ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Analiza funcțiilor și caracterilor juridice ale patrimoniului

Tatiana STAHI, doctorandă ULIM
Recenzent: Lilea MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

Analysis of Functions and Legal Characteristics of Patrimony

In this article the author presents legal characteristics and functions of the patrimony, analyzing the configuration of this legal concept from the perspective of the Civil Code of the Republic of Moldova. After a presentation of patrimony theories, is presented the patrimony from the perspective of the following legal characteristics: patrimony as a legal universality; the patrimony personality; the uniqueness and divisibility of the patrimony.

The paper analyzes the function of patrimony is the expression of those judicial connection existing between the holders of different patrimonies. In civil law is considered that patrimony has the following three functions: patrimony allows and explains the general pledge of unsecured creditors; patrimony allows and explains real subrogation with universal title; patrimony allows and explains universal transmission and the transmission with universal title.

Keywords: Patrimony, legal characteristics of the patrimony, Functions of patrimony, general pledge of unsecured creditors, subrogation patrimonial responsibility, assets, things, rights.

În prezentul articol autorul prezintă caracterele juridice şi funcţiile patrimoniului, analizând configuraţia acestui concept juridic din perspectiva Codului civil al Republicii Moldova. După o prezentare a teoriilor patrimoniului, se prezintă patrimoniul din perspectiva următoarelor caractere juridice: universalitatea juridică; personalitatea patrimoniului; unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului. În lucrare sunt analizate funcţiile patrimoniului, care reprezintă expresia legăturilor juridice care se creează între titularii unor patrimonii diferite. În dreptul civil se consideră că patrimoniul are următoarele trei funcţii: patrimoniul permite şi explică gajul general al creditorilor chirografari; patrimoniul permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; patrimoniul permite şi explică transmisiunea universală şi cu titlu universal.

Cuvinte-cheie: patrimoniu, caracterele juridice ale patrimoniului, funcţiile patrimoniului, gaj general al creditorilor chirografari, subrogarea, răspundere patrimonială, bunuri, drepturi.

Ca reper fundamental al teoriei şi practicii juridice civile, patrimoniul constituie unul dintre cele mai importante concepte specifice acestui domeniu, cu o aplicabilitate de cea mai largă anvergură. Impunându-se, astfel, încă de la „începuturile dreptului“, mai precis în perioada în care, în cadrul statului roman antic, se considera că raporturile juridice au o natură sacră, conceptul de patrimoniu a traversat istoria pentru a se plasa la temelia sistemului juridic privat modern. Transmis, sub o formă sau alta, de-a lungul unei perioade care a acoperit existenţa Imperiului Roman, dar şi declinul şi căderea acestuia, epoca medievală şi, nu în ultimul rând, Renaşterea şi Iluminismul, patrimoniul, în forma sa modernă, îşi găseşte temeiul existenţei în Codul civil francez din anul 1804, care a constituit sursa de inspiraţie pentru marea majoritate a actelor normative de acest gen din statele sistemului de drept continental.1

Pentru a explica fundamentul juridic al patrimoniului, noţiunea de patrimoniu, caracterile juridice ale acestuia şi funcţiile lui, în doctrina juridică au fost formulate mai multe teorii.

Teoria personalistă a patrimoniului. Această teorie a fost elaborată în Franţa în secolul al XIX-lea. Conform acestei teorii, între persoană şi patrimoniu există o strînsă legătură, astfel încît patrimoniul capătă caracterile esenţiale ale personalităţii titularului, devenind astfel indivizibil şi inalienabil. Exponenţii acesteia sunt juriştii francezi C. Aubry şi C. Rau, ambii profesori la facultatea de Drept din Strasbourg, în operal lor „Curs de drept civil“(a apărut în mai multe ediţii, cunoscând o longevitate neobişnuită) care pentru prima dată au definit noţiunea de patrimoniu: „patrimoniul este ansamblul drepturilor şi datoriilor apreciabile în bani, aparţinînd unei singure persoane“, ei ataşează noţiunea “patrimoniu“ de noţiunea “persoană“, patrimoniul aparţinînd uneia şi aceleiaşi persoane.2

Însă, doctrina de la începutul secolului al XX-lea a insistat asupra excepţiilor şi adesea a contestat caracterele pe care cei doi mari jurişti le-au enunţat.3

Teoria lor a fost acceptată pînă la începutul sec. XX, ea a constituit suport pentru promovarea intereselor economice exercitate în Apusul Europei la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În cadrul economic şi social respectiv, caracterul indivizibil al patrimoniului a fundamentat motivaţia angajării răspunderii nelimitate a întreprinzătorului în cadrul întreprinderilor existente la acea vreme, cu întreaga sa avere în raporturile cu creditorii. Deoarece investitorii aveau nevoie de capital, acesta fiind deţinut de bancheri, ei împrumutau sumele de la bancheri şi se punea problema garantării împrumuturilor. Garantarea acestor împrumuturi, în condiţiile aplicării teoriei date, se făcea cu toate bunurile întreprinzătorului respectiv, deoarece între patrimoniu şi persoană exista o strînsă legătură, patrimoniul fiind unic şi indivizibil în raport cu titularul.4

Către finele seccolului XIX, în condiţiile revoluţiei industriale, s-a asistat la o concentrare a capitalului. În această perioadă apar societăţile pe acţiuni. Începe să se creeze, în aceste condiţii, o breşă în teoria personalistă a patrimoniului, deoarece, regula indivizibilităţii patrimoniului şi caracterul unitar al patrimoniului erau în contradicţie cu nevoile economico-sociale.

Pentru acest motiv, în dreptul francez, au început să fie consultate diverse procedee, pe baza cărora să se ocolească principiul indivizibilităţii patrimoniului.

Teoria patrimoniului de afectaţiune (teoria patrimoniului scop)

Am arătat cîteva incoviniente din punct de vedere practic în ce priveşte teoria personalistă a patrimoniului, motiv pentru care, spre finele secolului XIX-lea, mai întîi în Germania concepută de juriştii germani Brinz şi Bekker, apoi preluată în Franţa prin intermediul lui Saleilles, şi în alte ţări, apare teoria patromoniului-scop, denumită şi teoria patrimoniului de afectaţiune.

Teoria patrimoniului-scop porneşte de la ideea că patrimoniul se întemeiază pe un ansamblu de bunuri subsumate unui scop. Prin urmare, unitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale nu mai este asigurată de apartenenţa lor la un singur subiect de drept — persoana fizică sau juridică, ci de un scop care determină realizarea ansamblului de drepturi şi obligaţii patrimoniale, scop care asigură legătura de interdependenţă dintre acestea. Aşadar, patrimoniul devine un ansamblu de bunuri şi datorii, de sine stătător, fără să aibă vreo legătură cu o anumită persoană. În acest mod, o persoană fizică sau juridică poate să stabilească mai multe astfel de scopuri în jurul cărora să grupeze drepturi şi obligaţii patrimoniale distincte, deci poate avea mai multe patrimonii. În fiecare asemenea patrimoniu se regăsesc bunuri şi datorii legate între ele prin scopul care trebuie atins cu ajutorul lor, scop conferit de titular.5

Universalităţile de drepturi şi obligaţiile patrimoniale reunite printr-o legătură intelectuală, afectate unui scop comun pot constitui patrimonii distincte, independente cu existenţe separate de un patrimoniu general sau separate de alte patrimonii speciale, avînd fiecare elemente de activ şi de pasiv proprii. Această teorie a venit în sprijinul realităţilor economice ale economiei de piaţă.6

Deşi prezintă unele însuşiri mai avansate cu privire la fundamentul juridic al patrimoniului, teoria este criticată. Nu se poate ignora existenţa persoanei ca subiect de drept. Un patrimoniu trebuie să aibă un titular iar acesta, potrivit legislaţiei în vigoare, nu poate fi de cât o persoană fizică sau juidică. Nu pot fi concepute drepturi şi obligaţii fără a aparţine unui subiect de drept.

Analizând aceste teorii putem constata că patrimoniul are o legătură mai puternică sau mai slabă cu titularul său. Considerând că ambele teorii prezintă atât elemente pozitive cât şi mai puţin pozitive, au fost autori care au precizat că poate fi formulată o teorie a patrimoniului extrăgând elementele pozitive din teoriile menţionate.7 Astfel, s-a conturat o noua teorie, intermediară, numită mixtă sau eclectică.8

Din teoria patrimoniului — personalitate — s-a reţinut afirmaţia că patrimoniul aparţine unei persoane şi ca fiecare persoană are un singur patrimoniu. Din teoria patrimoniului – afectaţiune — s-a reţinut ideia de scop, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoanei fizice sau juridice, deşi unic, poate fi totuşi divizat.

Aşadar, după o istorie de cîteva mii de ani, noţiunea juridică de patrimoniu rămîne legată de ideea de persoană, care explică unitatea sa, dar nu mai exclude ideea de divizare şi de afectaţiune în cazurile prevăzute de lege.

În literatura juridică de specialitate patrimoniul este definit ca, fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane.9 Patrimoniul are două laturi: o latură activă (drepturile patrimoniale aparţinand persoanei) şi o latură pasivă (totalitatea obligaţiilor sale evaluabile in bani).

Instituţia patrimoniului este reglementată în: „Titlul I, Cartea a doua, Drepturile reale“ a Codului Civil al RM fiind întitulat „Patrimoniul“, art. 284 dă următoarea definiţie legislativă a noţiunii de patrimoniu: “Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive, legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi juridice determinate“.

Analizînd definiţiile patrimoniului pot fi deduse unele caractere juridice proprii patrimoniului. Prin caractere juridice ale patrimoniului inţelegem acele trăsături definitorii care caracterizează această realitate juridică faţă de alte noţiuni cu care nu trebuie confundată. Reţinem ca fiind caractere juridice ale patrimoniului: caracterul de universalitate juridică al patrimoniului, personalitatea patrimoniului, inalienabilitatea patrimoniului, unicitatea patrimoniului, divizibilitatea patrimoniului.10

1. Patrimoniul este o universalitate juridică. Când vorbim despre noţiunea de patrimoniu nu ne interesează identitatea fiecărui drept sau identitatea fiecărei obligaţii. Din acest punct de vedere, patrimoniul reprezintă o universalitate juridică cu următoarele consecinţe:

a) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele formând un tot unitar. Există posibilitatea ca patrimoniul să fie divizat în mase de bunuri, fiecare masă având un regim distinct.

b) drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, astfel încât schimbările ce se produc în legătură cu aceste drepturi şi obligaţii nu pun în discuţie însăşi universalitatea în ansamblul ei.11

Sub aspectul universalităţii, patrimoniul este comparat cu un recipient ce are un conţinut în permanenţă mişcare prin dobândirea de noi drepturi şi obligaţii, precum şi prin modificare ori stingerea celor existente, fără ca acestea să afecteze universalitatea reprezentată prin recipient. S-a spus, e adevărat într-un exemplu destul de pesimist, că el poate fi comparat cu un portofel care poate fi nu numai gol, dar poate să aibă chiar un conţinut negativ (adică multe facturi de plată).12

Caracterul de universalitate al patrimoniului (universalitate de drept) presupune existenţa acestuia independent de voinţa titularului patrimoniului. Caracterul juridic al universalităţii de drept al patrimoniului îl deosebeşte pe acesta de universalităţile de fapt, datorită existenţei laturii pasive.13

În doctrină s-a apreciat că universalităţile de fapt sunt simple ansambluri de bunuri, colecţii de obiecte, a căror reunire se bazează doar pe o legătură de fapt creată prin voinţa titularului unui patrimoniu, dar care nu au o existenţă autonomă şi nici un pasiv propriu.14

Patrimoniul este o universalitate juridică, o universalitate de drept, care există independent de voinţa titularului ei. Această trăsătură deosebeşte net patrimoniul de ceea ce se denumeşte uneori universalitate de fapt.15 Tocmai în virtutea acestei circumstanţe, P.C. Vlahide susţine că patrimoniul nu dispare odată cu titularul său ci continuă să existe şi după această dispariţie. Astfel, fiind independent de conţinutul său, patrimoniul, ca potenţialitate nu-şi pierde niciodată existenţa, orice persoană având aptitudinea de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii.16 Personalitatatea de drept este prevăzută de art. 298 al.2 Cod Civil „Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sânt considerate ca un tot întreg.“17

Ulterior decesului titularului său patrimoniul suferă o schimbare de titular şi nicidecum nu este supus vreunui alt fenomen. Astfel, în urma acestei schimbări titular al patrimoniului devine cel ce este succesorul persoanei decedate sau a fostului titular de patrimoniu.

2. Orice persoană are un patrimoniu. Numai subiectele raporturilor juridice pot avea patrimoniu. Prin urmare, pot fi titulari de drepturi numai persoanele fizice şi persoanele juridice. Acest fapt îl desprindem din art. 284 CC al RM care prevede că patrimoniul aparţine unor anumite persoane fizice şi juridice. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţei patrimoniului la persoana fizică, acest lucru nefiind necesar, deoarece în cazul persoanei fizice existenţa patrimoniului se subânţelege, însă în cel al persoanei juridice, legiutorul pune existenţa ei în dreptul de patrimoniu. Codul civil al Republicii Moldova prevede expres în art. 55 că persoana juridică este instituţia care are un patrimoniu distinct. Pentru persoanele fizice, susţine autorul C. Bîrsan, acest caracter are valoare de axiomă. Oricat de sărac ar fi cineva, are totuşi un minimum de bunuri ce îi alcătuiesc patrimoniul. La rândul lor, persoanele juridice sunt titulare ale patrimoniului necesar indeplinirii scopului pentru care au fost infiinţate, indiferent care ar fi acesta: economic, de binefacere, de asistenţă mutuală pentru membrii lor, cultural, sportiv etc18.

Aşadar, prezentându-se ca o universalitate abstractă şi fiind constituit din drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic patrimonial, patrimoniul este strâns legat de subiectele raportului dat, persoanele fizice şi juridice. Chiar Liviu Pop, unul dintre criticii teoriei patrimoniului-personalitate, este silit să constate: “Din teoria patrimoniului-personalitate trebuie reţinute afirmaţiile că patrimoniul aparţine obligatoriu unei persoane şi că orice persoană are un singur patrimoniu.“19

3. Unicitatea patrimoniului (Patrimoniul este unic). Din această caracteristică a patrimoniului rezultă că fiecare subiect de drept are un singur patrimoniu, indiferent de numărul de drepturi şi obligaţii pe care le-ar cuprinde acesta. Nu este acceptată ideea, în doctrina şi jurisprudenţa autohtonă, ca acelaşi subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii.

Faptul că, spre exemplu, în materia societăţilor cu răspundere limitată există posibilitatea constituirii acestora cu asociat unic, reglementat de art. 145 alin. 2 Cod Civil al Republicii Moldova20 şi art. 11 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată21, nu trebuie să conducă la ideea că respectiva persoană fizică devine titulara a două patrimonii. În această situaţie, persoana fizică este titulară a patrimoniului unic, iar persoana juridică, născută prin constituirea societăţii cu asociat unic persoană fizică, va avea un patrimoniu distinct, persoana juridică în sine fiind subiect de drept distinct.22

Consacrarea notiunii de patrimoniu de afectaţiune nu duce la o altă concluzie, ci exprimă posibilitatea de a diviza patrimoniul unic în mai multe mase patrimoniale. În nici un caz nu semnifica multiplicarea patrimoniilor.23

C. Aubry şi C. Rau (aceşti autori inseparabili) spuneau că: „Ideea de patrimoniu se deduce logic din aceea de personalitate“. De aceea, este mai corect să se spună că individul este titularul patrimoniului său, şi nu proprietarul patrimoniului, deoarece patrimoniul, într-un sens, este el însuşi.

4. Divizibilitatea patrimoniului. Dacă patrimoniul este unic, aceasta nu înseamnă că el este şi indivizibil, în sensul că toate componentele sale ar avea unul şi acelaşi regim juridic. Patrimoniul unui subiect de drept poate fi divizibil în mai multe categorii, grupe sau mase de drepturi şi obligaţii, fiecare dintre acestea avînd un regim juridic distinct, în raport cu scopul pentru care o astfel de divizare a patrimoniului a fost realizată. Astfel în cadrul căsătoriei soţii au două categorii de mase de bunuri şi anume: masa bunurilor comune ale soţilor, deci cele dobîndite de către ei în timpul căsătoriei, şi masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi, bunuri dobândite de către ei fie înaintea căsătoriei, fie în timpul căsătoriei dar care potrivit legii sau contractului matrimonial potrivit art. 27 al Codului Familiei,24 încheiat de ei nu se încadrează în masa bunurilor comune. Masa bunurilor comune va servi drept gaj general doar pentru creditorul comun a soţilor şi numai în măsura imposibilităţii satisfacerii creanţei acestuia, el va putea urmări bunurile proprii ale soţului debitor. Art. 24 Cod Familiei prevede expres că, în ce priveşte bunurile proprii, situaţia este una inversă, creditorul soţului debitor va putea urmări numai bunurile proprii ale acestuia şi în măsura nesatisfacerii creanţei sale, el va putea urmări partea din bunurile comune ale soţului debitor ce i s-ar conveni în urma partajării bunurilor comune, care pînă la proba contrarie (art. 373 alin 1 Cod Civil), reprezintă jumătate din bunurile comune, fără a întra în amănunte, deoarece materia urmează a fi studiată pe larg la dreptul familiei.

5. Inalienabilitatea patrimoniului. Patrimoniul fiind o pură noţiune juridică, nu poate fi înstrăinat, fiind legat indisolubil de persoană. Aceasta poate înstrăina toate elementele componenete ale patrimoniului fără a-şi înstrăina patrimoniul însuşi. Cu alte cuvinte S. Baieş menţionează că, „patrimoniul nu poate fi detaşat de persoană atâta timp cît există ea“.25

Persoanele fizice pot înstrăina drepturi sau chiar obligaţii (în anumite cazuri) ut singuli, dar nu pot transmite prin acte inter vivos, întreg patrimoniul lor. Acesta va putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui.26

Deci, dacă elementele sale componente, pe parcursul existenţei patrimoniului suferă transformări, inclusiv prin înstrăinarea totala a lor, patrimoniul va continua sa existe. Aşa fiind patrimoniul nu va putea fi însrăinat prin acte juridice între vii, însă el poate forma obiectul unor acte juridice pentru cauză de moarte — testamentul.

Ca excepţie de la regula generală, persoana juridică poate opera transmiterea unei fracţiuni din patrimoniu, în cazul în care este supusă reorganizării prin separare. De exemplu, art.79, alin.(3) Cod Civil prevede că „separarea are ca efect desprinderea din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenţa, şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă“.

Deci, dacă patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, Codul Civil admite, în mod indirect posibilitatea subiectelor de drept de a constitui patrimonii distincte de ex: „predarea bunurilor în administrarea fiduciară“ — art. 1053 alin 1 Cod Civil.

Astfel în Capitolul XIV din Codul Civil, legiuitorul foloseşte o gamă întreagă de expresii din care rezultă posibilitatea constituirii de noi patrimonii de către subiectele de drept. Astfel, „se obligă să administreze patrimoniul“ — art. 1053 alin 1 Cod Civil „administrarea fiduciară a patrimoniului“ — art. 1053 alin 5 Cod Civil, „patrimioniul dat în administrare fiduciară“ — art. 1055 alin 2 Cod Civil, „în raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele unui proprietar“ — art. 1056 alin 2 Cod Civil şi altele.

Funcţiile patrimoniului pe lângă caracterele juridice ale acestuia, prezintă o importanţă deosebită pentru analiza răspunderii patrimoniale. Pornind de la prevederile legale şi ţinînd cont de conţinutul patrimoniului, putem afirma că principalele funcţii ale patrimoniului constau în faptul că el: este gajul general al creditorilor chirografari; explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; face posibilă transmiterea universală şi cu titlu universal.

Gajul general al creditorilor chirografari. Conform art. 42 din Legea insolvabilităţii27, creditorii chirografari sunt creditorii negarantaţi, care au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor. Chirografari sunt creditorii care nu dispun de o garanţie reală, gaj prin care să le fie asigurată creanţa. Legislaţia Republicii Moldova nu face distincţie între gaj şi ipotecă, stipulînd, la art. 455 CC al RM, că gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul fără deposedare, care include şi ipoteca) şi amanetul (gajul cu deposedare). Considerăm în acest context că gajul şi ipoteca sunt două drepturi reale distincte.

Obiectul dreptului de gaj general îl constituie întregul patrimoniu al debitorului şi nu bunurile concrete, individualizate care îl compun. Schimbările care au loc în conţinutul patrimoniului nu afectează existenţa gajului general. Deoarece creditorii chirografari nu au o garanţie fixată asupra unui anumit bun individualizat, debitorul este liber să dispună de bunurile sale, încheind acte juridice cu privire la ele, micşorându-şi activul şi mărindu-şi pasivul, adică dobândind bunuri noi ori contractând datorii noi. Actele de dispoziţie încheiate de debitor sunt opozabile creditorilor chirografari, aceştia neputând interveni în gestionarea patrimoniului debitorului.28

Astfel, patrimoniul asigură creditorilor chirografari posibilitatea de a-şi satisface creanţele, ajunse la scadenţă, din bunurile debitorului, existente la acest moment, indiferent de faptul dacă au existat sau nu la momentul apariţiei creanţei. În cazul în care debitorul prejudiciază interesele creditorilor chirografari, încheind acte frauduloase, acestia din urmă au la dispoziţie acţiunea pauliană pentru apărarea drepturilor lor.

Am putea concluziona, că această categorie de creditori, se află pe o poziţie privilegiată în comparaţie cu alte categorii de creditori. Avantajul se evidenţiază în momentul în care bunul aflat în gaj dispare sau este distrus, creditorul gajist nedobândind în acest moment calitatea de chirografar, iar cei chirografari nu au riscul respectiv.

O altă părere abordează autorii români I.R. Urs, P.E. Ispas Deşi în aparenţă, creditorii chirografi apar ca fiind avantajaţi (debitorul răspunde pentru plata datoriei cu toate bunurile prezente şi viitoare), în realitate ei au o situaţie inferioră faţă de creditorii cu garanţii reale (creditorii gajişti, ipotecari, privilegiaţi), gajul lor general asupra patrimoniului debitorului fiind mai mult o speranţă de garanţie.“29 Creditorii chirografari, după îndestularea creditorilor cu garanţii reale, vin în concurs cu alţi creditori chirografari, existând posibilitatea de a nu îşi realiza creanţa.

De menţionat este faptul că creditorii chirografari sunt toţi egali între ei. Această poziţie este definitivă indiferent de momentul în care s-a născut creanţa unui sau altui creditor. Determinantă în acest sens este calitatea de chirografar şi nicidecum momentul apariţiei creanţei şi a naşterii dreptului de creanţă.

Subrogaţia reală cu titlu universal. Conform dicţionarului universal al limbii române, a subroga înseamnă a înlocui pe cineva în exercitarea unor anumite drepturi sau obligaţii, urmînd ca drepturile şi obligaţiile celui înlocuit să revină subrogatului. Subrogare înseamnă operaţie juridică în temeiul căruia o persoană ia locul alteia în cadrul unui raport juridic sau un bun ia locul, prin urmare, şi regimul juridic, al unui alt bun, în cadrul unui patrimoniu ori al unei alte universalităţi juridice.30

Subrogaţia poate fi: personală, când o persoană este înlocuită cu alta în calitate de titular al unui drept. Spre exemplu, dacă o persoană plăteşte întreaga datorie pe care un debitor o avea faţă de creditorul său, ea se substituie, se „subrogă“ în drepturile creditorului plătit, putând urmări pe debitor pentru datoria ce îi revenea; reală, când un bun este înlocuit cu un alt bun sau o valoare cu o altă valoare. Spre exemplu, dacă se înstrăinează un bun propriu al unuia dintre soţi, preţul primit pentru bun se include în categoria bunurilor proprii, iar dacă se înstrăinează un bun comun, valoarea lui de înlocuire face parte din masa bunurilor comune.

Natura juridică a patrimoniului ne impune studiul subrogaţiei reale. În literatura de specialitate31 este relevat faptul că subrogaţia reală poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Universală, când priveşte întregul patrimoniu; cu titlu universal, când priveşte o masă patrimonială, o diviziune, o fracţiune de patrimoniu, făcându-se abstracţie de individualitatea iecărui bun care iese şi a celui care întră în locul său; cu titlu particular, când înlocuirea unui bun individual, privit izolat (ut singuli) are loc cu un alt bun individual determinat.

Subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal constituie o funcţie a patrimoniului, deoarece numai în cazul acestor ipoteze subrogaţia este privită în cadrul unei universalităţi, fie la nivelul întregului patrimoniu, fie la nivelul unei mase patrimoniale.32

Subrogaţia reală cu titlu particular va opera doar încazurile expres prevăzute de lege. De exemplu o dispoziţie legală din care decurge subrogaţia reală cu titlu particular o găsim la art. 402 CC al RM, care stabileşte că, „dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumtibile, uzufructuarul are dreptul să dispună de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceiaşi calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie contravaloarea lor la data stingerii uzufructului“.33

Între noţiunile de patrimoniu, subrogaţie reală, gaj general al creditorilor chirografari, susţine I. Adam, există o strânsă corelaţie: patrimoniul explică şi permite realizarea subrogaţiei reale, iar subrogaţia reală fundamentează gajul general al creditorilor34. Noi am adăuga aici şi noţiunea de răspundere patrimonială, întrucât subrogaţia reală permite ca prin intermediul realizării instituţiei răspunderii juridice patrimoniale să se asigure sau restabilească integritatea patrimoniului. Altfel spus, răspunderea patrimonială este o modalitate de apărare a patrimoniului şi se realizează datorită existenţei instituţiei subrogaţiei reale.

Transmiterea universală şi cu titlu universal. Transmisiunea intervine în cazul decesului persoanei fizice şi a reorganizării persoanei juridice (absorbţie, fuziune, divizare) conform art. 69, 73 CC al RM. Patrimoniul, ca universalitate juridică, explică şi permite transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal.

Transmisiunea este: universală, când întreg patrimoniul se transmite; cu titlu universal, când fracţiuni din patrimoniu (activ şi pasiv) se transmit; cu titlu particular, când unul sau mai multe bunuri individualizate fac obiectul transmisiunii.

Transmisiunea universală intervine: în cazul decesului unei persoane când întregul patrimoniu succesoral este cules de moştenitorul legal unic sau de un singur moştenitor testamentar; în situaţia reorganizării persoanei juridice prin absorbţie şi fuziune când patrimoniul persoanei juridice absorbite este preluat de persoana juridică absorbantă, respectiv patrimoniile persoanelor juridice ce fuzionează sunt transmise persoanei juridice astfel înfiinţate.

Transmisiunea cu titlu universal are loc: în caz de deces al unei persoane fizice, când patrimoniul defunctului se transmite fracţionat între doi sau mai mulţi moştenitori legali sau testamentari; în situaţia reorganizării unei persoane juridice prin divizare totală sau parţială.

Transmisiunea cu titlu particular priveşte un bun anume, determinat, ori mai multe bunuri, dar fiecare individualizat prin însuşirile sale, transmisiune ce poate fi explicată fără a apela la conceptul de patrimoniu.35

În concluzie am putea menţiona că importanţa practică a conţinutului şi funcţiilor patrimoniului consta în faptul că permite şi explică producerea unor consecinţe juridice impuse de viaţa eonomică si juridică.

1 A se vedea: A. Duţu. Patrimoniul în dreptul civil şi în dreptul mediului. Ed. Universul Juridic. Bucureşti, 2013, p.5.

2 A se vedea: I. Micescu. Curs de drept civil. Bucureşti, 2000, p. 198-199.

3 A se vedea: O. Ungureanu, C. Munteanu. Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale. Ed.Hamangiu. Bucureşti, 2008, p. 3.

4 A se vedea: C. Jora. Drept civil. Curs de drepturi reale. Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 2005, p. 9.

5 A se vedea: E. Charlotte. Regimul juridic al patrimoniului de afectaţiune în lumina Codului Civil. CECCAR Business Magazine. nr.35-36 din 12.2016 http://www.ceccarbusinessmagazine.ro/regimul-juridic-al-patrimoniului-de-afectatiune-in-lumina-codului-civil-a1324/

6 A se vedea: C. Jora. Op.cit., p. 111.

7 L. Pop, L.-M. Harosa. Drept civil. Drepturile reale pricipale. Ed. Universul Juridic, Bucursşti, 2006, p. 15.

8 C. Bîrsan. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.

9 E. Chelaru. Comentariu în Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 34..

10 B. Oglindă. Dreptul afacerilor. Teoria generală. Contractul. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 120.

11 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat. Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.3.

12 O. Ungureanu, C. Munteanu. Op. cit., p. 9.

13 Chelaru. Op. cit., p. 35.

14 L. Lulă. Unele probleme privind noţiunea de patrimoniu. În: Dreptul nr. 1/1998, p. 15.

15 C. Birsan. Drept civil. Drepturi reale principale in reglementarea noului Cod civil. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 9.

16 P.C. Vlahide. Repetiţia principiilor de drept civil. Vol. I. Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 36.

17 Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86/661.

18 C. Birsan. 2015, p. 10.

19 L. Pop. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 14.

20 Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86/661.

21 Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr. 135 din 14.06.2007 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 127-130 din 17.08.2007.

22 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat. Op. cit., p. 3-4.

23 V. Stoica. Drept civil. Drepturi reale principale. Ed. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 11.

24 Codul Familiei al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1316 din 26.10.2000. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.04.2001, nr. 47-48.

25 S. Baieş, A. Băieşu, V. Cebotari, V. Volcinschi ş.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generaă a obligaţiilor. Vol. II, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 15.

26 I.M. Melineşti. Drept Civil. Drepturi reale. Bcureşti, 2014, p. 12-13.

27 Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 193-197 din 14.09.2012.

28 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat. Op. cit., p. 6.

29 I.R. Urs, P.E. Ispas. Drept civil. Drepturi reale principale. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 6-7.

30 L. Şăineanu. Dicţionar universal al limbii române. Chişinău, 1998, p. 937.

31 V. Stoica. Op. cit., p. 19; I. Adam. Dreptul Civil. Teoria generală a drepturilor reale. Ed a 3-a Ed. C.H. Beck. Bucureşti 2013, p. 17-20.

32 V. Stoica. Op. cit., p. 19-20.

33 Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002. In: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86/66.

34 I. Adam. Drept civil, Drepturi reale. Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 20.

35 I.R. Urs, P.E. Ispas. Op. Cit., p. 11-12.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro