ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Сunoştinţele medico-legale în sistemul cunoştinţelor speciale

Ecaterina BALTAGA, doctor în drept, conferenţiar universitar, UASM

In the Republic of Moldova, according to the legislation in force, the prosecuting agencies and courts use special knowledge of three types such as participation of specialist in the process of criminal investigation, execution by the specialist of technical-scientific establishment execution of legal examination. During the examination of criminal, civil and administrative cases the issue is established by means of gathering and changing of evidences. The special knowledge is of no small importance for realisation of this task. This knowledge is vent often used nowadays direct by specialists and experts of prosecuting agency or of court of justice.

Key words: special medical knowledge, medico-legal expertise, medico-legal report, medico-legal specialist, procedural actions.

O problemă actuală în reglementarea aplicării cunoştinţelor speciale în acţiunile penale impune studierea continuă a formelor existente şi căutarea noilor forme de aplicare a acestora la toate etapele procesului penal. Aducerea ştiinţelor medicale alături de actul de justiţie s-a născut din nevoia de a afla adevărul în toate domeniile sale de activitate, de aceia, problema aplicării cunoştinţelor speciale medicale în procesul judiciar nu este calitativ nouă în ştiinţa juridică.

Cuvinte cheie: cunoştinţe speciale, cunoştinţe medico-legale, aplicarea cunoştinţelor medico-legale, aspect procesual.

În prezent, tot mai frecvent sînt antrenate în procesul penal persoane care posedă cunoştinţe medicale speciale. În primul rând, acest lucru este determinat de dezvoltarea vertiginoasă a medicinii, care oferă posibilităţi tot mai largi de implementare în practica procedurii judiciare a mijloacelor noi şi tot mai eficiente în descoperirea, cercetarea, ridicare şi investigarea probelor în cadrul diverselor acţiuni de cercetare penală, al noilor procedee şi metode tactice de cercetare etc. Folosirea tot mai largă a cunoştinţelor medico-legale în sfera procesului penal este determinată şi de faptul că, din păcate, se comit tot mai multe infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii cetăţenilor; tot mai frecvent se înregistrează neglijenţa criminală care generează catastrofe cu un mare număr de victime umane, comise sub influenta alcoolului, substanţelor narcotice etc. Cercetarea şi examinarea judiciară a acestor infracţiuni sînt legate de elucidarea circumstanţelor comiterii lor, de determinarea stării sănătăţii acuzaţilor, suspecţilor, victimelor, de expertiza medicală a probelor materiale etc.

Efectul implementării realizărilor medicinii îl resimte, în primul rând, şi în principal practica probării în cauzele penale. Despre importanţa cunoştinţelor speciale medicale aplicate în procesul penal se poate vorbi în măsura în care aceste cunoştinţe sînt folosite de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată în procesul colectării, cercetării şi evaluării probelor, în stabilirea circumstanţelor care formează obiectul probării, aplicate în procesul penal la toate etapele procesului, îmbrăcând diferite forme, de la examinare, constatare până la diversele forme de expertize medico-legale.

De-a lungul anilor medicina legală devine o ştiinţă medicală care îşi pune cunoştinţele sale în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare, sînt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic, stabilind o punte de legătură între gândirea juridică şi gândirea biologică; cea dintâi, precisă şi concisă, încadrată fiind în textele legilor, se asociază cu cea de a doua, în interesul servirii societăţii1.

Progresul ştiinţelor juridice, pe de o parte, a determinat dezvoltarea sistemelor de probaţiune, iar progresul ştiinţelor medicale, pe de altă parte, a lărgit domeniile de aplicabilitate a cunoştinţelor medicale în drept, cunoştinţe care sînt solicitate în numeroase domenii cum ar fi dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul administrativ etc.

Evaluând odată cu dreptul şi cunoscute ca categorie procesuală de-a lungul deceniilor cunoştinţele medico-legale n-au găsit o reglementare vădită în legislaţia procesual penală ce ţine de această categorie. Prin considerentele amintite, distingem, că definirea cunoştinţelor medicale speciale este importantă, atât sub aspect metodologic, cât şi sub aspect eminamente practic.

Ideea de aplicare a cunoştinţele medicale în slujba ideii de dreptate socială, de justiţie, s-a născu dintr-o profundă necesitate socială şi a evoluat paralel cu, nevoile şi exigenţele instituţiilor sociale. În concepţia legiuitorilor şi instituţiilor sociale, dreptul şi ideea de dreptate se impun ca ceva sfânt, care se apropie de absolut, cum spunea G. W. F. Hegel2, încât, medicina legală devine un mijloc eficace de servire a unei cauze umanitare prin ştiinţă, o cale de realizare a respectului absolut faţă de om prin respectul ştiinţific şi etic al adevărului. Principiul „fiat justiţia pereat mundus“(„să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea“3) atestă că, pentru realizarea ideii de dreptate, nici un efort nu este de prisos şi ştiinţa, în evoluţia sa, trebuie să-şi aducă aportul la această realizare, fiind un merit şi al medicinii, acela că din cele mai vechi timpuri şi-a pus cunoştinţele sale în slujba ideii de adevăr şi dreptate. Apărând şi promovând adevărul şi nevoile omului într-o relaţie judiciară, medicina legală a apărat implicit virtutea şi valorile sociale şi s-a înserat astfel, din plin, în contextul de cultură şi civilizaţie al unei epoci moderne.

Este cert că azi, medicina legală are o mare deschidere spre viaţa socială, fiind un instrument indispensabil justiţiei, într-un stat de drept4.

Activitatea medicală se caracterizează printr-un şir de particularităţi, dintre care cea mai esenţială este specificul obiectului de muncă al ei. Obiectul medicinei (omul, sănătatea, boala şi moartea etc.) este foarte complicat. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi se subordonează toate formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social. Activitatea medicală, deseori, are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întâmplător, presupunând două componente principale: obiectiv-practică şi spiritual-teoretică. Având aceste două componente de bază, activitatea medicală (medicina) este percepută ca meserie, artă, teorie, dar şi ca ştiinţă.

Este ştiut, că cunoştinţele special medicale ţin de medicina legală, numită şi medicină judiciară, care pune la dispoziţia justiţiei cunoştinţele sale.

În lucrările de specialitate din ultimii ani „cunoştinţe speciale medicale“ sînt individualizate destul de divers în doctrina străină şi autohtonă, deşi o definiţie care să cuprindă întreaga gamă a preocupărilor caracteristice acestei categorii nu o întâlnim expres. Este dificil de conturat rolul acestor cunoştinţe în constelaţia materiilor specifice învăţământului juridic. Dacă nivelul cunoştinţelor medicale supuse aplicării sînt determinate de însăşi acţiune, atunci caracterul şi sfera aplicării lor nemijlocite se determină prin raportul către subiectul acestei acţiuni.

Cunoştinţele medicale, sînt prezentate în medicină ca un complex de cunoştinţe, obligatorii pentru lucrătorul medical, în grupa şi categoria profesională corespunzătoare, ce-i permite şi-l obligă să aprecieze necesitatea efectuării unor acţiuni medicale, ce se referă la sfera aplicării directe de către reprezentanţii unei categorii sau grupe profesionale5. În dicţionarul explicativ6 termenul „medical“ îl întâlnim ca cel ce ţine de medicină; propriu medicinei; medico-legal (din franceză — connaissance spécialisée/connaissance médico-légal) care aparţine medicinii legale/judiciare, privitor la medicina legală/judiciară7.

Primele definiri a cunoştinţelor medico-legale au fost efectuate de Paolo Zacchia8 la începutul sec. XVII-lea în „Qwestiones medico-legalis“, în care autorul diferenţiază din categoria cunoştinţelor medicale generale un gen special de cunoştinţe (…), cunoştinţe aplicate de persoane competente în medicină la descoperirea crimelor. Autorul este din primii care asigură existenţa acestor cunoştinţe ca o grupă de sine-stătătoare, punctând modalităţile concrete prin care medicina legală reuşeşte să pună la dispoziţia justiţiei cunoştinţe eterogene — medico-biologice.

În 1832 cercetătorul rus S.A. Gromov9 promovează cunoştinţele medicale ca categorie de cunoştinţe ce înglobează metode şi mijloace din domeniul medicinii, care urmăresc să obiectiveze şi să evalueze, la solicitarea organelor de specialitate, aspectele medicale conţinute în speţele judiciare, oferind un suport probatoriu (probaţiunea medico-biologică) instanţelor de judecată.

Premergător, noţiunea era conturată în dependenţă de scopul şi cauzele judiciare în care acestea erau aplicate. Astfel, autorul I.L. Kasper (1872) le defineşte ca „cunoştinţe speciale aplicate în examinarea cazurilor de viol şi perversiuni sexuale“10; erau identificate ca „cunoştinţe aplicate în cercetarea obiectelor de etiologie organică“ de biologul G. Kornfeld (1885)11; ca „cunoştinţe şi metode speciale aplicate în examinarea persoanelor vii şi cadavrelor“, evaluate de autorul E.S. Varšavskij (1899)12; cercetătorul K. Ămmert (1902)13 le aprecia ca „cunoştinţe speciale medicale aplicate în examinarea leziunilor corporale“; cunoştinţe puse în slujba dreptului şi, prin drept, în slujba ordinii sociale“ cum le prezintă M. Minovici14 (1900); sugerate de P.P. Deplovič15 (1907) ca „cunoştinţe procesuale aplicate în efectuarea expertizei medico-legale“ sau „cunoştinţe practice din domeniul anatomiei normale“ după Â.L. Lejbovič (1922)16; ca „cunoştinţe speciale în cercetarea problemelor legate de moartea subită şi violentă“ le admitea М.I. Rajskij (1953)17 etc. Ulterior cercetătorii le sistematizează în „cunoştinţe speciale medicale şi biologice“, reieşind din conceptul că medicina este o ramură a biologei care are ca scop, pe de o parte, studiul corpului omenesc şi al funcţionării lui, pe de altă parte — pe baza acestor cunoştinţe — conservarea şi restabilirea sănătăţii (autorii M.I. Avdееv, I.F. Оgarkov, V.I.Моlčаnov, O.H. Porkšeân, Ŭ.S. Sapožnikov, A.M. Famburg, V.N. Кrukov şi P.P. Širinskij, S.S. Samiŝenko). Alţii, le atribuie la „medicale“ — un spor de profunzime cunoaşterii în domeniul medical, legate de sănătate, moarte şi noi terapii. Autorii V.V. Nikulin, D.P. Kosorotov, А.S.Ignatovskij, A.I. Šibakov, V.A. Nadežin — le trec la domeniul „ştiinţelor ale naturii şi celor medicale“; V.М. Smolâninov le distinge ca „medicale, fizice, şi chiar medico-criminalistice“.

Unificând problemele de cercetare în medicina legală, autorul М.I. Аvdeev (1948)18 la mijlocul anilor ‘50 ai secolului trecut, pronunţă o definiţie de sinteză în care cunoştinţele speciale medicale reprezintă „o totalitate de cunoştinţe teoretico-practice, reglementate de legislaţia procesuală şi aplicate la cercetarea cauzelor penale“. S.I. Zajčenko şi А.А. Моhov confirmă, că cunoştinţele medicale capătă un statut de speciale, reieşind din justificarea aplicării acestora în procesul penal, caracterizându-le ca mijloc de probă la cercetarea cazurilor penal şi de la care specialitatea nu se poate exonera, atât timp, cât medicina legală este chemată la investigarea şi soluţionarea unor astfel de cazuri19. Pentru realizarea acestor deziderate este necesar, ca medicul legist, să aibă atât cunoştinţele medico-biologice, cât şi cunoştinţele juridice necesare, impunându-se a da permanent dovadă de competenţă, responsabilitate şi prudenţă în interpretarea datelor şi în formularea concluziilor, prin stabilirea unui raport riguros ştiinţific între datele medico-biologice şi normele juridice20. Realizarea acestei activităţi complexe presupune munca în echipă, în sensul că medicul legist, în funcţie de caz, colaborează cu procurorul sau judecătorul, precum şi cu organele poliţiei chiar dacă în relaţiile sale cu organele de justiţie sau poliţie expertul medico-legal îşi păstrează independenţa şi răspunde strict în limitele competenţei sale21.

Recent, cunoştinţele medico-legale sînt prezentate ca o înglobare cu preocupări majore de antropologie medicală, tanatologie şi biotică, în decursul timpului, trecute printr-un proces de transdisciplinaritate activă, care au contribuit la constituirea unor multiple subspecialităţi, rupte din trunchiul medicinii legale, aşa cum a fost criminalistica, toxicologia clinică, psihiatria medico-legală şi mai recent criminologia clinică, dreptul medical, cu ramura sa modernă, biodreptul, psihanaliza şi hermeneutica medico-legală etc. Cunoştinţele medico-legale rezultă din pertinenţa sa proprie, din coeficientul său de ştiinţificitate şi mutatis mutandis (“schimbând ceea ce este de schimbat“), din faptul că o ştiinţă ca medicina legală este puternic implicată în viaţa socială, ceea ce după H.G. Gadamer şi K. Popper, o transformă într-o „ştiinţă regală“. În aceste condiţii antinomice de regalitate ştiinţifică ca deziderat şi de risc de blocare pragmatică prin lipsa transdisciplinarităţii (ce aduce rigoarea, deschiderea şi toleranţa ideilor), se poate admite că medicina legală oscilează între servitutea totală a nontransdisciplinarităţii şi libertatea fără margini a interdisciplinarităţii, cu diverse consecinţe precum cea de a rămâne o disciplină enciclopedică într-o epocă a hiperspecializării, prin lipsa transdisciplinarităţii sau de a deveni o specialitate tributară altor specialităţi prin hipertransdisciplinaritate22.

În acest context, cunoştinţele medico-legale au devenit cunoştinţe de intersectare a domeniilor de activitate a doua specialităţi esenţial diferite: ştiinţele medico-biologice şi cele social-juridice, prin intermediul ramurii a medicinii umane fiind utilizată totalitatea cunoştinţelor medicale, biologice, fizico-chimice şi moleculare în vederea asigurării probaţiunii judiciare şi exercitării legilor penale, civile şi administrative în societatea modernă. Cunoştinţele medico-legale este o formă de cooperare între ştiinţele medicale şi cele biologice, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a cunoştinţelor. Interdisciplinaritatea implică stabilirea şi folosirea unor conexiuni între limbaje explicative sau operaţii, cu scopul diminuării diferenţelor care apar între disciplinele medicale şi cele biologice: corpul uman, starea sănătăţii, moartea etc.; includ examinarea unui lanţ întreg de probe: victima, agresorul, obiectul vulnerant, locul faptei etc.; cunoştinţele medico-legale au la bază cunoştinţe de ordin general şi implică competenţele, motivarea şi cunoştinţele oamenilor de a accesa, înţelege, evalua şi aplica informaţii medicale în raţionamente şi de a lua decizii în domeniul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.

Cunoştinţele (medico-legale) prin poziţia particulară pe care o ocupă medicina legală sînt cunoştinţe de graniţă, capabile să construiască o punte între ştiinţele social-juridice (abstracte prin definiţie) şi cele medico-biologice (eminamente concrete, având ca obiect de studiu omul ca individ, şi nu ca entitate abstractă, înglobată într-un sistem social guvernat de norme juridice)23. Last, but not least (ultimul dar nu cel din urmă), trebuie arătat, că aceste cunoştinţe formează o categorie de specialitate de sinteză a întregii patologii. Necesitatea de cunoaştere generalizatoare a problematicii medicale le apropie de o varietate mare de specialităţi. Legătura aceasta este mai evidentă în cazul anumitelor domenii ale cunoaşterii medicale: anatomia, anatomia patologică, fiziologia, fiziopatologia, traumatologia (chirurgicală, ortopedică, neurochirurgicală, ORL, oftalmologică, stomatologică), psihiatria, obstetrica, neonatologia, toxicologia, biochimia, microbiologia etc.

Autorul V. Dragomirescu24, reprezintă cunoştinţele speciale medicale ca o categorie de cunoştinţe cu caracterul multi- şi interdisciplinar, concomitent cu caracterul imprecis al graniţelor (medicinii legale), caracter subliniat nu numai de relaţiile cu toate specialităţile medicale, ci şi de relaţiile ei cu unele ramuri ale dreptului, adică, se presupun cunoştinţe limitrofe dreptului şi medicinei, şi care obligă la o exigenţă deosebită, în interpretarea faptelor medicale necesare dreptului, exigenţă bazată pe unitatea dintre competenţă şi cunoştinţa profesională.

Dat fiind faptul că medicina legală oferă justiţiei orice date medical-biologice necesare pentru lămurirea cauzelor penale, este obligatorie relaţia sa cu toate specialităţile medical-biologice. Şi totuşi, ele fac parte dintr-o specialitate de sine stătătoare — medicina legală — o ştiinţă, independentă, cu specificul ei, asigurat de operarea cu o criteriologia şi o metodologie aparte, menită a transpune realităţile medical-biologice în sfera juridicului25.

Rolul social al cunoştinţelor medico-legale se mai manifestă prin contribuirea nemijlocită în descoperirea actelor criminale (omucideri, violuri etc.), iar prin analiza datelor respective se obţin oficializări obiective asupra situaţiei criminogene în societate în combaterea manifestărilor agresive. Un rol aparte le aparţine anchetării şi expertizării cazurilor de malpraxis medical.

Domeniile din care fac parte cunoştinţele speciale medicale schematic poate fi dihotomizate, argumentează V. Iftenie, divizându-le în:

— cunoştinţe de tanatologie medico-legală sau patologia medico-legală morfologică (morfologia medico-legală), care studiază aspectele legate de moarte (felul morţii, cauzele morţii, semnele morţii etc.); activitatea procesuală, care se desfăşoară în cadrul acestui sector medico-legal este reprezentată de examinarea (externă şi internă) a cadavrului sau a fragmentelor de cadavru, indiferent de intervalul de timp (post-mortem) care a trecut până la examinarea medico-legală;

— cunoştinţe de clinică medico-legală sau patologia medico-legală clinică, ce are ca obiect de studiu persoana (omul viu) sau documentele medicale ce aparţin acesteia, în scopul probării unor violenţe exercitate asupra sa (examinarea medico-legală traumatologică), a posibilităţii executării pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării urmăririi penale/judecăţii pentru motive medicale), existenţei discernământului (expertiza medico-legală psihiatrică) etc.26

Aspectul juridic al acestor categorii de cunoştinţe medicale îl constituie aportul la realizarea justiţiei, ori de câte ori pe parcursul procesului judiciar sînt incidente elemente din sfera medical-biologică.

Cunoştinţele medico-legale au un caracter complex în sistemul cunoştinţelor biomedicale dovedit prin simpla enumerare a câtorva din preocupările curente ale medicinii legale: probarea ştiinţifică a infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor, aprecierea stării psihice a indivizilor care au comis infracţiuni sau a celor care doresc să încheie acte de dispoziţie, examinări din sfera sexologică (stare genitală, viol, capacitate sexuală), autopsierea tuturor cazurilor de moarte violentă sau suspectă din raza de competenţă teritorială, examinări histopatologice, toxicologice şi serologice cu specific medico-legal etc.27

O altă caracteristică ar constitui-o dinamicitatea cunoştinţelor medico-legale în raport cu progresele continue ale tehnicii şi ştiinţelor medico-biologice şi sociale, căutând permanent metode perfecţionate de obiectivare a diagnosticului medico-legal.

Dacă secolul XX-lea a fost secolul tehnologiilor, secolul XXI-lea se anunţă a fi secolul biotehnologiilor. La prima vedere, niciun obstacol nu mai poate sta la ora actuală în calea criminaliştilor: în microscopie mărimea chiar nu mai contează, analizei chimice nu-i mai scapă nicio moleculă, genetica poate reproduce fiinţe vii dintr-un singur fragment, medicina reuşeşte să urmărească traseul gândurilor în creier. Practica medicală modernă apelează din ce în ce mai mult la tehnologiile medicale bazate pe necesitatea şi dezvoltarea cooperării dintre personalul medical şi specialişti în inginerie, informatică şi ştiinţe exacte. Astfel, interferenţele interdisciplinare între ştiinţele medicale şi ştiinţele exacte (matematică, informatică, fizică) au devenit o necesitate materializată prin crearea unui câmp larg de aplicare a tehnologiei în practica medicală28. Valorificarea practică a dispozitivelor medicale prin ancorarea lor în cercetarea clinică, epidemiologică, terapeutică este validată şi în conceptul actual al medicinii bazate pe dovezi29. Dar aceasta înseamnă aplicarea de tehnologie medicală şi tehnici al căror ritm rapid de dezvoltare şi perfecţionare depăşesc capacitatea noastră de înţelegere30.

O construcţie silogistică de tipul: „justiţia se bazează pe adevăr; proba cu coeficientul maxim de adevăr este proba ştiinţifică, ergo; justiţia se bazează pe probe ştiinţifice“, propusă de Gh. Scripcaru31, este perfect valabilă în cazul dat. Dacă o acceptăm, putem deduce cu uşurinţă că cunoştinţele speciale medicale sînt cunoştinţe ştiinţifice, care urmăresc cunoaşterea cât mai exactă, pe baza de cercetare, observaţie, experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri medico-biologice. Sînt cunoştinţele ştiinţifice ca rezultatul unei activităţi specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe verificarea acestora ce duce la unitatea cunoştinţelor medico-legale. Ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare, reflectând esenţialul, generalul  şi cauzalul obiectelor, proceselor, fenomenelor investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel dobândite. Cei drept, aprecierea medicală a unui raport de cauzalitate biologică nu este incompatibilă cu punctul de vedere juridic asupra cauzalităţii. Medicul expert apreciază anumite laturi ale legăturii cauzale, impuse gândirii sale de mişcarea biologică a materiei, aspectele cauzalităţii în întregime, în raport cu aspectele judiciare, revenindu-i juristului. Cauzalitatea biologică contribuie deci la aprecierea cauzalităţii juridice, plecând de la studiul interrelaţiei dintre cauze şi efecte, precum şi al condiţiilor ce intervin în această relaţie, deoarece, dintre multiplii factori intricaţi într-un efect, medicul îi va izola pe cei cu semnificaţie cauzal-biologică în rezultatul produs şi, prin aceasta, implicit, cu semnificaţie de conduită antisocială, ilicită. Raportul de cauzalitate apare ca un epifenomen al evidenţelor medico-legale ce implică o abordare multidisciplinară, biolo­gică şi juridică.

Cunoştinţele medicale, astfel, trebuie să dovedească ştiinţific orice afirmaţie, astfel ca valoarea de adevăr a unei aserţiuni să fie incontestabilă. Pentru aceasta, ea epuizează criteriile ştiinţifice ce pot dovedi un fapt oarecare. De exemplu, acuzarea întreruperii cursului sarcinii printr-un traumatism devine certă dacă se întrunesc următoarele criterii: existenţa sarcinii, existenţa avortului, realitatea traumatismului, intensitatea traumatismului, concordanţa de sediu şi filiaţia de simptome între lovire şi avort. Aceasta dovedeşte că proba cu expertiza medico-legală are un mare caracter de certitudine în condiţiile în care a fot efectuată în timp util, au fost utilizate mijloacele adecvate scopului urmărit, iar concluzia este demonstrată şi verificată, iar nu numai afirmată. Din acest punct de vedere nu există experţi celebri sau slabi, ci experţi care argumentează ştiinţific sau care nu argumentează32. Cunoştinţele medico-legale aplicate sînt în majoritatea cazurilor, de certă concludentă şi pertinenţă dacă:

— sînt utilizate toate mijloacele adecvate scopului (obiectivului expertizei);

— este efectuată în timp util; concluzia este demonstrată, nu afirmată şi este verificată în raport cu circumstanţele faptei analizate;

— s-a ţinut cont de eroarea aleatorie a instrumentelor utilizate în culegerea datelor;

— s-a dat dovadă de prudenţă atunci, când faptele medicale sînt interpretabile (nu permit afirmaţii certe) sau când ştiinţa nu dispune de o explicaţie a fenomenului.

Autorul V. Beliş conchide, că „valoarea şi limitele cunoştinţelor medico-legale sînt condiţionate de modul cum un fapt ştiinţific se reflectă în lege, cum legea îi conferă un cadru normativ de aplicare. Cum este şi firesc, faptele ştiinţifice devansează deseori legea, găsindu-şi ulterior o exprimare legislativă. Această devansare exprimă în fond o intercondiţionare permanentă dintre cerinţele dreptului şi noile descoperiri ştiinţifice, care, în mod firesc, preced norma juridică33.

Pe baza celor expuse, se poate deduce că cunoştinţele speciale medicale cuprind atât cercetarea tuturor problemelor biologice sau medico-chirurgicale ridicate în general de ştiinţele juridice şi, în special, de activitatea procesuală, cât şi sistematizarea noţiunilor şi metodelor necesare rezolvării acestor probleme în folosul justiţiei prin efectuarea de: expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea expertizelor medico-legale psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei.

Preocuparea pentru criteriile adevărului sub aspect ştiinţific au dus la naşterea unei preocupări medico-legale distincte numită expertologie şi la care legile procesuale se referă cu precădere. Cu certitudine, că aceasta confirmă axioma, că cunoştinţele special medicale poate să poarte un caracter ştiinţific. Efortul epistemologic al cunoştinţelor medico-legale este acela de a face concordante constatările sale ştiinţifice cu modul cum s-a petrecut un lucru, prin paradigma clasică a lui adequatio rei intellectus (a adecvării intelectului, adică a raţionamentelor ştiinţifice, la realitatea lucrului petrecut)34. În plus, aplicarea cunoştinţelor medico-legale implică claritate şi siguranţă atât în stabilirea diagnosticului, cât şi în formularea concluziilor, dezvoltând tendinţa de a exclude, în funcţie de valoarea datelor avute la dispoziţie, orice probabilitate sau incertitudine, care ar afecta însăşi valoarea probaţiunii judiciare35.

Concluziile pot fi efectuate cu ajutorul epistemologiei medico-legale, a logicii ştiinţei medico-legale sau a teoriei cunoaşterii ştiinţifice medico-legale. Pentru cunoştinţele medico-legale, stabilirea valorii de adevăr a cunoaşterii ştiinţifice devine esenţa acestora, deoarece implică:

— dovedirea ştiinţifică a oricărei afirmaţii; adaptarea de modele (punţi) epistemologice pentru fiecare instituţie juridică;

— unificarea caracterului explicativ-probant cu cel prospectiv al paradigmelor medico-legale; stabilirea unui model interdisciplinar de gândire integrativă a faptelor medico-biologice cu cele social-juridice;

— adoptarea de criteriologii specifice de validare a adevărurilor obţinute pentru fiecare instituţie medico-legală36.

Spre deosebire de cunoştinţele empirice, care sînt acumulate nemijlocit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult constatarea repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice medico-legale sînt rezultatul unei activităţi specializate (toxicologie medico-legală, tanatologie medico-legală, obstetrică medico-legală, psihiatrie şi psihopatologie medico-legală etc.), bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe ipoteze noi şi pe verificarea acestora; ele constituie reflectarea esenţei proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare. Atunci când ne gândim la o posibilă contradicţie între cunoştinţele teoretice şi practice, sau ideea unei distincţii mari între acestea ar trebui să ne gândim la afirmaţia: „Nu există nimic mai practic decât o teorie“. Principala calitate ce se impune pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în acest sector de o deosebită importanţă şi răspundere socială prin consecinţele ei imediate este competenţa. Compatibilă cu titlul de expert şi presupunând şi rezultând direct dintr-o cultură medicală de bază şi din experienţa profesională, această calitate trebuie susţinută permanent de cunoaşterea celor mai recente descoperiri ale cercetării ştiinţifice biomedicale şi de orientare modernă a acestei cercetări.

Cunoştinţele medico-legale sînt caracterizate printr-o structură internă completată cu abilităţi şi deprinderi practice din domeniu, fiindcă prezenţa unei aptitudini este indicată de uşurinţa cu care sînt învăţate cunoştinţele şi deprinderile dintr-un anumit domeniu, de fatigabilitatea mai redusă ca efect al muncii depuse, aplicarea reuşită a informaţiilor dobândite în domeniul respectiv. În conformitate cu această abordare generală, abilităţile şi deprinderile din domeniul medico-legal, ar trebui să le luăm în consideraţie cu cunoştinţele şi competenţele care alcătuiesc conţinutul pregătirii profesionale medicale, precum şi cunoştinţele şi competenţele dobândite în procesul de expertiză cu caracter personal şi aplicate în cadrul procedurilor judiciare pentru detectarea, investigarea şi evaluarea circumstanţele care au valoare la o cauză penală. Aceste abilităţi şi deprinderi sînt acumulate în cadrul practicii profesionale, care caracterizează competenţa. Competenţa, la modul general, opinează V. Dongoroz semnifică dreptul şi totodată obligaţia de a desfăşura o anumită activitate. În domeniul medico-legal, competenţa este privită ca „abilitatea medico-legală ce-i revine unei anumite instituţii medico-legale de a răspunde solicitărilor organelor abilitate sau persoanelor“37.

Cunoştinţele medico-legale nu pot fi aplicate în afara unor parametri etico-deontologici printre care:

— competenţă deplină, ca formă de onestitate profesională faţă de ordinea de drept şi faţă de bolnav;

— conştiinciozitate ce poate corecta unele lacune de competenţă profesională;

— prudenţă şi ponderaţie, mai ales în cazurile în care criteriologia medico-legală nu oferă criterii certe de adevăr;

— aptitudine de decizie în cazurile în care constatările sale sînt veridice şi răspund acestui unic criteriu de adevăr;

— simţ uman ce se transformă într-o adevărată obsesie a echităţii şi devoţiune permanentă pentru sarcinile ce le are de îndeplinit, pentru întărirea coordonatelor etice ale raportului medic-bolnav, pentru adeziunea de opinie publică la verdictele sale38.

Sub aspect juridic cunoştinţele medico-legale poartă un caracter procesual şi anume acest caracter le acordă statut de cunoştinţe speciale. Prin aspectul procesual cunoştinţele medico-legale sînt angajate se constată elementele ce pot servi ca probe în procesul penal39 prin diferite forme legale utilizate pentru  justa soluţionare a cauzei.

În acest sens, se cuvine de relevat următoarele trăsături caracteristice ale cunoştinţelor medicale speciale aplicate la cercetarea cazurilor penale:

— sînt o categorie de cunoştinţe speciale complexe ce fac parte din domeniul medicinii, cu caracter multi- şi inter-disciplinar, aplicate în procesul penal;

— modalitatea de aplicare a lor este reglementată fie direct de Codul de procedură penală a Republicii Moldova, legile organice, alte acte juridice subordonate legii;

— sînt cunoştinţe pe care le posedă un cerc restrâns de persoane care au o pregătire teoretico-practică corespunzătoare;

— sînt cunoştinţele ştiinţifico-practice necesare pentru elucidarea multilaterală, exhaustivă şi obiectivă a circumstanţelor care intră în obiectul de probare a cauzelor penale;

— sfera de realizare nu se limitează la o anumită etapă a procesului penal. Ele se folosesc pe larg într-o formă sau alta pe parcursul întregului proces pentru soluţionarea sarcinilor puse;

— poartă un caracter de sinteză prin intermediul cărora, în urma analizei şi prelucrării unor serii de date de ordin bio-medical şi ale celor rezultate din diferite specialităţi tangente preocupărilor de bază dintr-un domeniu sau altul al cercetării, aduc în final argumentări concomitente, în vederea obiectivării concluziilor;

— au o orientare şi o evoluţie dinamică în raport cu progresele continue ale tehnicii şi ştiinţelor medico-biologice şi sociale, căutând permanent metode perfecţionate de obiectivare a diagnosticului medico-legal;

— cu ajutorul cunoştinţelor medicale speciale pot fi stabilite: faptul infracţiunii, vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii, circumstanţele care influenţează asupra gradului şi caracterului răspunderii inculpatului, circumstanţele care conduc la comiterea infracţiunii etc.

1 C. Simonin. Medecina legală. Paris: Librairie Maloine, 1955, p. 815-860.

2 G.W.F. Hegel. Opere alese. Bucureşti: Politica, 1982, p. 102.

3 Deviza lui Ferdinand I de Habsburg (1563-1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei http://istoriiregasite.wordpress.com/2012 (actualizat 23.10.2012).

4 V. Beliş. Medicina legală în România versus cea europeană. Editorial. Romanian Society of Legal Medicine. Rom J Leg Med 15 (1) 1-2, 2007, p. 1.

5 I. Mereuţă şi alţii. Codul medical. Chişinău: Univ. de medicină, 2002, p.75.

6 Dicţionarul medical. http://dictionar.romedic.ro/ p. 616. (vizitat 08.05.2011).

8 Paolo Zacchia, J. H. Horstius. Quaestiones medico-legales. Lugdini: Anisson &Posuel, 1726. http://www.bookma ps.de/lib/ruc/p/a/pau_20.html (accesat 29.10.2012). http://www.sudmed.ru/index.php?showtopic=8491 (accesat 29.10.2012).

9 В.Л. Попов. Теоретические основы судебной медицины. СПб.: Изд. ЮИГП, 2000, с. 7; Д.П. Громов. Курс лекций по судебной медицине. М.: Медицина, 1970, c. 42.

10 И.Л. Каспер. Практическое руководство к судебной медицине. СПб.: Изд-во Л.П. Каченовского, 1872, c.169.

11 Ibidem, c. 29.

12 В.Л. Попов, Ш.М. Мусаьев. Судебная медицина. СПб.: Изд-во Р. Асланова „Юридический центр Пресс“, 2009, c. 7.

13 К. Эммерт. Учебник судебной медицины. СПб.: Изд-во. К.Л. Риккер, 1902, c. 132.

14 M. Minovici. Tratat complet de Medicina Legală. Vol. II. Bucureşti: Atelierele grafice SOCED, 1930, p. 21.

15 П.П. Деполович. Краткий учебник судебной медицины. Киев: Тип. С.В. Кульженко, 1907.

16 Я.Л. Лейбович. Три года судебной медицины. M.: Известия Народного Комиссариата Здравоохранения, №1-2, 1922, c. 11-12.

17 М.И. Райский. Судебная медицина. M.: Медгиз, 1953, c. 84.

18 М.И. Авдеев. Курс судебной медицины. M.: Юриздат, 1959, c. 18.

19 С.И. Зайченко, А.А. Мохов. Организационно-правовые основы использования медицинских знаний в деятельности юрисдикционных органов Р.Ф. Учебное пособие. Волгоград: Изд-во ВолГУ, 2003, c. 12.

20 V. Beliş. Medicina legală în practica medico-judiciară. Bucureşti: Juridica, 2003, p. 12-13.

21 V. Beliş. Medicina Legală în Practica Judiciară. Romanian Society of Legal Medicine, 17 (4) 247-248, 2009. http://www.google.md/url?sa= (accesat 01.11.12.)

22 Gh. Sripcaru, V. Astărăstoae, C. Scripcaru. Trans şi interdisciplinară în medicina legală psihiatrică. În: Buletin de psihiatrie integrativă, p.13. TRANS%2520SI% 2520INTERDISCIPLINARITATE %2520%C3%8EN% 2520MEDI CINA%2520LEGALA%2520PSIHIATRICA%20(1).pdf

23 V. T. Dragomirescu. Problematica şi metodologie medico-legală. Bucureşti: Medicina, 1980, p. 13

24 Ibidem, p. 21.

25 S. Morar. Medicină legală. Sibiu: Ed. Universităţii „Lucian Blaga„, 2006, p. 14.

26 V. Iftenie, D. Dermengiu. Medicina legală. Bucureşti: C. H. Beck, 2008, p. 12.

27 S. Morari. Op. cit., p. 14-15.

28 Apud: E. Toader. Etica în educaţie medicală tehnologică. În: Revista Română de Bioetică, Vol. 8, Nr. 2, Aprilie — Iunie 2010, p. 78-79. De M.A. Miranda, A.M. Doggett, J.T. Evans. Medical Technology Contexts and Content in Science and Technology, Pending, 2005.

29 D.L. Sackett, W.S. Richardson, W. Rosenberg. Evidence-based medicine: how to practice and teach, EBM edit., Churrchill-Livingstone, London, 1997.

30 R.M. Satava. Biomedical, Ethical, and Moral Issues Being Forced by Advanced Medical Technologies, Proceedings of the American philosophical society, vol. 147, no. 3, September, 2003.

31 Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, V. Astarastoaie. Medicina legală pentru jurişti. Iaşi: Cugetarea, 1999, p.11.

32 И.Ф. Крылов. Судебная экспертиза в уголовном процессе. Л.: Изд. ЛГУ, 1963, c. 38.

33 V. Beliş. Medicina legală în practica medico-judiciară. Bucureşti: Juridica, 2003, p. 12.

34 В.В. Томилина. Судебная медицина. М.: Медицина, 2001, c. 9.

35 V.T. Dragomirescu. Problematica şi metodologie medico-legală. Bucureşti: Medicina, 1980, p. 15.

36 V. Beliş. Op. cit., p.3.

37 V. Dongoroz. Explicaţiile teoretice ale Codului penal român. ed. a II-a, Bucureşti: All Beck, 2003, p. 342.

38 V. Beliş. Op. cit., p. 22.

39 I. Neagu. Drept procesual penal. Tratat. Bucureşti: Global Lex, 2002, p. 346.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro