă în acele situaţii în care prevederile Tratatelor sau ale legislaţiei secundare sunt neclare sau eliptice.

Hotarârile Curţii de Justiţie a Uniunii europene se bucură de atributul obligativităţii ergaomnes, ridicând astfel predecentul judiciar, specific sistemului de drept anglo-saxon, la rang de izvor de drept şi în sistemul de drept romano-germanic. Acest fenomen nu face decât să confirme faptul că dreptul este viu, se adaptează realitaţilor socio-economice, iar marile familii de drept îşi împrumută reciproc caracterele specifice.

Numeroase personalităţi ale lumii secolului al XX-lea au susţinut ideea unei Uniuni europene. De pildă, Victor Hugo arăta că „numai unitatea va deveni scutul in faţa tuturor furtunilor care, altfel, ar putea pustii una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii“. 1

Congresul de la Viena din anul 1926 a însemnat un punct de plecare în formarea unei uniuni europene, chiar daca iniţial viza numai ideea unei monede unice şi a unei uniuni vamale.

„Declaraţia Schuman de la 9 mai 1950 a fost o propunere a ministrului francez de externe din acea perioadă, Robert Schuman, de a crea o nouă formă de organizare a statelor Europei, o Comunitate supranaţională. În urma experienţei celor două războaie mondiale, Franţa a recunoscut că unele valori cum ar fi justiţia nu pot fi definite doar în contextul aparatului fiecărui stat. Era nevoie de mult mai mult decât de o comunitate la nivel tehnic de control al industriilor carboniferă şi siderurgică a Franţei, Germaniei de Vest şi a altor ţări sub egida unei Înalte Autorităţi. Ea a dus la reorganizarea paşnică a Europei postbelice. Propunerea a dus mai întâi la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului, dar pe termen lung a fost precursoarea tuturor celorlalte Comunităţi Economice Europene şi a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. Evenimentul este sărbătorit anual ca Ziua Europei, iar Schuman este considerat a fi unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene“2

Însă abia în anul 1946 Marea Britanie susţine propunerea de constituire a statelor unite ale Europei. Astfel, după parcurgerea tratativelor pe cale diplomatică între Marea Britanie, Franţa, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Belgia, Italia, Irlanda, Suedia şi Norevegia, s-a constituit Consiliul Europei, la data de 5 mai 1949. Totodată, s-a adoptat Convenţia Europeană a drepturilor Omului -la data de 4 noiembrie 1950, s-a adoptat Tratatul stabilind Comunitatea Eurpeana a Carbunelui şi Otelului, la data de 18 aprilie 1951, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană la 25 martie 1957 şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei atomice, la aceeaşi dată. Fără a dezvolta acest subiect, dorim să precizăm că pe parcursul timpului, ţările din centrul şi estul Europei şi-au manifestat interesul de a se integra acestei Uniuni, însă procesul de integrare a impus o serie de etape de parcurs, cu condiţionări specifice reciproce. Dacă iniţial aceasta a prespus dobândirea de „asociat „la Uninea Europeană, a doua etapa a însemnat integrarea la această Uniune.

O Europă unită a impus în mod obiectiv crearea unor structuri proprii. Dacă iniţial acestea au fost de natură economică, potrivit scopului pentru care această Uniune a fost înfiinţată, ulterior s-a impus şi apariţia unor reglementări de natură politică şi militară.

Tratatul de la Maastricht, semnat la data de 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993, aşa cum a arătat şi profesorul Dumitru Mazilu3, a pus bazele Uniunii Europene(consacrând juridic instituirea Uniunii Europene) şi este format din Tratatul de Uniune Europeană şi Tratatul Comunităţii Europene.

Ulterior, la data de 18 iunie 1997 s-a încheiat Tratatul de la Amsterdam, prin care s-au adus modificări Tratatului de la Maastricht, în domeniul procedurii legislative. Profesorul Dumiru Mazilu4 este de părere că acest Tratat reprezintă „un pas hotărâtor în direcţia dezvoltării dreptului comunitar, nu numai la nivelul principiilor, ci, mai ales la nivelul izvoarelor, precum şi, mai cu seamă, la nivelul legiferţrii “.

Tratatul de la Lisabona, semnat de statele membre ale Uniunii Europene la data de 13 decembrie 2007, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 şi a impus o serie de modificări Tratatului de Instituire a Comunităţii Economice Europene, devenit astfel Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Totodată, prin Tratatul de la Lisabona s-a instituit o personalitate juridică consolidată pentru Uniunea Europeana, întrucât până la acest moment numai Comunitatea Europeana se bucura de acest atribut. Nu în ultimul rând, prin acest Tratat Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene a dobândit aceeaşi forţă juridical,întocmai Tatatelor.

Dincolo de aceste aspecte, procesul de integrare europeana reprezintă un fenomen extrem de complex, care se manifestă atat în plan economic, cât şi în plan juridic.

Comunitatea europeană are ca scop crearea unei uniuni economice, vamale şi monetare, realizarea unei politici comerciale şi economice comune, precum şi obţinerea liberei circulaţii a serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalurilor.

Pentru a obţine aceste deziderate, a apărut în mod obiectiv dreptul european, denumit iniţial drept comunitar.

Asa cum susţinea Daniel Mihail Şandru5, „dreptul integrării europene reglementează relaţii complexe, dintre state, precum şi dintre cetăţenii acestora şi instituţiile constituite, pentru a promova pe întreaga Piaţa Comună o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice“.

Numeroşi teoreticieni s-au aplecat în lucrările lor asupra definiţiilor pe care le putem oferi dreptului european. Denumit iniţial drept comunitar, acesta a fost definit ca6 fiind „ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor Continentului “.

Alţi autori7 susţin că „dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunităţile europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituţii, obiectul lor fiind Comunităţile şi exercitarea competenţelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranaţional care în toate situaţiile are intâietate faţă de dreptul naţional al fiecărei ţări membre“.

Această din urmă definiţie anticipează unul din principiile fundamentale ale dreptului european, acela al aplicării directe, al efectului direct al normei comunitare.

Noţiunea de izvor de drept, în teoria generala a dreptului, cunoaşte două acceptiuni. Într-o prima accepţiune, sintagma izvor de drept, privită latto sensu, desemnează maniera în care dreptul este transpus şi este adus la cunostinţa destinatarilor săi. Stricto sensu, noţiunea presupune forma de exprimare a dreptului.

De-a lungul timpului, doctrina a propus numeroase definiţii şi clasificări ale acestei noţiuni. Astfel, profesorul universitar doctor Costică Voicu8 definea izvoarele dreptului ca fiind „forme concrete de exprimare a normelor juridice care acţioneaza în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale evoluţiei sale“. Daca teoria generală a dreptului propune în unanimitate în această categorie a izvoarelor de drept obiceiul juridic (cutuma), precedentul judiciar şi practica judiciară, actul normativ, contractul normativ şi doctrina-toate acestea cu titlu de izvoare formale, în dreptul european lucrurile nu sunt identice.

Izvoarele dreptului european reprezintă „modalităţi specifice prin care regulile de conduită considerate necesare îin structurile europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre“. 9

În sens material, termenul desemnează factorii de configurare a dreptului, respectiv factorul social şi factorul economic la nivel european, prezent şi comun în fiecare stat membru al Uniunii.

În sens formal, această noţiune presupune modalitatea concretă în care regulile europene sunt materializate şi aduse la cunostinţa publică.

Doctina juridică propune şi alte clasificări ale izvoarelor dreptului european. Astfel, se distinge noţiunea de izvor originar şi izvor derivat sau izvor primar şi izvor secundar. Totodată se susţine şi clasificarea acestora în izvoare scrise (cele aparţinând dreptului primar şi derivat) şi respectiv în izvoare nescrise (cutuma, jurisprudenşa Curşii de Justişie a Uniunii europene şi principiile generale ale dreptului European).

Izvoarele primare sau originare ale dreptului comunitar (legislaţie primară) sunt reprezentate de către Tratatele Uniunii europene, Tratate pe care statele membre le-au încheiat şi despre care am făcut vorbire mai sus (Tratatele constitutive de la Paris şi Roma care au pus bazele Uniunii Europene, tratatele de modificare a Uniunii europene, tratatele de aderare a statelor la Uniune, protocoalele anexate la Tratatele de funţtionare şi la cele de aderare). Bucurându-se de calificarea de izvor primar, tratatele europene au prioritate faţă de orice alte reglementări europene, inclusiv în raport cu alte tratate încheiate de statele membre anterior aderării la Uniunea europeana. Această aplicabilitate prioritară exclude totodată şi posibilitatea statelor membre de a încheia acorduri între ele sau cu terţe state (nemembre ale Uniunii) prin care să deroge de la normele tratatelor europene.

Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar reprezintă cea de a doua categorie de izvoare, categorie care include „actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatelor adoptate de către statele membre: regulamente, directive, decizii, avize şi recomandări“.10

Normele edictate de aceste izvoare derivate ale dreptului european, sub sancţiunea nulităţii, trebuie să fie în concordanţă atât cu cele stipulate de tratatele europene, cât şi cu principiile dreptului european.

Aceste izvoare secundare reprezintă elemente ale dreptului european fondat pe tratatele Uniunii.

La rândul lor, izvoarele derivate ale dreptului european cuprind acte unilaterale şi acte convenţionale. Actele unilaterale sunt atât cele care sunt expres stipulate în dispoziţiile art 288 TFUE(ex art. 249 TCE) şi anume : regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize, cât şi cele care nu sunt prevazute în tratatele Uniunii, fiind reprezentate de cărţile albe, cărţile verzi, recomandările.

Actele convenţionale sunt reprezentate de acordurile internaţionale pe care statele membre le încheie sau de acele acorduri încheiate între Uniunea europeana,pe e o parte şi o altă ţară nemembră sau o organizaţie tetra.

Potrivit dispoziţiilor art. 288 TFUE (ex art. 249 TCE), „Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii“.

Regulamentul, ca izvor scris şi secundar (derivat) al dreptului european, reprezintă un act normativ adoptat de instituţiile europene,respectiv de Consiliu şi Parlamentul european sau de ăatre Comisie, fiind edictat cu aplicabilitate directă generală şi obligatorie în toate statele membre ale Uniunii. Astfel, regulamentul se bucură de efect direct atât vertical- ceea ce conferă posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a invoca prevederile acestuia în faţa instanţelor naţionale sau europene, cât şi de efect orizontal-aspect care implică dreptul de a fi invocat în raport cu alte persoane fizice. Aşadar, regulamentul este opozabil ergaomnes, bucurându-se de forţa obligatorie în toate statele membre, fără a fi necesară transpunerea dispoziţiilor sale în legislaţiile naţionale. Principiul efectului direct al drepului European este unul din principiile fundamentale ale dreptului european. Acest principiu a fost consacrat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; astfel, în Hotararea Curţii din data de 5 februarie 1963,Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen,26/62,Recueil, Curtea a arătat că: „art 12 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene produce efecte directe şi dă naştere pentru justitiabili la drepturi individuale pe care organele jurisdictionale de drept intern trebuie să le protejeze“11.

Directiva reprezintă un alt izvor al dreptului European, facând parte din categoria celor scrise, derivate şi obligatorii, fiind adoptată de catre Consiliul şi Parlamentul european sau de către Comisie, în scopul realizării uniformizării legislaţiilor naţionale ale statelor membre. Aceasta se bucură de caracter general,având ca destinatar unul sau mai multe state membre concret indicate,sau chiar tuturor statelor membre. Însă directiva nu este direct aplicabilă,asadar nu se bucură de efect direct ca în cazul regulamentului şi aceasta întrucât impune statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat, în sensul transpunerii acesteia în legislaţia sa naţională, într-un anumit termen, expres stipulat de aceasta. Statele destinatare au libertatea de a transpune directiva în maniera proprie, cu obligaţia însă de a nu încălca prevederile directivei pe care doresc să o transpuna. În aceste condiţii, directiva, odată transpusă în legislaţia naţională, nu se va aplica direct, ci va avea aplicabilitate textul de lege intern.

Cu toate acestea, în situaţia în care statul membru destinatar al directive nu a transpus-o în legislaţia naţională, ori transpunerea acesteia s-a realizat incomplet sau cu încălcarea termenului de transpunere, o persoana privată poate invoca respectiva directivă în faţa instanţei naţionale, aspect care reprezintă o excepţie de la interdicţia directivei de a avea efect direct orizontal.

Decizia este un alt izvor de drept european, având caracter scris şi obligatoriu, însă numai în raport de destinatarul sau destinatarii individuali, neavând asadar aplicabilitate generala. Destinatarii săi pot fi state sau particulari.

Avizele,recomandarile, propunerile Comisiei adresate Consiliului, declaraţiile de intenţie, fac de asemenea parte din categoria izvoarelor scrise, specifice de drept european, însă nu au caracter obligatoriu, ci facultativ, ceea ce nu impliăa aplicabilitatea lor în legislaţiile naţionale ale statelor membre.

În afară de aceste două categorii de izvoare ale dreptului european, se susţine şi existenţa unei a treia categorii12, respectiv izvoarele legislaţiei complementare, categorie în cadrul căreia sunt incluse elemente ale dreptului european care nu sunt prevazute in Tratate şi anume: jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul internaţional şi principiile generale ale dreptului.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă în dreptul european un important izvor de drept. Este ştiut faptul că în sistemul de drept romano-germanic jurisprudenţa nu reprezintă un izvor de drept, cu micile excepţii general acceptate. Înăa specificul şi unicitatea dreptului Uniunii a impus ca hotărârile date de Curte să se ridice la nivelul de izvor de drept. Acest lucru a fost determinat de o serie de factori obiectivi. Astfel, reglementările generale din tratate, în domeniile supuse reglementării europene, fie nu au fost detaliate, fie au fost neclare.

În aceste condiţii, instanţele naţionale din statele membre, pe lângă obstacolul specificităţii dreptului naţional, s-au văzut în imposibilitatea de a face o aplicare corecta a dispoziţiilor europene. În scopul atingerii dezideratelor Uniunii şi sub acest aspect jurisdicţional, prin dispoziţiile art. 267 (ex 234 TCE) TFUE s-a instituit procedura intrebării preliminare. Astfel, art. 267 TFUE prevede că „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronuţte, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile,organele,oficiile sau agenţiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, aceasta instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceara Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea“.

Sistemul european urmăreşte unificarea şi uniformizarea sistemelor de drept ale statelor membre, în domeniile reglementate de Tratatele UE. Unificarea şi uniformizarea implica o interpretare similară a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei europene, de către toate instanţele naţionale ale statelor membre. Aşadar, instanţa naţională, sesizată cu o cauză pendinte, în care este aplicabilă o normă europeană, are posibilitatea de a se adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, prin care solicită interpretarea acelei sau acelor dispoziţii care îi sunt neclare. Obiectul întrebării preliminare adresate de către judecătorul naţional al statului membru (care este un judecător de drept comun al dreptului european), îl poate constitui nu numai interpretarea normei comunitare,ci şi legalitatea sau validitatea acelei norme, precum şi modul de aplicare, de interpretare a textului respectiv.

Fără a intra în detalii cu privire la aceasta procedură a întrebării preliminare, amintim faptul că doar instanţa naţională a cărei hotărâre este definitivă are obligaţia şi nu facultatea de a sesiza Curtea pe această cale, cu excepţia situaţiei în care norma comunitară este foarte clară, nelăsând loc de dubii, sau dispoziţia respectivă a mai făcut obiectul interpretării Curţii.

Hotărârea dată de Curte, date fiind obiectivele Uniunii, este obligatorie nu numai pentru instanţa care a sesizat Curtea, ci pentru toate statele membre, tocmai pentru a se asigura o aplicare unitară a dreptului de către toate statele membre ale Uniunii. Deosebit de important ni se pare faptul că la deliberarea şi pronunţarea hotărârii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu cunoaşte instituţia opiniei separate, hotărârea pronunţându-se în unanimitate, aspect care întăreşte rolul Curţii de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor europene, nelăsând loc de dubii.

De altfel, profesorul univ. dr. Marin Voicu arăta că: „fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare, care inseamnă ca, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma sa fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente“.13

În acest context, interpretarea dată de Cute dispoziţiilor europene este nu numai necesară, ci se impune pentru realizarea obiectivelor Uniunii.

Numeroşi teoreticieni au susţinut teza potrivit căreia jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii europene reprezintă un adevărat şi important izvor de drept. Citându-l pe Louis Cartou14, profesorul Marin Voicu arăta că :“ jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor“.

Profesorii universitari doctori Ion P. Filipescu şi Augustin Fuerea15 susţineau aceeaşi idee, subliniind „aptitudinea Curţii de a crea drepul“.

Şi profesorul universitar doctor Nicolae Popa16 conferă calitate de izvor de drept jurisprudenţei europene, arătând că acest caracter „se datoreaza poziţiei ocupate de Curte de asigurare a respectului dreptului comunitar,faptului că doar Curtea dă interpretare cu caracter autentic, fapt ce constituie premisa asigurării omogenităţii şi coerenţei sistemului şi construcţia aquis-ului comunitar“.

Profesorul universitar Andrei Smochină, doctor habilitat în ştiinţe juridice, invedera că17 „o influenţă pronunţată a practicii judiciare a început să contribuie la dezvoltarea unor instituţii de drept,chiar şi în statele sistemului continental de drept, în care precedentul judiciar pe parcursul istoriei nu era recunocut drept izvor de drept“, susţinând apoi concluzia conform căreia „un loc deosebit în influenţa asupra dezvoltării dreptului îi revine precedentului judiciar referitor la interpretarea legilor “.

În acord cu această opine suntem şi noi, observand, aşa cum s-a aratat mai sus, că rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este tocmai acela de a interpreta dispoziţiile comunitare, iar hotărârile astfel pronunţate sunt obligatorii ergaomnes.

Dacă în sistemele naţionale de drept specifice familiei de drept romano-germanice,judecatorul nu „face legea“, ci doar o interpreteaza şi apoi o aplică la o speţă dată, în cazul dreptului european Curtea de Justiţie este cea care o interpretează,însă cu putere obligatorie ex tunc şi ergaomnes, aspect care reprezintă o noutate pentru sistemul continental de drept, dar şi o întrepătrundere cu sistemul de drept anglo-saxon.

Principiile generale de drept european constituie un alt izvor de drept, facând paret din categoria izvoarelor nescrise, alături de cutuma şi jurisprudenţa Curţii.

Asa cum arăta şi profesorul Marin Voicu18, „principiile generale ale dreptului comunitar au fost iniţiate şi formulate în hotărârile Curţii de Justiţie de la Luxemburg şi apoi introduse în Tratatul Comunităţii Europene sau în tratatele modificatoare,fiind, în sfârşit consacrate,ca atare, în Constituţia Uniunii Europene semnată la Roma, la 29.X.2004“.

Principiul aplicabilităţii directe a dreptului European, principiul priorităţii acestuia, principiul nediscriminării, principiul libertăţii de asociere, principiul subsidiarităţii şi al proportionalităţii, principiul respectării drepturior fundamentale ale omului reprezintă reguli esenţiale care guverneaza întreaga legislaţie europeană, reguli de la care niciun stat membru nu poate deroga.

Dincolo de aşteptările economice, politice şi sociale ale statelor membre şi ale Uniunii în general, apreciem că în contextul reglementărilor comune în domeniile avute în vedere de legislaţia europeană, fiecare stat membru trebuie sa îşi păstreze tradiţia şi personalitatea, inclusiv sub aspect juridic. Chiar dacă legislaţia europeană este direct aplicabilă în situaţiile şi cazurile pe care le-am analizat mai sus, cultura şi istoria unui popor nu pot fi ignorate şi trebuie să se regăsească măcar în parte, în dreptul său naţional. Nu putem însă nega tendinţele care se manifestă în Europa şi chiar în lume, pe toate palierele vieţii şi în mod obiectiv acestea se fac simţite şi în sistemele juridice naţionale sau în marile familii de drept, contribuind la progresul omenirii.

1 Victor Hugo,citat de Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Curs, ediţia a IV-a. Editura Lumina Lex Bucureşti 2006, p. 24 (614p).

2 https://. ro. wikipedia. org, vizitat 28. 07. 2015

3 Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Curs, ediţia a IV-a. Editura Lumina Lex Bucureşti 2006,p. 50 (614p).

4 Dumitru Mazilu, op cit,p. 51

5 Daniel Mihail Şandru. Drept comunitar. Integrare Europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene şi mondiale. Editura Universitară Bucureşti. 2007, p. 256 (272 p).

6 Dumitru Mazilu. op. cit.,p56

7 Irina Moroianu-Zlătesu, Radu C Demetescu. Drept instituţional European,Editura Olimp, Bucureşti, 1999, p 139(339 p).

8 Costică Voicu. Teoria generală a dreptului. Curs Universitar. Editura Universul juridic,Bucureşti 2006. p 145 (382 p)

9 Dumitru Mazilu,op. cit, p69

10 Marin Voicu. Introducere in dreptul European. Editura Universul juridic. Bucureşti 2007. p38 (240 p).

11 Hotărârea Curţii de Justitie a Uniunii Europene din 5 februarie 1963- curia. europa. eu/jcms/jcms, vizitat la 30. 07. 2015

12 eur-lex.europa.eu, vizitat la 27. 07. 2015 şi la 29. 07. 2015

13 Marin Voicu, op. cit, p. 47

14 Marin Voicu, op. cit, p. 47

15 I. P. Filipescu, A. Fuerea. Drept instituţional comunitar european. Editura Actami Bucureşti, 1994, p. 31 (239 p).

16 Nicolae Popa. Teoria generala a dreptului. Curs universitar,Ediţia 3. Editura C. H. Beck. Bucureşti 2008. p166 (248 p)

17 Andrei Smochină. Istoria universală a Statului şi Dreptului. Ediţia a 3-a., Chişinău. Tipografia Centrală, 2013, p. 534 (552 p.)

18 Marin Voicu. op. cit.,p 20

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro