ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Coraportul dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătăţii

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar, ULIM
Mariana GULIAN, doctorandă

In the present study, the author approaches the correlation between legal responsibility and legal accountability in the field of healthcare from the perspective of exposing the opinions of theoreticians towards notions of legal responsibility and legal accountability. The paper focuses on the concept of legal responsibility and legal accountability with a special regard to the relation between these two legal phenomena. The frequent meaning attributed to the notion of legal accountability is the one of obligation to support the consequences of not respecting certain rules of conduct by the author of the action contravening to the norm and that always bears the print of social disapproval towards such conduct. In the field of healthcare, legal responsibility and legal accountability are complex phenomena that involve both private and public foundations. Consequently, legal accountability in the field of healthcare emphasises signs consisting in the fulfilment of the sanction according to the legal norm regulating the obligation to repair the damage caused to the healthcare of the population.

Keywords: legal responsibility, legal accountability, report, healthcare, legal subject, legal norm.

În acest studiu, autorul abordează corelaţia dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătăţii din perspectiva expunerii opiniilor teoreticienilor faţă de noţiunile de responsabilitate şi răspundere juridică. Lucrarea se concentrează asupra conceptului responsabilităţii şi răspunderii juridice cu speciala privire asupra raportului dintre aceste două fenomene juridice. Înţelegerea fenomenului responsabilităţii este plasată şi în planul funcţionalităţii valorilor juridice în societate. În fond, într-o perioadă ca ceasta, caracterizată printr-o tendinţă, uneori greu de înţeles, de emancipare socială, această funcţionalitate a valorilor juridice se prezintă ca fiind o problemă cardinală a contemporaneităţii, în vederea adoptării unui comportament social adecvată conduitei licite a subiectului de drept.

Sensul fregvent atribuit noţiunii de răspundere este acela de obligţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, de către autorul faptei contrare normei şi care poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea conduite. În domeniul ocrotirii sănătăţii, responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt fenomene complexe ce implică atît începuturi de origine privată cît şi de origine publică. Prin urmare, răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătăţii evidenţiază semnalmente ce constă în realizarea sancţiunii normei juridice ce reglementează obligaţia de reparare a daunei produsă sănătăţii populaţiei.

Cuvinte-cheie: responsabilitate juridică, răspundere juridică, raport, ocrotirea sănătăţii, subiect de drep, normă juridică.

Sănătatea populaţiei este un indice al dezvoltării sociale a ţării, ea reflectă bunăstarea social-economică şi morală, este un factor decisiv în crearea potenţialului economic, cultural şi forţei de muncă a societăţii.

Un semn distinctiv al evoluţiei domeniului ocrotirii sănătăţii este vizat şi de responsabilitatea juridică, care reprezintă un fenomen juridic şi un obiect de cercetare independent.

Statul consfinţeşte responsabilitatea juridică în acte normative, o reglementează în calitate de instituţie juridică specială cu destinaţia de a exercita o influenţă cu caracter de mobilizare şi disciplinare a comportamentului membrilor societăţii, de a le forma o atitudine profund responsabilă şi conştientă faţă de propriul comportament.

Întrucît ocrotirea sănătăţii depinde de progresul tuturor domeniilor de activitate în stat, este logic şi binevenit ca rezultatele înregistrate în oricare alt domeniu public să nu afecteze sănătatea publică sau individuală a cetăţeanului, astfel încît să condiţioneze angajarea răspunderii juridice a subiecţilor de drept ce se reflectă asupra ocrotirii sănătăţii.

Termenii de responsabilitate şi răspundere juridică, utilizaţi în cadrul unui context de abordate a noţiunilor juridice prezumă o echivalenţă a acestor doi termeni, însă în vederea detaşării semnificaţiei termenilor prenotaţi, este oportun a fi menţionate asemănările şi deosebirile prin prisma opiniilor deduse din literatura de specialitate.

În uzul curent ştiinţific se regăsesc atît noţiunea de responsabiliate cît şi noţiunea de răspundere, abordat fiind atît din perspectiva socială cît şi din perspectiva juridică.

În opinia autorului Nicolae Popa1, din punct de vedere al sensurilor sintagmei de responsabilitate şi răspundere juridică, este lipsă de distincţie, pe cînd autorul Mihai Florea face distincţie pornind de la atribuirea sensului noţiunii de responsabilitate „de asumare conştientă şi deliberativă a unei atitudini active şi militante faţă de colectivitate, a grijii pentru succesul sau riscul, rezultatul sau eficienţa, consecinţele şi valoarea activităţii pe care agentul o desfăşoară sau o conduce“2.

În relaţiile din societate, individul nu acţionează într-un spaţiu indiferent, pasiv şi neutru, ci într-o ambianţă socială, în cadrul căreia parametrii acţiunii sale sunt evaluaţi, valorizaţi, drept pentru care imensa majoritate a acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze „o formă sau alta de răspundere“3, în funcţie de domeniile vieţii sociale ale căror reguli de conduită sunt încălcate prin aceste acţiuni. Aceste norme de conduită, conţin prescripţii cu caracter reglator, care protejează interesul general al societăţii vizînd în mod inclusiv şi domeniul ocrotirii sănătăţii persoanei, organizînd în acest sens acţiunile şi forţele umane, reglînd comportamentul omului în consonanţă cu interesele generale ale societăţii, în care individul respectiv există.

Problema răspunderii nu reprezintă altceva decît cadrul de dezvoltare a conflictului în care este implicat individul.

Ignorarea respectării drepturilor şi intereselor persoanelor în domeniul ocrotirii sănătăţii este actuală din punct de vedere juridic cît şi moral. Astfel, garantarea respectării dreptului la ocrotirea sănătăţii, se asigură eficient printr-un mecanism de protecţie a acestui drept, cum ar fi atragerea la răspundere juridică a subiecţilor de drept care prin acţiuni sau inacţiuni aduc prejudicii sănătăţii publice.

Respectiv este judicioasă abordarea acestor probleme şi prin prisma tematicii acestei lucrări, care denotă semnificaţia responsabilităţii juridice şi răspunderii juridice cu accent deosebit în domeniul ocrotirii sănătăţii.

Doctrina juridică a formulat teza potrivit căreia responsabilitatea reprezintă unul din principiile fundamentale ale dreptului. Cel ce se face vinovat de încălcarea valorilor sociale ocrotite prin normele juridice aduce atingere ordinii publice şi morale, tulbură buna desfăşurare a relaţiilor sociale, afectează drepturile şi interesele legitime ale semenilor săi. Astfel, pentru aceste motive subiectul de drept este ţinut de lege să răspundă juridic.

Potrivit opiniei autorului V.Pătulea, noţiunea de răspundere nu este specifică şi exclusivă normativităţii juridice. Ea depăşeşte această sferă, fiind proprie societăţii, considerată ca sitem de valori de natură diversă. „Responsabilitatea socială“, care include şi „răspunderea juridică“, se degajă dintr-un sistem de valori sociale cristalizate într-un sistem de norme sociale, al căror scop este de a modela comportamentul agenţilor sociali, în sensul integrării lor în ordinea socială.4

Răspunderea juridică se află într-o strînsă legătură cu conştiinţa, cu cea juridică, în primul rînd manifestată în aprecieri de natură raţională. Cu referire la momentul apariţiei răspunderii juridice, autorul L. Lörincz menţionează că aceasta apare numai în cazul realizării hotărîrii, concretizării acesteia într-un comportament care provoacă un conflict deschis între individ şi societate.5

Petru ca o persoană să poată răspunde pentru fapta sa sau faptele sale, indiferent de forma de răspundere, ea trebuie să fie responsabilă, adică să aibă reprezentarea corectă a faptelor sale şi a consecinţelor acestora. În societatea modernă contemporană, nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere decît dacă a comis o faptă cu vinovăţie, care implică acea energie, activitate materială, fizică, dar şi participarea morală, psihică, neputînd exista răspundere fără coexistenţa celor două laturi, cea materială, obiectivă şi cea psihică, subiectivă.6

Responsabilitatea se traduce în capacitatea de a răspunde sau, cu alte cuvinte, în aptitudinea de a acţiona liber şi conştient, categorie ce nu poate fi confundată cu aceea de capacitate juridică — vocaţie a persoanei de a deveni subiect al unui raport juridic. Capacitatea de a răspunde reprezintă aptitudinea persoanei în drept de a evalua corect consecinţele faptei sale şi de a înţelege obligaţiile ce-i revin, prin urmare şi suportarea sancţiunilor prevăzute de lege şi aplicate de organele competente în urma săvîrşirii faptei.

Responsabilitatea ar circumscrie o însuşire intelectivă foarte precis conturată a fiinţei umane, sensibiă la rostul ei în societate şi, în cosecinţă, atentă la alegerile pe care le face în privinţa a ceea ce urmează să se angajeze, iar răspunderea, însă reprezintă o relaţie a angajamentului asumat, normativizată, între subiecte.7

Cu referire la esenţa responsabilităţii, concomitent putem menţiona că responsabilitatea însoţeşte libertatea, deoarece responsabilitatea este un fenomen social şi exprimă un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.

Concepînd responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatele acţiunii sociale a omului, se admite, pe de o parte, că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.

În viaţa cotidiană, este utilizat adesea termenii: simţul responsabilităţii şi simţul răspunderii. Astfel, când se zice că cineva are simţul responsabilităţii, semnificaţia rezidă în aceea că persoana respectivă respectă pe ceilalţi în aceeaşi măsură în care se respectă pe sine, iar, pe de altă parte, respectă normele ce-i prescriu un comportament. În cazul în care se menţionează despre existenţa la o anumită persoană a simţului răspunderii, atunci cert este faptul că respectivul subiect a comis o acţiune fie ilicită, fie imorală fie de altă natură şi consimte că trebuie să răspundă, deci să suporte consecinţele inerente unui atare comportament. La un moment dat am putea pune semnul egalităţii între aceste două sintagme, întrucât a-i respecta pe ceilalţi ar însemna şi a accepta să porţi răspundere în faţa societăţii. Întru argumentarea celor menţionate putem aduce şi poziţia autorilor DEX-lui limbii române (ediţia a II-a): a avea simţ de răspundere sau simţul răspunderii = a fi conştient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu râvnă şi seriozitate pentru executarea lor.8 Totuşi, opinăm că responsabilitatea este sau ar trebui să fie preexistentă răspunderii, adevăr valabil cu atât mai mult dacă ne referim la domeniul dreptului, întrucât răspunderea în sens juridic este o consecinţă rezultată din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii legale.

Pentru a se vedea conexiunea dintre responsabilitatea socială şi responsabilitatea juridică, este suficientă relevarea următoarei afirmaţii: responsabilitatea socială naşte responsabilitatea juridică, iar responsabilitatea juridică presupune mai întîi de toate responsabilitatea socială din partea subiectului.9

Responsabilitatea juridică trebuie definită ca o atitudine conştientă şi deliberată de asumare a grijii faţă de modul de realizare a normelor de drept, faţă de integritatea normelor ordinii juridice, ca şi faţă de acţiunile pe care le întreprinde individul în vederea asigurării unui climat de legalitate.10

Astfel, responsabilitatea juridică se manifestă prin aceea că personalitatea umană exemplară îşi asumă calitatea şi valoarea propriilor acţiuni şi a celor din jur, pe care le percepe a fi dorite de comunitate şi benefice pentru ea şi pe care le raportează în mod obligatoriu la conţinutul normelor juridice, ajungînd la o corelare a comportamentului său cu conţinutul acestora.

Răspunderea se deosebeşte de responsabilitate prin faptul că ea nu este o dimensiune internă a persoanei, nu derivă dintr-un raport pe care persoana îl instituie între ea şi colectivitate în mod voit şi interesat, ci este un fenomen pe care autoritatea colectivă, adesea instituţionalizată sub forma normelor, îl atribuie persoanei care îl suportă ca pe ceva exterior, acceptat uneori ca pe o obligaţie, fără a voi acest lucru, în consecinţă responsabilitatea şi răspunderea sunt fenomene complementare, dar diferite, lucru perfect valabil atît pentru abordarea socială a celor două noţiuni, cît şi pentru cea juridică.11

Analizând diferitele forme ale responsabilităţii juridice din toate domeniile dreptului, se conchide faptul că responsabilitatea juridică reprezinte mai mult decât un complex de drepturi şi obligaţii corelative, cum susţine un autor12, după părerea căruia răspunderea juridică este „instituţia ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturi ce se nasc în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice în temeiul legii, împotriva tuturor acelor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii publice şi binelui public. Şi această definiţie, într-adevăr mai completă, pune în mod greşit semnul egalităţii între responsabilitate şi răspundere, aspect care a fost şi este abordat în literaura de specialitate.

Orice om liber şi stăpân pe faptele sale are întotdeauna responsabilitate, dar răspunderea efectivă nu o are decît în cazuri concrete, stabilită pe baza legii de către instanţa sau autoritatea administrativă competentă după caz. Analizînd practica, conchidem faptul că instanţa de judecată sau autoritatea administrativă, atunci când aplică legea în cazul concret, stabileşte mai înainte dacă subiectul are responsabilitate şi numai după aceea verifică dacă acesta răspunde pentru fapta respectivă în împrejurările date, ceea ce învederează încă o dată diferenţa dintre responsabilitate şi răspundere. Spre exemplu, în dreptul administrativ, în vederea tragerii la răspundere pentru o faptă a sa (greşeală personală sau de serviciu) trebuie mai întâi să se verifice dacă persoana exercită funcţie publică şi dacă prin lege i s-a declarat şi delimitat responsabilitatea, respectiv competenţa de a răspunde.

După această primă etapă de stabilire a existenţei responsabilităţii, în cazul în care se vizează răspunderea persoanei ce exercită funcţie publică, se verifică dacă există vreo cauză care înlătură răspunderea ca de exemplu: cazul fortuit, constrângerea, starea de necesitate etc.13 În situaţia în care nu există nici o cauză de înlăturare a răspunderii, urmează stabilirea vinovăţiei, respectiv a greşelii personale de serviciu, determinarea prejudiciului şi, în final, a răspunderii concrete prin actul autorităţii administrative sau hotărîre judecătorească.

Analiza şi sinteza diverselor definiţii ale responsabilităţii juridice a permis prof. V. Guţuleac să constate că responsabilitatea juridică a funcţionarului de stat, ca subiect al administrării în domeniul combaterii contravenţionalităţii, poate fi definită ca o atitudine conştientă şi deliberată de asumare de către individ a unor răspunderi şi riscuri faţă de modul de onorare a obligaţiilor potrivit funcţiei de stat deţinute, excluderea abuzului de drepturi oferite, conformarea regulilor de conduită, stabilite în domeniul serviciului ce ţine de contracararea fenomenului contravenţional, contribuţia conştientă la atingerea scopului ce stă în faţa organului de stat în care el deţine funcţia.14

Responsabilitatea juridică se declară de lege, spre deosebire de răspunderea juridică, care se stabileşte de instanţa sau autoritatea administrativă competentă. A declara responsabilitatea prin Constituţie şi lege fără a reglementa, concomitent, modul de transformare a acesteia în răspundere şi de înfăptuire concretă a răspunderii, înseamnă a o lipsi de conţinutul ei juridic, iar partea vătămată de posibilitatea realizării dreptului ei.

În scopul elucidării coraportului dintre responsabilitatea şi răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătăţii, în contextul celor enunţate anterior, menţionăm următoarele concluzii ce vizează neechivalenţa noţiunilor responsabilităţii şi răspunderii juridice, care pot fi proprii şi în domeniul ocrotirii sănătăţii.

Prin urmare, se stabileşte că:

— răspunderea este mai ales de ordin normativ, preponderent juridic, în timp ce responsabilitatea este în mod preponderent şi direct de ordin valoric;15

— responsabilitatea juridică este anterioară faptei săvârşite, spre deosebire de răspundere care apare numai după producerea faptului sau actului juridic generator de răspundere;

— răspunderea se stabileşte de către autoritatea competentă, ulterior responsabilităţii consfinţită prin lege, respectiv după săvârşirea faptei,

— temeiul responsabilităţii juridice îl constituie legea şi principiile de drept ce stau la baza acesteia, în timp ce temeiul răspunderii juridice îl constituie săvîrşirea actului sau faptului generator de responsabilitate, legea care reglementează responsabilitatea juridică, hotărîrea judecătorească sau actul autorităţii publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit şi înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice;

— constrângerea juridică intervine atunci când responsabilitatea nu se realizează de bună voie sau este realizată defectuos;

— responsabilitatea este legată de dimensiunea „internă a agentului, pe când răspunderea de dimensiunea „externă“ a acestuia;

— răspunderea este un efect al responsabilităţii agentului (persoană publică, funcţionar public, persoană privată), pentru fapta generatoare de răspundere;

— simpla declarare a responsabilităţii juridice nu este suficientă pentru reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta, până nu se materializează în răspundere concretă, nu produce efecte juridice, economice, sociale, având doar un caracter preventiv, pe când răspunderea juridică concretizată presupune în mod obligatoriu efecte juridice, sociale, economice, cu caracter preventiv, reparatoriu, educativ şi constrângător.

Principiul existenţei şi dezvoltării sociale impune satisfacerea nevoilor sociale obiective ce vizează şi sănătatea omului şi care se realizează prin definirea şi instituirea responsabilităţii, precum şi prin transformarea acesteia în răspundere concretă, a cărei realizare se face şi prin forţa de constrângere a Statului după caz. Scopul Statului şi în mod deosebit al administraţiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza principiilor serviciilor publice şi al solidarităţii sociale. De aceea, serviciile publice, într-o bună administraţie, trebuie să funcţioneze astfel încât să nu aducă pagube vreunei persoane, iar în cazul în care s-a adus o pagubă unei persoane de către serviciul public, statul trebuie s-o repare, deoarece, conform principiului solidarităţii sociale, statul şi-a asumat această responsabilitate prin raţiunea sa de a fi.

Întrucît în conţinutul lucrării s-a accentuat faptul că temeiul responsabilităţii juridice îl constituie norma juridică, iar pentru răspunderea juridică — încălcarea normei juridice, relevăm că normele juridice, care contribuie la ocrotirea sănătăţii sunt foarte numeroase şi aparţin unor ramuri diferite de drept.

De exemplu, prin intermediul normelor dreptului constituţional, ocrotirea sănătăţii a devenit un drept fundamental al cetăţenilor. Acestui drept îi corespunde obligaţia şi respectiv responsabilitatea juridică a tuturor autorităţilor publice centrale şi locale, întreprinderilor şi instituţiilor de stat de a asigura condiţii igienice de viaţă şi de muncă, pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor dăunătoare ale condiţiilor de mediu.

De asemenea, acestui drept fundamental îi corespunde obligaţia statului de a asigura individului şi colectivităţii asistenţă medicală, prin reglementarea activităţii de acordare a serviciilor medicale, prestate de instituţiile medico-sanitare.

Prin normele dreptului civil, se asigură cu prioritate, consolidarea şi dezvoltarea bazei materiale a ocrotirii sănătăţii în ţară.

Normele dreptului muncii reglementează condiţii de igienă şi mediu sănătos de viaţă şi de muncă în cadrul tuturor unităţilor publice şi private.

La rândul lor, normele dreptului financiar contribuie la asigurarea folosirii raţionale a mijloacelor băneşti alocate de la bugetul de stat sau realizate din activitatea proprie a instituţiilor publice de ocrotire a sănătăţii.

Prin normele dreptului administrativ, se fixează cadrul organizatoric şi funcţional a tuturor unităţilor obligate să contribuie la ocrotirea sănătăţii, se instituie reguli sanitaro-antiepidemice a căror respectare este general obligatorie şi se stabilesc faptele contravenţionale şi sancţiunile administrative ce se aplică pentru comiterea acestor fapte.

Respectiv, nu în ultimul rând şi normele dreptului penal, care încriminează faptele ce aduc grave prejudicii sănătăţii publice şi sănătăţii persoanelor şi stabilesc pedepsele aplicabile făptuitorilor, aduc o contribuţie importantă la ocrotirea acestor importante valori sociale.

Ocrotirea sănătăţii, reprezintă o ramură deosebită în activitatea aparatului de stat, care reprezintă totalitatea instituţiilor publice ce exercită funcţiile statului în acest domeniu.

Problema responsabilităţii juridice a statului graţie doctrinei şi jurisprudenţei, a devenit la etapa curentă una din regulile fundamentale ale dreptului nostru public. În trecut, iresponsabilitatea puterii publice constituia regulă generală, iar Laferrère scria în clasicul său Traitè de la Jurisdiction administrative et des recours contentieux că „proprietatea suveranităţii este a se impune tuturor fără compesaţiune“. Respectiv, acum se poate afirma că responsabilitatea este regula, iar iresponsabilitatea este o excepţie.16

Respectiv, în domeniul ocrotirii sănătăţii statul este reprezentat de autorităţile publice care asigură administrarea politicilor în domeniul vizat. Prin urmare, abordând subiectul responsabilităţii juridice a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii, conchidem că această responsabilitatea juridică este identificată în cadrul autorităţilor publice şi instituţiilor publice, care prin prisma atribuţiilor funcţionale, au împuterniciri şi îndatoriri legale de a acţiona în regim de putere publică în scopul realizării intereselor publice din domeniul ocrotirii sănătăţii.

Pentru fiecare persoană, ca şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii.

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală sau şi cu caracter social, însă poate constitui şi o problemă cu un caracter juridic, atunci când vorbim despre realizarea obiectivului responsabilităţii juridice a statului în prevenirea faptelor ilicite şi diminuarea nivelului acestora în domeniul ocrotirii sănătăţii.

Necesitatea cunoaşterii faptelor din domeniul ocrotirii sănătăţii, care ar putea obţine caracterul ilegalităţii, ajută la delimitarea corectă a faptelor care trebuie sancţionate potrivit legii, avându-se în vedere eficienţa sancţiunii, care trebuie să ducă la prevenirea unor alte încălcări ale normelor de convieţuire sociala. Protejarea dreptului la sănătate prin normele interne si internaţionale constituie un imperativ şi, în acelaşi timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată si determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc.

Educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii şi formarea unor cetăţeni activi din punctul de vedere al executării prescripţiilor normative în domeniul ocrotirii sănătăţii, constituie de asemenea o prioritate şi concomitent un obiectiv al responsabilităţii juridice a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii.

Este ştiut faptul că a fi şi a rămâne sănătos este dorinţa cea mai mare a fiecărui om încă din vremurile străvechi, iar sarcina sistemului ocrotirii sănătăţii în orice societate este de a realiza această dorinţă,17 reieşind din posibilităţile existente în societatea dată.

Politica ocrotirii sănătăţii trebuie să creeze condiţii optime pentru protecţia, menţinerea şi reabilitarea sănătăţii fiecărui individ. Această sarcină se află în câmpul de tensiune între individ şi stat. Problemele statului trebuie să fie coordonate cu responsabilitatea juridică a acestuia pentru nevoile sănătăţii populaţiei. O politică ingenioasă de ocrotire a sănătăţii, se orientează spre fortificarea eforturilor statului în sporirea responsabilităţii personale ale cetăţeanului şi dispoziţia de asumare a răspunderii individului pentru modul său de viaţă, care trebuie să o promoveze şi să o motiveze. Astfel, se realizează obiectivul de educare a populaţiei pentru ocrotirea sănătăţii, pornind de la propria sănătate, ca ulterior să se constate rezultate pozitive pentru întregul sistem de sănătate.

În exercitarea activităţilor sale ce ţin de domeniul sănătăţii, statul poate pricinui prejudicii particularilor. De aici şi apare necesitatea cunoaşterii teoriei răspunderii puterii publice şi din profunzimea comparaţiilor, trecutul devine prezent prin abordarea problemei responsabilităţii statului şi a funcţionarilor publici care la etapa curentă are un caracter social mult mai accentuat comparativ cu alte timpuri şi aceasta se datorează faptului că numărul celor vătămaţi prin activitatea statului şi a funcţionarilor publici creşte în proporţie cu sporirea activităţii statului şi a funcţionarilor săi. Astfel, răspunderea statului este mai mult o răspundere pentru risc deci obiectivă, pe cînd răspunderea funcţionarului este o răspundere pentru greşeală, deci subiectivă.

Statul avînd individualitatea lui, trăind o viaţă proprie18 poate pricinui prejudicii particularilor chiar şi în domeniul ocrotirii sănătăţii, prin exerciţiul multiplelor sale activităţi care au tangenţă cu sănătatea publică precum şi prin funcţionarii săi încadraţi în instituţii publice din sistemul de sănătate. Pe zi ce trece, teoria răspunderii puterii publice în domeniul ocrotirii sănătăţii prezintă un interes ridicat pentru societate. Astfel, nu trebuie să ne mirăm de acest lucru, dat fiind faptul că daunele ce priveşte sănătatea individului pot rezulta nu numai din raportul pe care îl are cu instituţia medico-sanitară sau cu personalul medical, ci şi la fel şi din raporturile pe care le are cu autorităţile publice, sau mai bine zis cu statul. În lipsă de texte legislative care să reglementeze în mod larg şi precis problema răspunderii juridice a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii, instanţele de contencios administrativ vin să fundamenteze principiul de echitate prin jurisprudenţa pe care o crează.

Funcţionarea sistemului de ocrotire a sănătăţii, instituit de către stat, presupune existenţa şi a instituţiei răspunderii juridice în cazul producerii unor daune intereselor şi drepturilor populaţiei la sănătate. Neidentificarea problemelor de sănătate prin gestionarea neeficientă a sistemului de sănătatea, puterea publică poate fi acuzată de produceri de daune în acest domeniu, fiind pretinsă cerinţa stipulată prin acte normative şi administrative de eficientizare şi consolidare a sistemelor de supraveghere a sănătăţii populaţiei pentru a identifica soluţii în problemele de sănătate şi a furniza informaţii relevante, veridice şi în timp util pentru decizii şi acţiuni în domeniul sănătăţii publice.

Pentru a caracteriza statul ca subiect al răspunderii juridice în domeniul ocrotirii sănătăţii de fiecare dată la orice caz în parte este necesară analiza raporturilor juridice în cadrul cărora statul apare ca subiect ce nesocoteşte prescripţiile legii. Caracteristica raporturilor juridice condiţionează specificul statului în calitate de subiect al răspunderii juridice. Astfel, în domeniul ocrotirii sănătăţii, statul Republica Moldova poate fi tras la răspundere atât ca stat, cât şi prin intermediul organelor puterii de stat, organelor administraţiei publice locale şi a funcţionarilor publici.

În sistemul ocrotirii sănătăţii se regăsesc activităţi intersectorială a mai multor autorităţi şi instituţii publice, cu responsabilităţi de elaborare şi armonizare a legislaţiei din acest domeniu, de siguranţă a proceselor ce se produc în acest domeniu, cu responsabilităţi de inspecţie, monitorizare şi aplicare a legislaţiei în vigoare ce reglementează domeniul sănătăţii publice. Invocarea răspunderii juridice în domeniul abordat, se evidenţiază adesea şi prin lacunele existente în mecanismele de colaborare intersectorială cu definirea clară a responsabilităţilor din sectorul de sănătate şi alte sectoare în implementarea operaţiunilor esenţiale de sănătate publică.

În această manieră, răspunderea juridică a statului în domeniul ocrotirii sănătăţii poate fi caracterizată prin evidenţierea următoarelor semnalmente ce constă în realizarea sancţiunii normei juridice ce reglementează obligaţia de reparare a daunei produsă sănătăţii populaţiei, de restabilire a drepturilor victimelor faptelor ilicite comise de organele de stat şi/sau funcţionarii publici, reprezentând o reacţie la cauzarea unei daune în rezultatul comiterii unei fapte ilicite de către organele de stat, organele administraţiei publice locale şi/sau funcţionarii publici, fiind concomitent orientată spre asigurarea şi restabilirea dreptului la sănătate, avînd conexiune cu anumite consecinţe negative (de natură patrimonială sau nepatrimonială) ce vor fi suportate de stat. De asemenea, se remarcă semnalmente precum că răspunderea juridică a statului se realizează prin intermediul raporturilor juridice de drept public în care drept subiecte apar statul şi victimele cărora li s-a cauzat o daună, repararea daunei de către stat nu exclude obligaţia funcţionarilor publici să fie traşi ulterior la răspundere juridică respectivă, în multiple situaţii expres stipulate de lege răspunderea juridică a statului survine indiferent de vinovăţia unor organe sau persoane concrete şi se realizează în ordine procesual-civilă, reglementată de lege. Rezultând din cele expuse vom formula o definiţie a răspunderii statului în domeniul ocrotirii sănătăţii, care reprezintă realizarea obligaţiei statului de lichidare a consecinţelor produse asupra sănătăţii individului sau a populaţiei, prin actele/faptele ilicite ale organelor de stat şi funcţionarilor publici.

1 Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Actami, 1998, p.115

2 Florea Mihai. Responsabilitatea acţiunii sociale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.30

3 Mangu.F.I. Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală. Editura Wolters Kluwer, Bucureşti 2010, p.25

4 Pătulea. V. Corelaţia dintre „răspunderea juridică“ şi „responsabilitatea socială“, Revista Romînă de Drept, nr.1/1984, p.6-7

5 Mangu.F.I. Op.cit., p.26

6 Flîmânzeanu.I. Răspunderea juridică. Consideraţii introductive, Studii de drept românesc nr.1-2/2005, p.228-229

7 Mihai. G. Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice, vol.V, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.80

8 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti, 1998, p. 889

9 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice, Chişinău 2007, p.80

10 Florea Mihai. Op.cit., p.6

11 Baltag D. Op.cit., p.80

12 Barac.L. Cîteva consideraţii cu privire la definirea răspunderii juridice. Revista Dreptul nr. 4/1994, p. 40

13 Ioniţă. Al. Drept administrative. Bucureşti, 1996, p.187

14 Guţuleac. V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău, 2009, p. 129

15 Baltag D. Op.cit., p.82

16 Dimitrie I.Pepelea, Responsabilitatea statului şi a funcţionarilor publici, Editura Cermi, Iaşi, 1997, p.38

17 Outline Deutscher Arztekongress, Gesundheits und sozialpolitische Vorstellung der deutschen Arzteschaft; Arzte-Verlag, Köln 1980

18 Dimitrie I.Pepelea. Op.cit., p.36

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro