ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Conţinutul dreptului la muncă şi dreptului la ptotecţia muncii din perspectiva reglementărilor juridice ale Republicii Moldova

Valeriu BAEŞU, master în drept, lector superior
Recenzent: Lilea MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

The right to work and right to work protection can be considered as fundamental economic rights of the individual through these very rights that make it possible for people in legal relations with the employer under the provision of certain services for which it is paid a salary, for il increase its economic welfare.

Here, the right to work can be viewed as a constitutive element of human dignity that contribute to the possibility of obtaining compensation, leading to the establishment of an adequate standard of living . In this context, it should be noted that this right does not imply a guarantee of employment.

Keywords: legal regulation , fundamental economic rights; social welfare, human dignity, social compensation, adequate standard of living, guarantee employment etc.

Dreptul la muncă şi dreptul la protecţia muncii pot fi considerate ca drepturi economice fundamentale ale individului prin faptul că anume aceste drepturi fac posibilul ca persoana, intrînd în raporturi juridice cu angajatorul în baza prestării anumitor servicii pentru care este remunerat cu un salariu, pentru să-şi sporească bunăstarea sa economică şi socilă.

Tot aici, dreptul la muncă poate fi privit ca un element constitutiv al demnităţii umane, precum ce contribuie la posibilitatea de a obţine compensaţii, ceea ce duce la stabilirea unui standard adecvat de viaţă. În acest context, ar trebui remarcat faptul că acest drept nu implică şi o garanţie de angajare.

Cuvinte cheie: reglementare juridică, drepturi economice fundamentale; bunăstare socială, demnitate umană, compensaţii sociale, standard adecvat de viaţă, garanţie de angajare etc.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt nu numai o realitate a unei societăţi progresiste şi democratice, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane. De aceea veridică este constatarea conform căreia drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decît o limbă comună tuturor oamenilor1.

Garantarea şi respectarea drepturilor economice ale omului devin condiţii esenţiale a edificării statului de drept, a recunoaşterii Republicii Moldova ca stat democratic pe plan internaţional. Aceste idei fundamentale ne permit să afirmăm că omul are nevoie de un sistem de garanţii juridice de asigurare şi respectare de către stat a drepturilor sale, care se realizează prin intermediul instituţiei drepturilor omului.

Obligaţia generală de protecţie a drepturilor omului include obligaţia statelor de prevenire a încălcărilor drepturilor omului şi cea de reprimare şi de reparare a acestora. Natura obligaţiei de prevenire a încălcărilor drepturilor omului este tratată în doctrină şi practica judiciară cu mare prudenţă, deoarece o accepţiune mai largă a acestei obligaţii ar conduce la angajarea responsabilităţii statului pentru „riscul“ de a încălca dreptul garantat2.

Acest fapt poate fi constata chiar din primul articol al Constituţiei Republicii Moldova în care se afirmă că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate3. Democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul, şi nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului4.

În corespundere cu noile principii referitoare la relaţiile economice în societate, Constituţia asigură dreptul la proprietate şi dispune că proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului5.

Dreptul la muncă şi dreptul la protecţia muncii pot fi considerate ca drepturi economice fundamentale ale individului prin faptul că anume aceste drepturi fac posibilul ca persoana, intrînd în raporturi juridice cu angajatorul în baza prestării anumitor servicii pentru care este remunerat cu un salariu, pentru să-şi sporească bunăstarea sa economică şi socilă6.

Tot aici, dreptul la muncă poate fi privit ca un element constitutiv al demnităţii umane, precum ce contribuie la posibilitatea de a obţine compensaţii, ceea ce duce la stabilirea unui standard adecvat de viaţă. În acest context, ar trebui remarcat faptul că acest drept nu implică şi o garanţie de angajare7.

Este bine cunoscut faptul că problema dezvoltării dreptului la muncă în Republica Moldova trebuie să fie abordatătă în corelaţie cu alte procese şi fenomene istorice şi luînd în considerare legităţile şi etapele istorice de dezvoltare a statului nostru. Investigaţiile realizate în acest domeniu trebuie să fie subordonate anumitor principii, cum ar fi: evidenţierea cadrului apariţiei şi dezvoltării Constituţiei ca Lege fundamentală a statului; tratarea istorică a dreptului fundamental la muncă cu reliefarea modificărilor, completărilor şi trăsăturilor noi apărute.

Procesul de constituţionalizare a dreptului la muncă atestă faptul că reflectarea acestui drept în actele normative ale statulu sunt în strînsă concordanţă cu regimul de guvernămînt sau cu regimul politic al statului. În anumite perioade de dezvoltare a statului nostru dreptul la muncă era prevăzut de către legislator, dar nu era garantat, în altele, era garantat, dar nu era bine determinată procedura de realizare a acestuia.

Suntem de acord cu opinia prevăzută de doctrina de specialitate8 potrivit căreia funcţia statului ca partener social este o particularitate a statutului juridic al statului în ramura dreptului muncii, fapt ce distinge ramura dată de alte ramuri de drept. Conţinutul acestei funcţii este determinat de specificul relaţiilor sociale, care fac obiectul ramurii dreptului muncii, de caracterul colectiv al muncii, de corelarea elementelor de egalitate a părţilor contractului de muncă cu necesitatea de a supune angajatul dispoziţiilor angajatorului în cadrul procesului de muncă. În calitate de partener social, statul îndeplineşte două funcţii: coordonează acţiunile comune ale partenerilor sociali (ale angajaţilor şi ale angajatorilor prin intermediul reprezentanţilor lor); organizează concilierea părţilor din cadrul relaţiilor de muncă, contribuind la aplanarea conflictelor.

Prin urmare, sectorul raporturilor de drept constituţional în sfera muncii este destul de vast şi multilateral, fapt explicat, în primul rînd, prin premisele istorice ale apariţiei şi dezvoltării legislaţiei muncii şi formării ramurii autonome a dreptului muncii; în al doilea rînd, prin scopurile şi sarcinile pe care şi le propune statul realizînd reglementarea juridică a relaţiilor de muncă: asigurarea echilibrului dintre interesele angajaţilor şi ale angajatorilor în sfera muncii, stabilirea garanţiilor de stat ale dreptului la muncă şi libertăţilor omului, crearea condiţiilor favorabile de muncă, protecţia drepturilor şi intereselor angajaţilor şi angajatorilor; în al treilea rînd, prin necesitatea asigurării echităţii sociale pe calea participării în condiţii de egalitate în drepturi a angajaţilor şi angajatorilor la repartizarea produsului social — rezultat al muncii lor; în al patrulea rînd, prin necesitatea asigurării cu mijloace juridice a păcii obşteşti şi armoniei sociale, care pot fi atinse realizînd principiile de parteneriat social, stipulate în normele legislaţiei muncii9.

Dreptul la muncă şi la protecţia muncii sunt drepturi economice fundamentale de tradiţie, reglementate de Constituţia Republicii Moldova în art. 43 ca drepturi cu un conţinut juridic complex. Se ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, dreptul şi libertatea din punct de vedere al forţei juridice nu se diferenţiază.

Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai semnificativă în privinţa conţinutului acestui drept, conţinut complex, pentru că invocă idea existenţei a unor obligaţii corelative libertăţii persoanei. De altfel, chiar Pactul internaţional relative la drepturile economice, sociale şi culturale, foloseşte exprimarea de drept la muncă10 şi acest lucru nu este întîmplător, pentru ca acest Pact stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare.

Din cele menţionate mai sus, caracterul fundamental şi complex al dreptului la muncă, ca drept economic ce piermite titularului său sporirea bunăstării economice şi sociale, este indescutabil. Dar, unele reglementări naţionale ca: raporturile de serviciu se pot suspenda de către autoritatea publică în care funcţionarul public activează, dacă acesta este arestat preventiv sau îi este aplicat arestul administrativ11, iar suspendarea raporturilor de serviciu se aprobă sau, după caz, se constată, prin actul administrativ al persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie12; în scopul asigurării ordinii stabilite de prezentul cod privind urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţa, conform competenţei, sînt în drept să aplice faţă de bănuit, învinuit, inculpat alte măsuri procesuale de constrîngere, cum ar fi: suspendarea provizorie13…, iar suspendarea provizorie din funcţie o decide administraţia instituţiei în care activează bănuitul, învinuitul, în condiţiile legii, la demersul procurorului care conduce, sau, după caz, efectuează nemijlocit urmărirea penală14; contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor în caz de trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti15; pun la îndoială nuanţa respectivă.

Astffel reieşind din reglementările Pactului internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, menţionat de mai sus, care prevede: „sarcina statelor semnatare este să acţioneze, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative“16, precum şi din reglementările constituţionale a Republicii Moldova stabilesc că în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului17şi că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime18 considerăm a fi oportun iniţiativa de lege ferenda ca suspendarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor contractului individual de muncă prin trimiterea în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată sau suspendarea provizorie din funcţie să nu fie decisă de angajator sau de administraţia instituţiei în care activează bănuitul, învinuitul, în condiţiile legii, dar unicul subiect abilitat cu acest drept să fie instanţa de judecată.

O altă normă naţională ce contravine caracterului fundamental al dreptului la muncă, după părerea noastră, este şi prevederea că „în cazul alegerii în funcţie electivă, poliţistul este eliberat din serviciu, dacă legislaţia nu stabileşte altfel“19. De menţionat că norma de mai sus contravine şi unor serii de reglementări naţionale şi anume: contractul individual de muncă se suspendă din iniţiativa salariatului în caz de ocupare a unei funcţii elective în autorităţile publice20; raporturile de serviciu se suspendă în următoarele circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor: alegere sau numire într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada respectivă…21. Reglementarea de mai sus, din punct de vedere al ipotezei normei de drept, se referă la situaţii ce ţin de dreptul de protecţie a poliţistului din partea statului şi este aranjat textual în capitolul VI al legii respective22, care se intitulează „Protecţia juridică şi socială a poliţistului“, şi reprezintă un spectru specific de raporturi juridice ce nu se referă la încetarea serviciului în Poliţie şi a contractului individual de muncă, dar raporturi ce ţin de protecţia juridică şi socială a poliţistului. În acelaşi context nu putem să nu enunţăm şi prevederea constituţională precum că în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului23, iar la enumerarea situaţiilor cînd exerciţiul drepturilor şi libertăţilor ar putea fi supus unor anumitor restrîngeri, cazul discutat nu-şi găseşte oglindire.

În această ordine de idei, venim cu iniţiativa de lege ferenda de excludere a expresiei „în cazul alegerii în funcţie electivă, poliţistul este eliberat din serviciu, dacă legislaţia nu stabileşte altfel“ din conţinutul Legii nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului.

Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă intră şi ele în conţinutul dreptului la muncă. Acestea sunt libertăţi fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, exprimări ale libertăţii persoanei, ca drept natural. Constituţia, consacrînd aceste libertăţi dă fiecărui om posibilitatea de a-si alege profesia şi desigur de a-şi alege locul de muncă. Asemenea alegeri sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi desigur de voinţa celor interesaţi. Problema este, evident, mult mai complexă şi mai complicată, atît în teorie cît şi în practică, toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale sănătoase, ocuparea locului de muncă se face pe criteriul competenţei, aceasta asigurînd eficienţă şi bunăstare. Statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul sau social în realizarea acestor componente ale dreptului la muncă.

Protecţia muncii reprezintă un sistem de măsuri şi mijloace social economice, organizatorice, tehnice, curative şi profilactice care acţionează în baza actelor legislative şi a altor acte normative şi care asigură sicuritatea angajatului, păstrarea sănătăţii şi menţinerea capacităţii lui de lucru în procesul muncii24.

Reieşin din prevederile comentariului25 Constituţiei Republicii Moldova, îndeosebi a art. 43 corelaţia dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii se exprimă prin protecţia socială a muncii, în diverse componente ale sale, enunţate de textul constituţional şi clasificate după cum urmează:

1. Protecţia muncii, noţiune generală — măsurile ce se iau întru asigurarea acesteia sunt enumerate în textul constituţional şi stabilite detaliat în Titlul IX din Codul muncii;

2. Securitatea şi igiena muncii, ale căror aspecte generale sunt reglementate de o serie de articole din Codul muncii, de Legea nr. 186-XVI din 10.07.2008 privind securitatea şi sănătatea în muncă, de prevederi ale actelor normative ce se referă la profilaxia bolilor şi prevenirea accidentelor, de instrucţiuni şi regulamente ministeriale, precum şi de actele de uz intern ale unităţilor economice;

3. Instituirea unui salariu minim garantat pe economie, măsură care presupune stabilirea unui cuantum precis al salariului minim, sub a cărui limită nu poate fi redusă retribuţia salariatului. Legea nr. 1432-XIV din 28.12.2000 privind modul de stabilire şi reexaminare a salariului minim26 stipulează că salariul minim reprezintă „mărimea minimă a retribuţiei, în lei, stabilită de către stat pentru o muncă simplă, necalificată, sub nivelul căreia patronul nu este în drept să plătească pentru norma de muncă, pe lună sau pe oră, îndeplinită de angajat“. Iar plata drepturilor salariale poate fi pretinsă doar pentru perioada efectivă în care salariatul a desfăşurat o anumită activitate27.

Pe plan internaţional instituirea unui salariu minim garantat pe economie este consecinţa dreptului unui standard de viata decent introdus de Declaratia Universala a Drepturilor Omului28 şi de Conventia Internatională privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale29. În ce priveşte dreptul la munca, standardul decent de viaţa poate fi indeplinit numai in condiţiile existentei unei remuneraţii care să asigure lucrătorului şi familiei sale, în schimbul muncii depuse, acoperirea tuturor conditiilor (minime) acceptabile de viata sociala, culturala, educatie, sanatate si dezvoltare profesionala — standard care poate fi garantat doar prin dezvoltarea unor mecanisme care sa asigure lucratorului un salariu minim.

Organizaţia Internaţională a Muncii a stabilit încă de la Convenţia pentru stabilirea salariului minim din 197030 că un salariu minim nu trebuie stabilit doar la nivelul de subzistenta si ca metodologia de stabilire a standardului de venit pentru fiecare tip de locuinta (familie) din fiecare tara trebuie sa se bazeze pe date statistice clare.

Reieşind din cele relatate mai sus precum şi din prevederile Codului Muncii a Republicii Moldova31 care menţionează că cuantumul salariului minim este obligatoriu pentru toţi angajatorii, persoane juridice sau fizice, care utilizează munca salariată, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare şi că cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real se reexaminează anual, în funcţie de creşterea sumară anuală a indicelui preţurilor de consum şi a ratei de creştere a productivităţii muncii la nivel naţional, ar fi bine ca salariul minim pe economie asigure lucrătorului şi familiei sale, în schimbul muncii depuse, acoperirea tuturor conditiilor (minime) acceptabile de viata sociala, culturala, educatie, sanatate si dezvoltare profesionala, lucru care pare a fi practic impisibil în Republica Moldova din motiv ce însăşi coşul minim32 pe economie, şi care este depăşit net de către acesta. Aici, considerăm oportun iniţiativa de lege ferenda ca salariul minim garantat de stat să corespundă cel puţin coşului minim de consum;

4. Repausul săptămânal — formă principală a timpului de odihnă la care are dreptul orice salariat. Acest timp este acordat în conformitate cu art. 109 din Codul muncii şi constituie 2 zile consecutive, de regulă, sâmbăta şi duminica;

5. Concediul de odihnă plătit, acordat anual tuturor salariaţilor. Conform art. 117 din Codul muncii, pentru perioada concediului de odihnă anual, salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică decât valoarea salariului mediu lunar pentru perioada respectivă. Art. 113 din Codul muncii stabileşte că tuturor salariaţilor li se acordă anual un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 28 de zile calendaristice, cu excepţia zilelor de sărbătoare nelucrătoare, iar pentru salariaţii din unele ramuri ale economiei naţionale (învăţământ, ocrotirea sănătăţii, serviciul public etc.), prin lege organică, se poate stabili o altă durată a concediului de odihnă anual (calculată în zile calendaristice);

6. Prestarea muncii în condiţii grele, prin care se înţelege prestarea: muncii grele, adică a muncii care, din punct de vedere al procesului tehnologic şi de fabricare, presupune existenţa şi aplicarea unor capacităţi fizice deosebite; muncii în condiţii nefavorabile, adică a muncii prestate în condiţii nefavorabile sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei;

7. Alte situaţii specifice, ultima prevedere din alin. (2), prin care se determină şi se realizează deschiderea pentru noi reglementări, care să asigure cât mai plenar şi eficient protecţia socială a muncii. Cu alte cuvinte, se poate spune că textul constituţional garantează un minim obligatoriu de măsuri de protecţie, legiuitorul fiind în drept să stabilească şi alte măsuri de acest gen, în funcţie de condiţiile şi de specificul muncii în diverse domenii.

Cu privire la durata zilei de muncă, aceasta îşi găseşte şi ea reglementare reieşind din prevederile aliniatului (3) a art. 43 al Constituţiei Republicii Moldova, care stabileşte ca durata săptămînii de muncă este de cel mult 40 de ore, iar conform prevederilor Codului Muncii a Republicii Moldova repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniforma şi constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu două zile de repaus33.

In mod firesc prin Constituţia Republicii Moldova trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin contractul de muncă. În stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai multe aspecte. Mai întîi ca, tradiţional legislaţiile multor state au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această durată este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite pentru odihnă, recreare, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia.

Reieşind din prevederile constituţionale a Republicii Moldova care stipulează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale34şi că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, iar intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia35, precum şi din prevederile practicii Curţii Europene,36 care consideră că timpul petrecut pe drum de acasă spre serviciu şi de la muncă spre acasă ar trebui să fie considerat timp efectiv de muncă şi acest lucru ar trebui să fie stabilit prin lege, considerăm oportun de a elabora o lege ferenda precum că timpul pe care un angajat (muncitor) fără punct fix de lucru, cum ar fi electricienii, instalatorii, reprezentanţii de vânzări etc. pe care angajatul îl petrece pe drum de acasă spre serviciu şi de la muncă spre acasă să fie scăzut din programul de lucru, ceea ce ar contrebui la eficacitatea muncii acestuia.

Sub aspectul stabilirii unei durate mai reduse a zilei de muncă (sau săptămînii) putem conchide că aceasta este legală şi posibilă. Aceasta explică formularea cel mult 8 ore. Aici se stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea, tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi). Ar fi absurd ca un salariat să oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de lucru (un pilot care derijează un avion de curse) şi acest lucru exprimă formularea expresiei în medie 8 ore. Aceasta implică obligaţia pentru cel care angajează şi pentru salariat de a stabili un program de lucru, în functie de natura muncii, care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămînii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite.

Am explicat că dreptul la muncă implică libertatea alegerii profesiei precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi din punct de vedere juridic el nu este o obligaţie. Mai mult, dreptul la muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi a personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o (sau nu a acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau acceptat liber.

Constituţia Republicii Moldova a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicînd munca forţată şi stabilind totodată prin art. 44 ce nu constituie munca forţată. Astfel nu constituie muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu. De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. În legătură cu aceste prevederi constituţionale trebuie de menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărîre judecătorească difinitivă.

Împărtăşim tezele precum că dreptul la muncă este un drept fundamental complex care ar fi de neconceput, dacă nu ar implica libertatea alegerii profesiei, a locului de muncă. Cu alte cuvinte, din punct de vedere juridic, dreptul la muncă nu poate fi şi o obligaţie, iar sub un anumit aspect, el ar putea fi considerat expresie a libertăţii personalităţii umane. Aceste consideraţii au fost exprimate laconic în art. 44 alin. (1), conform căruia munca forţată este interzisă. Libertatea muncii şi interzicerea muncii forţate sunt prevăzute expres de Codul muncii (art. 5, 7), care defineşte prin muncă forţată (obligatorie) orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare sau fără consimţământul acesteia. Art. 7 al Codului muncii mai stipulează că se interzice folosirea sub orice formă a muncii forţate (obligatorii), şi anume: ca mijloc de influenţă politică sau educaţională ori în calitate de pedeapsă pentru susţinerea sau exprimarea unor opinii politice ori convingeri contrare sistemului politic, social sau economic existent; ca metodă de mobilizare şi utilizare a forţei de muncă în scopuri economice; ca mijloc de menţinere a disciplinei de muncă; ca mijloc de pedeapsă pentru participare la grevă; ca mijloc de discriminare pe criterii de apartenenţă socială, naţională, religioasă sau rasială. În categoria muncă forţată (obligatorie) mai sunt incluse: încălcarea termenelor stabilite de plată a salariului sau achitarea parţială a acestuia; cerinţa angajatorului faţă de salariat de a-şi îndeplini obligaţiile de muncă în lipsa unor sisteme de protecţie colectivă sau individuală ori în cazul în care îndeplinirea lucrării cerute poate pune în pericol viaţa sau sănătatea salariatului37.

Interzicând munca forţată, Constituţia a stabilit anumite munci ce trebuie îndeplinite şi se îndeplinesc, deşi nu există un acord deplin al subiectului care le va presta. Astfel, art. 44 alin. (2) stabileşte că nu constituie muncă forţată: 1) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia; 2) munca unei persoane condamnate; 3) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol38.

1. Serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu satisfac serviciul militar obligatoriu. Acest textul vizează două categorii de subiecţi: a) persoanele care satisfac serviciul militar obligatoriu. Teoria şi practica de interpretare şi aplicare a reglementărilor internaţionale au permis să se configureze principiul, conform căruia toate muncile care se realizează în cadrul serviciului militar obligatoriu au un caracter pur militar. Totodată, dacă persoanelor care satisfac serviciul militar li s-ar impune sarcini abuzive, care nu au tangenţă cu activitatea lor, acestea ar fi considerate abuzuri şi ar atrage sancţionarea vinovaţilor. b) persoanele care, în locul serviciului militar, desfăşoară alte activităţi ca serviciul de alternativă;

2. Munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. Referindu-se, în esenţă, la modalităţile de executare a unor pedepse, textul constituţional prevede prestarea muncii de către două categorii de condamnaţi: persoane care prestează muncă în perioada de detenţie şi persoane care prestează muncă în stare de libertate condiţionată;

3. Prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. Acest text are semnificaţie dublă, după tipurile de muncă: munca prestată în situaţii excepţionale (de calamităţi sau de alt pericol); munca ce face parte din obligaţiile civile normale (se referă, în principal, la activitatea pompierilor, colaboratorilor din organele protecţiei civile, funcţionarilor, care prestează ore suplimentare de muncă). La categoria de prestaţii care fac parte din obligaţiile civile normale pot fi atribuite şi activităţile prin care se îndeplineşte obliga- ţia legală de a întreţine părinţii şi copiii,39 de acordare de ajutor unui bolnav sau unei persoane aflate în primejdie ş.a

Protectia socială a muncii de asemenea este un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strînsă între dreptul la muncă şi asistenţă socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care o au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Cu privire reglementările constituţionale privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă, putem generaliza că acestea pot fi rezumate la următoarele teze:

— se impune obligaţia patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să-şi ia toate asigurările că angajaţii sînt bine informaţi şi instruiţi corespunzător cu privire la problemele de sănătate şi securitate;

— patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii acestora şi să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea şi sănătatea în muncă;

— angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să beneficieze de o pregătire suficientă şi adecvată în privinţa securităţii şi sănătăţii, îndeosebi sub forma informării şi instrucţiunilor, cu ocazia angajării sale, unei mutări sau a unei schimbări de funcţie, introducerii sau schimbării echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii şi focalizată specific pe postul său de muncă sau pe funcţia sa. Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluţia riscurilor şi la apariţia unor noi riscuri şi să fie repetată periodic dacă este necesar;

— fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se îngriji, potrivit posibilităţilor sale, de propria securitate şi sănătate, precum şi de cea a altor persoane în cauză ca urmare a actelor sale sau a omisiunilor sale în muncă, în conformitate cu propria pregătire şi cu instrucţiunile patronului său. în special, lucrătorul este obligat: să utilizeze corect maşinile, aparatele, instrumentele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi celelalte utilaje; să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus ia dispoziţie şi, după utilizare, să-l pună la locul său; să nu scoată din funcţionare, să schimbe sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special maşinilor, aparatelor, instrumentelor, instalaţiilor şi clădirilor şi să utilizeze corect astfel de dispozitive de securitate; să semnaleze imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor care au o funcţie specifică în materie de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor orice situaţie de muncă în privinţa căreia aceştia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit şi iminent pentru securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiune constatată în sistemele de protecţie etc.

Generalizînd asupra celor relatate supra, susţinem că dreptul la muncă şi la protecţia muncii sunt drepturi fundamentale complexe ale omului ce îmbrăca atît forma absolută, fiind considerate ca activităţi conştiente îndreptată spre satisfacerea trebuinţelor personale ale omului, cît şi forma relativă, fiind limitate în exercitarea sa de anumite norme precum cele din situaţiile: contractele individuale de muncă ale directotilor instituţiilor de învăţămînt publice, cu excepţia celoe de învăţământ superioar, de la numirea cărora în funcţie au trecut mai mult de 5 ani încetează de drept40; contractul individual de muncă încheiat cu cadrele didactice, pe lîngă temeiurile generale prevăzute de Codul Muncii, poate înceta şi la stabilirea pensiei pentru limita de vîrstă41; rîmân a fi perfect valabile chiar dacă intervenţia statului într-un contract individual de muncă ar împiedica exercitarea dreptului respectiv.

1 S. Tanasescu., D. Moraru. Dreptul Constitutional si Institutii Politice. Bucureşti: Lumunalex, 2001, p. 12.

2 Poalelungi M. Obligaţiile pozitive şi negative ale statului prin prisma Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Teză de doctor habilitat în drept, specialitatea 552.08 drept internaţional şi european public. ULIM, 2015. p. 49.

3 art.1 al Constituţiei Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr. 1 din 12.08.1994.

4 Ibidem, art. 5 al 1.

5 Ibidem, art. 9

6 Baeşu V. Aspectele constituţionale ale dreptului la muncă şi al dreptului la protecţia muncii. În: Studii juridice universitare, Nr. 3-4, ULIM, 2014, p. 92.

7 Макили-Aлиев K.Н.О. Влияние международного права прав человека на национальные отрасли конституционного права. Диссертация на соискание ученой степени доктора хабилитат права. Кишинэу: Академия Наук Молдовы, 2014. c. 152.

8 Rusu I. Drept Constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. P. 76.

9 Idem. P. 77.

10 Art. 6 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York. În: Vida I. Drepturile omului în reglementări internaţionale. Bucureşti, Editura: Luminalex, 1999, p. 56-69. (ISBN 973-588-105-5 694 p.) .

11 Art. 53 lit (a) al Legii Republicii Moldova cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr. 158 din 04.07.2008. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 230-232 din233.12.2008. http://lex.justice.md/md/ 330050/ (citat la 15.01.2016).

12 Ibidem, Art. 51 alin. (3)

13 Art. 197 alin. (1) a Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova Nr. 122 din 14.03.2003. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/md/326970/ (citat la 20.01.2016).

14 Ibidem, Art. 200 alin. (3)

15 Art. 76 lit. (g) al Codului muncii al Republicii Moldova nr.154-XV din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 159-162 din 29.07.2003. http://lex.justice.md/md/326757/ (citat la 30.11.2015).

16 Art. 2 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New-York. În: Vida I. Drepturile omului în reglementări internaţionale. Bucureşti, Editura: Luminalex, 1999, p. 56-69. (ISBN 973-588-105-5 694 p.) .

17 Art. 54 alin 1 Constituţie RM

18 Art. 20 alin 1 Constituţie RM

19 Art. 60 alin. (9) al Legii Republicii Moldova cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului nr. 320 din 27.12.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 42-47 din 01.03.2013. http://lex.justice.md/md/346886/ (citat la 01.02.2016).

20 Art. 78 alin. (1) lit. d) Codul Muncii

21 Art. 52 lit. a) al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr. 158 din 04.07.2008. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 230-232 din 23.12.2008.

22 Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului nr. 320 din 27.12.2012. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 42-47 din 01.03.2013. http://lex.justice.md/md/346886/ (citat la 01.02.2016).

23 Art. 54 Constituţia RM

24 Baeşu V. Protecţia socială a muncii reieşind din prevederile constituţionale ale Republicii Moldova şi a jurisdicţiei internaţionale. În: materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifice „Ştiinţa juridică autohtonă prin prisma valorilor şi tradiţiilor europene. Ştiinţa juridică în contextul promovării valorilor statului de drept„. ULIM, 13-14 mai 2010, p. 246.

25 Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău. Editura: ARC, 2012, p. 176-177.

26 Legea nr. 1432-XIV din 28.12.2000 privind modul de stabilire şi reexaminare a salariului minim. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 21-24 din 27.02.2001. lex.justice.md/index.php?action=doc&land=1&id=312773 (citat la 10.12.2015).

27 Punctul 101 al Hotărârii Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii articolului 301 alin. (1) lit, c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr. 91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 5 din 23.04.2013. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 110-113 din 17.05.2013. monitorul.md/index/viewpdf/id/37/?lang=1 (citat la 10.01.2016).

28 Art. 25 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului

29 Art.11 al Conventiei Internationale privind Drepturile Economice, Sociale si Culturale

30 Art. al Conventia pentru stabilirea salariului minim din 1970

31 Titlului V din Codul muncii a Republicii Moldova

32 Instituţie ce exprimă situaţia cînd o familie obţinînd venituri minime necesare îşi menţine sănătatea şi eficienţa fizică a membrilor săi

33 Art. 98 alin (1) a Codului Muncii a RM

34 Art. 4 alin. (1) şi (2) Constituţia RM

35 Art. 8 alin. (1) şi (2) Constituţia RM

36 Speţa dintre Federacion de Servicios Privados del sindicato Comisiones Obreras si Tyco Integrated Security SL si Tyco Integrated Fire & Security Corporation Servicios SA din 10 septembrie 2015. http://www.euroavocatura.ro/articole/1934/Hotararea_CJUE_-_Timpul_ de deplasare_al_salariatilor_fara_loc _de_ munca_fix_de_la_domiciliu_la_primul client_si _de_la ultimul client_la_domiciliu_constituie_timp_de_lucru (citat la 25.03.2016).

37 Constituţia Republicii Moldova. Comentariu. Chişinău. Editura: ARC, 2012, p. 179.

38 Ibidem.

39 Art. 48 din Constituţia RM

40 Hotărârea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii articolului 153 din Codul educaţiei (încetarea contractului individual de muncă cu directorii unor instituţii de învăţămînt publice) nr. 8 din 11.05.2015. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 241-246 din 28.08.2015. http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache: yoiqaNOuR34J:lex.justice.md/index.php%3Faction%3Dview%26view%3Ddoc %26lang%3D1%26id%3D360646+ &cd=1&hl=en&ct=clnk (citat la 10.02.2016).

41 Hotărârea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii articolului 301 alin. (1) lit, c) din Codul muncii al Republicii Moldova nr. 154-XV din 28 martie 2003, în redacţia Legii nr. 91 din 26 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr. 5 din 23.04.2013. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 110-113 din 17.05.2013. monitorul.md/index/viewpdf/id/37/?lang=1 (citat la 10.02.2016).

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro