ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Temeiurile casării sau modificării hotărârii judecdatorești în ordine de apel

Nicolae FALĂ, lector universitar, ULIM
Vadim ȘPAC, master în drept

The Grounds for Cancellation or Modification of the Judgment of the Court in the Order of Appeal

The system of grounds for cassation or modification of the decision of the court of first instance in the order of appeal is based on the legality and the soundness of any disposition act of the court. Thus, the grounds for cassation provided by art. 386 par. (1) let. a) -c) Civil Procedure Code is a means of invoking the lawlessness, and art. 386 par. (1) let. d), subsequently developed by art. 387 and 388 of the Civil Procedure Code, is the means of invoking the unlawfulness of the decision of the court of first instance. The present investigation is an attempt to uncover the limits of the extension of the cassation grounds and their individualisation criteria. It has also been pointed to the idea of identifying some inconsistencies and legal controversies, coming up with possible solutions. The authentic meaning of the term “cassation” implies some suggestive connotations: the competent court to judge at this stage of the trial; the cassation procedure and its outcome, ie the abolition of the disputed judicial act for reasons of unlawfulness.

Keywords: appeal, court order, merits, legality, cassation.

Sistemul temeiurilor de casare sau modificare a hotărârii instanței de fond în ordine de apel se fundamentează pe ideea de legalitate și temeinicie a oricărui act de dispoziției al instanței. Astfel, temeiurile de casare prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a)-c) Codul de procedură civilă reprezintă mijloace de invocare a netemeiniciei, iar art. 386 alin. (1) lit. d), ulterior dezvoltat de art. 387 și 388 Codul de procedură civilă, reprezintă mijlocul de invocare a nelegalității hotărârii instanței de fond. Prezenta investigație este o încercare de a reliefa limitele de extindere a temeiurilor de casare și criteriile de individualizare ale acestora. De asemenea, s-a punctat pe idea de a identifică unele inadvertențe și controverse legale, venind cu eventuale soluții. înțelesul autentic al noțiunii de „casare” implică câteva conotații sugestive: instanța judecătorească competentă să judece în această fază a procesului; procedura de casație și rezultatul acesteia, adică desființarea actului jurisdicțional contestat pentru motive de nelegalitate.

Cuvinte-cheie: apel, hotărâre judecătorească, temeinicie, legalitate, temei de casare.

Noțiuni generale despre casare și modificare

Înfăptuirea justiției este inimaginabilă fără instituirea unor mijloace procedurale adecvate de control judiciar – căile de atac – a actelor judecătorești de dispoziție. Rațiunea instituirii acestor mijloace constă în necesitatea asigurării posibilității părții interesate de a contesta hotărârea judecătorească la o instanță ierarhic superioară, aceasta fiind una din formele de exercitare a dreptului fundamental la apărare, drept garantat de art. 26 din Constituție1, dar nu în ultimul rând o expresie a acțiunii civile. Problema investigată nu poate fi detașată de conceptul acțiunii civile, de natura acesteia, în calitate de drept potestativ, autonom și de natură publică. Astfel, legiuitorul a instituit un sistem de temeiuri de casare a hotărârii instanței de fond, care în esență sunt o reflectare fidelă a principiilor fundamentale ale dreptului procedural civil.

Conform art. 239 CPC2, hotărârea judecătorească trebuie să fie legală și întemeiată. Acestea sunt criteriile la care este raportat actul de dispoziție al instanței de fond cu ocazia exercitării controlului judiciar de către instanța de apel. Reieșind anume din aceste criterii, legiuitorul a formulat temeiurile casării sau modificării hotărârii primei instanțe în ordine de apel. Astfel, art. 386 alin. (1) lit. a), b) și c) CPC vizează netemeinicia, iar art. 386 alin. 1 lit. d) CPC vizează nelegalitatea hotărârii contestate. Dacă hotărârea nelegală mai poate fi retractată, în anumite condiții, și pe calea de atac a recursului, atunci netemeinicia poate fi sancționată doar în ordine de apel, ca expresie a caracterului devolutiv al apelului.

Pentru a purcede la analiza temeiurilor de casare a hotărârii instanței de fond, considerăm necesar a dezvălui sensul noțiunilor de „casare” și „modificare”.

Prin „casare”3 se are în vedere lipsirea retroactivă a hotărârii judecătorești de efecte juridice. Aceasta este o competență exclusivă a instanțelor de control judiciar, care poate opera doar în condițiile de dezinvestire a instanței ierarhic inferioare, exercitării unei căi de atac și constatarea unor temeiuri prevăzute de lege. Casarea poate fi totală, atunci când se lipsește de efecte juridice hotărârea judecătorească în întregul ei, sau parțială, când se lipsește de efecte juridice doar o parte din hotărâre. Casarea parțială poate viza doar anumite aspecte de fapt ori de drept ale cauzei sau numai unele dintre părți4. Noțiunea de „casare” nu poate fi însă pe deplin înțeleasă, mai ales în contextul analizei motivelor de casare în instanța de apel, fără o scurtă retrospectivă istorică.

Sub aspect evolutiv, noțiunea modernă de „casare” își are rădăcinile în dreptul medieval francez. Apariția acestei noțiuni datează cu începutul sec. XV, ca mai apoi, evoluând, să capete sensul actual abia în a doua jumătate a sec. XVIII5. Specificul noțiunii rezidă în temeiurile pentru care era deschisă calea recursului. Astfel, se menționează că recursul în casație, în forma sa inițială, era intim legat de dreptul regal de legiferare, ori în perioada evului mediu, ideea de separație a puterilor era doar la faza embrionară. Explicația afirmației noastre rezidă în faptul că precursorul Curții de Casație franceze a fost vechiul consiliu regal, căruia, printr-o ordonanță a lui Philippe de Valois din 1344, i s-a dat competența de a primi cereri de îndreptare, interpretare sau anulare a deciziilor Parlamentului, care era și acesta un organ cu atribuții jurisdicționale6. În cazul în care motivele de nemulțumire a părților erau întemeiate, Regele personal mergea în Parlament pentru o nouă judecare a pricinii. Procedura respectivă a dat însă loc abuzurilor, ori Regele folosea puterea sa discreționară după bunul plac. Remedierea situației s-a încercat prin Ordonanța de Blois din 1579 și cea 1667 a lui Ludovic al XVI-lea7. Recursul la consiliul regelui a fost limitat la cazurile de încălcare expresă a ordonanțelor (a legii – n.n.). Celelalte motive de contestare a hotărârilor Parlamentului au fost lăsate în seama aceluiași Parlament, care putea fi investit pentru rejudecarea pricinii prin intermediul instituției revizuirii. În acest mod s-au creat două căi de atac paralele – recursul și revizuirea. Ceea ce ne interesează însă pe noi este faptul că recursul către consiliul regal rămânea în continuare la latitudinea Regelui, din simplul considerent că membrii respectivului consiliu continuau să fie influențați de Rege, iar componența acestuia era variabilă. Însă, la sfârșitul sec. XVIII, Adunarea Constituantă a declarat inamovibilitatea membrilor vechiului consiliu regal, creîndu-se astfel Curtea de Casație franceză, cu atribuțiile sale vechi – controlul de legalitate. Prin urmare, înțelesul autentic al noțiunii de „casare” implică câteva conotații sugestive: instanța judecătorească competentă să judece în această fază a procesului; procedura de casație și rezultatul acesteia, adică desființarea actului jurisdicțional contestat pentru motive de nelegalitate. Astfel, procedura de casație trebuie să fie considerată instrumentală în acest binom, deoarece anume prin intermediul și complexitatea acesteia, se orientează modus operandi al instanței de casație.

În contextul celor expuse, considerăm oportun a face delimitarea dintre „casare” și „anulare”, ori CPC utilizează spre exemplu acest din urmă termen în ipoteza art. 375 alin. (3), care prevede obligația de anularea a hotărârii instanței de fond de către instanța de apel în cazul renunțării reclamantului la acțiune sau a încheierii tranzacției între părți8. O normă generală care instituie sancțiunea nulității actelor de procedură civilă9 este art. 10 alin. (3) CPC, text care se referă inclusiv la „anularea actului procedura defectuos10. Pornind de la faptul că hotărârea judecătorească este și ea un act de procedură11, apare întrebarea în ce împrejurări poate fi anulată aceasta, din moment ce sancțiunea nulității îi este aplicabilă? Pentru a răspunde la această întrebare ținem să precizăm faptul că CPC se referă la anularea hotărârii în câteva cazuri: la art. 249 alin. (1), text care interzice instanței să anuleze sau să modifice propria hotărâre după pronunțarea acesteia; la art. 301 alin. (1), care dă dreptul instanței să-și anuleze propria hotărâre, în cazul apariției persoanei declarate dispărută fără veste sau decedată sau descoperirii locului ei de aflare; la art. 353 alin. (1), text care prevede opțiunea de anulare a ordonanței judecătorești12 de către instanța care a emis ordonanța, în cazul admiterii obiecțiilor debitorului; la art. 449 lit. e), text ce se referă la anularea hotărârii judecătorești ce a servit drept temei pentru emiterea hotărârii sau deciziei a cărei revizuire se cere. În afară de cazurile semnalate, nulitatea se mai întâlnește și în cazul încheierii de scoatere a cererii de pe rol în condițiile art. 268 alin. (4) CPC, cu precizarea că legiuitorul se referă la nulitatea relativă. Din cele menționate, putem trage concluzia că nulitatea hotărârii/încheierii poate fi dispusă doar de către instanța emitentă, cu excepția cazului prevăzut la art. 375 alin. (3) CPC atunci când instanța de apel este cea care anulează hotărârea primei instanțe. Întorcându-ne la întrebarea noastră, unicul răspuns pe care îl putem da este că valorificarea sancțiunii nulității hotărâri judecătorești se face prin intermediul „casării” acesteia de către instanța de ierarhic superioară, la caz, cea de apel13. Pentru a corija aspectul terminologic semnalat considerăm că ar fi oportun a se limita câmpul de aplicare a noțiunii de „casare” doar la împuternicirile Curții Supreme de Justiție ca instanță de recurs și casație, dar având în vedere și funcția nomofilactică a dreptului care constituțional revine acesteia. Aceasta ar fi în consonanță și cu sensul autentic al noțiunii, sens pe care l-am semnalat supra. Instanța de apel ar trebui să aplice sancțiunea nulității hotărârii apelate prin „anularea” acesteia. În contextul paralelei făcute între apel și recurs, se mai desprinde o chestiune importantă de ordin terminologic în contextul în care apelul, spre deosebire de recurs, este o cale de atac devolutivă. Astfel, atât „casarea”, cât și „anularea” țin de ilegalitatea hotărârii contestate. Apare în aceasta situație un vid terminologic în raport cu hotărârile neîntemeiate. La momentul actual, noțiunea de „casare” acoperă și acest aspect, însă extinderea este oarecum artificială și forțată. Într-o viitoare reglementare s-ar impune identificarea unei noțiuni juridice adecvate pentru lipsirea de efecte juridice a unei hotărâri neîntemeiate14.

Limitându-ne la procedura de judecare a apelului civil, la momentul actual, sub aspectul efectelor constatăm o echivalență între noțiunile de „casare” și „anulare”. Deosebirea însă se desprinde din aspectul tehnic sau al modului de operare. Astfel, „casarea” este o sancțiune aplicabilă hotărârii netemeinice sau ilegale pe când „anularea” este o măsură a instanței ierarhic superioare în cazul în care hotărârea supusă controlului judiciar își pierde utilitatea ca urmare a renunțării reclamantului la acțiune, indiferent de calitatea acestuia în instanța de apel, sau a încheierii tranzacției judiciare dintre părți în virtutea principiului disponibilității.

Prin „modificare15” se are în vedere acea schimbare a conținutului hotărârii atacate care nu afectează însă soluțiile expuse în dispozitiv. Aplicarea greșită a legii la starea de fapt constatată de instanță, aprecierea greșită a probelor sunt temeiuri de modificare a hotărârii atacate16. În cazul modificării, spre deosebire de casare, soluțiile adoptate asupra raporturilor litigioase rămân aceleași. La fel ca și casarea, modificarea poate fi atât totală cât și parțială.

Corectarea greșelilor materiale, a celor de calcul sau emiterea unei hotărâri suplimentare nu pot fi solicitate în apel, ori legiuitorul a prevăzut mijloace procesuale specifice pentru înlăturarea acestor neajunsuri17. Susținem acest punct de vedere pe motiv că respectivele mijloace procedurale sunt puse exclusiv la dispoziția instanței ce „a pronunțat hotărârea” ca expresie a legalei învestiri a acesteia, chiar dacă aceste împuterniciri ale instanței nu sunt veritabile derogări cu caracter de excepție de la regula prevăzută de art. 249 alin. (1) CPC, potrivit căreia după pronunțarea hotărârii instanța emitentă nu mai este în drept să o anuleze sau să o modifice. În doctrină această regulă este calificată ca fiind unul din principalele efecte ale hotărârii judecătorești, fiind denumit efectul dezinfestării instanței18.

Temeiuri ce vizează netemeinicia hotărârii instanței de fond

Temeinicia hotărârii judecătorești, ca act de dispoziție, este o formă a legalității, ori aceasta la fel este determinată de normele de procedură civilă. Temeinicia poate fi considerată ca fiind „legalitatea intrinsecă” a hotărârii, ori, aceasta vizează conținutul, iar legalitatea forma. Temeinicia constă în constatarea, ca rezultat al aprecierii probelor, a totalității faptelor juridice, în baza cărora instanța, aplicând dreptul obiectiv substanțial, deduce soluția pe care o aplică raportului juridic litigios19. Astfel, anatomia temeiniciei hotărârii judecătorești poate fi privită ca întrunirea cumulativă a trei elemente: a) aprecierea probelor (temeinicie psihologică) b) totalitatea faptelor juridice (temeinicie faptică) c) norma de drept material (temeinicie legală). Pentru dezvăluirea esenței temeiurilor de casare sau modificare ce vizează netemeinicia hotărârii instanței de fond, acestea triluiesc coroborate cu elementele temeiniciei pe care le-am menționat anterior. De asemenea este important de precizat că temeiurile respective de casare nu trebuie confundate cu mijloacele de corectare a greșelilor materiale sau explicare a hotărârii prevăzut de art. 249-251 CPC. Calea de atac a apelului nu poate fi promovată având la bază temeiurile prevăzute de art. 249-251 CPC. O altă chestiune importantă este imposibilitatea invocării ex officio de către instanță a temeiurilor de casare sau modificare ce vizează temeinicia, concluzie dedusă din interpretarea per a contrario a art. 373 al. (4) CPC. Temeinicia hotărârii judecătorești este inerentă conceptului de adevăr judiciar20, iar abordarea acestui subiect în contextul procedurii de apel se circumscrie unor reguli fundamentale pe care se conturează efectul devolutiv al apelului; tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

1. Circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii nu au fost constatate și elucidate pe deplin.

Art. 386 alin. 1) lit. a) CPC conține primul temei de casare sau modificare a hotărârii instanței de fond. Respectivul temei este oglindirea elementului faptic al temeiniciei unei hotărâri, ori acesta ține totalmente de completa determinare a faptelor importante pentru justa soluționare a pricinii. Din formularea primului temei de casare se desprind două situații: circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii nu au fost constatate pe deplin și circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii nu au fost elucidate pe deplin. Mai întîi de toate trebuie de menționat că terminologia legii de procedură civilă este una cel puțin imprecisă. Relativ la circumstanțe sau fapte aceasta utilizează trei verbe – „a determina” (art. 118 alin. (3)), „a stabili” (art. 240 al. (1)), „a constata” (art. 241 alin. (5)). Dacă comparăm ultimele două verbe, reieșind din sensul în care sunt utilizate de CPC, ajungem la concluzia că acestea sunt sinonime, astfel verbul „a stabili” fiind inutil. De aceea propunem substituirea sintagmei „stabilite”, din art. 240 alin. (1) CPC, cu sintagma „constatate”. Reieșind din inutilitatea verbului „a stabili”, considerăm imperioasă delimitarea strictă a celorlalte două verbe. Această delimitare derivă și din etapele pe care le parcurge faza judecării pricinii și anume din pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare21 și dezbaterile judiciare. Prin verbul „a constata”, în sensul utilizat de legea procesual civilă, se înțelege stabilirea existenței sau inexistenței unui fapt. Din art. 118 alin. (3) cu art. 183 alin. (2) lit. b) din legea de procedură civilă desprindem ideea că mai întîi circumstanțele importante pentru justa soluționarea a pricinii sunt determinate de către instanță, adică doar se determină totalitatea acestora, se izolează prin activități intelectuale și procesuale în cercul obiectului probațiunii, fără a se purcede la elucidare și constatare. De aceea considerăm că verbul „a constata” este eronat folosit la art. 183 alin. (2) lit. b) și pe cale de consecință și în art. 386 alin. (1) lit. a), în opinia noastră fiind potrivit verbul „a determina”, ori constatarea circumstanțelor este o operațiune improprie fazei de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, iar obligația instanței prevăzută de art. 118 alin. (3), în opinia noastră este fundamentul juridic al temeiului de casare analizat. Este important de precizat că determinarea circumstanțelor importante pentru justa soluționare a pricinii este o activitate ce, în mod normal are loc la faza de pregătire a pricinii pentru dezbateri judiciare, însă nu este exclus ca aceasta să continue și la faza dezbaterii în fond a pricinii, în măsura în care circumstanțe importante pentru justa soluționare a pricinii derivă din dezbaterile contradictorii, din modificarea obiectului sau din cercetarea probelor, amplificarea cadrului procesual. Din punct de vedere a tehnicii de relaționare a judecătorului prin actul jurisdicțional, în etapa deliberării ar fi optim și util, de sinteză, să determine care a fost obiectul probațiunii in concerto, iar ulterior de constatat care fapte s-au adeverit pe parcursul dezbaterilor.

Prin circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii se are în vedere acele fapte juridice lato sensu, din care derivă, care modifică sau sting raportul juridic litigios și efectele acestuia (inclusiv efectele față de terți). Totalitatea acestor circumstanțe se suprapune cu obiectul probațiunii, deci determinarea incompletă a circumstanțelor importante pentru soluționarea pricinii duce la stabilirea eronată sau incompletă a obiectului probațiunii și, evident, la soluționarea greșită a pricinii. Determinarea corectă a respectivelor circumstanțe trebuie să pornească de la pretențiile și apărările părților și a altor participanți la proces, precum și de la normele de drept material aplicabile raporturilor litigioase22. În această ordine de idei omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere (așa-numita minus petitia) sau asupra unei apărări, omisiunea instanței de a se pronunța din oficiu asupra unor fapte prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu invocarea nulității absolute, în condițiile art. 217 alin. (1) CC23 se încadrează în temeiul de casare analizat. De asemenea, vrem să precizăm că temeiul de casare analizat presupune doar determinarea incompletă a circumstanțelor importante pentru pricină, astfel cazurile de extra petitia sau plus petitia nu se încadrează în respectivul temei de casare, ori determinarea circumstanțelor în asemenea cazuri este excesivă și nu incompletă.

În altă ordine de idei, urmează de precizat că elucidarea circumstanțelor importante pentru judecarea pricinii este o obligație a instanței prevăzută de art. 211 alin. (1) CPC. Prin verbul „a elucida” urmează de înțeles acțiunea de a clarifica, a elimina ipotezele greșite cu privire la circumstanțele pricinii și a menține pe cele corecte. Din start menționăm că legiuitorul și de această dată dublează inutil, printr-un sinonim, verbul respectiv. Astfel, sintagma „clarificarea” din cuprinsul art. 240 alin. (2) CPC, urmează a fi substituită prin sintagma „elucidarea”. Necesitatea elucidării circumstanțelor importante pentru justa soluționare a pricinii derivă din contradictorialitatea intereselor părților litigante24. Astfel, reclamantul în cererea introductivă de instanță cât și în cursul dezbaterilor va stărui asupra acelor circumstanțe care-i sunt favorabile, la fel va proceda și pârâtul. Anume în aceste condiții instanța de judecată trebuie să joace un rol activ în aflarea adevărului prin eliminarea circumstanțelor irelevante din cadrul dezbaterilor, prin verificarea tuturor ipotezelor posibile astfel încât, în principiu, odată cu elucidarea tuturor aspectelor controversate se finalizează și faza judecării în fond a pricinii.

2. Circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii, pe care prima instanță le consideră constatate, nu au fost dovedite cu probe veridice și suficiente.

Art. 386 alin. 1) lit. b) CPC conține al doilea temei de casare sau modificare a hotărârii instanței de fond. Având în vedere că prin constatare se are în vedere stabilirea existenței sau inexistenței unui fapt, putem menționa că aceasta este o activitate ce coincide cu aprecierea probelor la faza deliberării. Așa-dar, după determinarea circumstanțelor importante pentru justa soluționare a pricinii și cercetarea probelor care confirmă sau infirmă respectivele circumstanțe, urmează ca instanța să determine care din aceste circumstanțe sunt constatate și care nu. Acest aspect este expres prevăzut de art. 240 alin. (1) CPC ca fiind una din problemele soluționate la deliberarea hotărârii. Însă existența sau inexistența unei circumstanțe anumite poate fi constatată doar în baza probelor administrate și apreciate nemijlocit de către instanță. În acest context urmează de precizat că dovedirea circumstanțelor importante pentru justa soluționare a pricinii trebuie înțeleasă ca fiind constatarea acestora cu probe25. Ne pare incontestabil faptul că constatarea circumstanțelor ce nu este întemeiată pe probe sau este întemeiată pe probe inadmisibile sau insuficiente reprezintă un caz de arbitrariu al instanței ce încalcă toate principiile fundamentale ale procesului civil. De aceea instanța de judecată trebuie să aplice cu maximă precauție art. 123 CPC, care prevede unele excepții așa cum ar fi faptele de notorietate publică, care pot fi puse la baza hotărârii fără a fi dovedite în genere. În acest sens, faptele cunoscute personal de către magistrat din surse neprocesuale nu pot fi puse la baza hotărârii fără a fi probate în modul stabilit de lege26.

Sub aspectul condițiilor probelor – veridicitate și suficiență – urmează de precizat că fundamentul juridic al acestui aspect este art. 130 CPC. Astfel, fiecare probă se apreciază sub aspectul pertinenței, admisibilității și veridicității, iar toate probele în ansamblu, privitor la suficiență și interconexiune. În ipoteza în care proba este veridică și suficientă, însă este obținută spre exemplu cu încălcarea legii apare ca evidentă incidența temeiului de casare analizat în cazul exercitării căii de atac a apelului. De aceea considerăm că sintagma „cu probe veridice și suficiente” din cuprinsul art. 386 alin. (1) lit b) este inutilă și trebuie abrogată. Sarcina determinării condițiilor și limitelor de aplicare a temeiului de casare analizat trebuie să-i revină doctrinei. Astfel, considerăm că nerespectarea măcar a uneia din condițiile probei impuse de lege face hotărârea primei instanțe pasibilă de casare sau, după caz, modificare. Deci în caz general, temeiul de casare analizat va fi aplicabil dacă circumstanțele importante pentru justa soluționare a pricinii, pe care instanța își întemeiază concluziile și respectiv soluția, nu sunt insuficient probate sau nu sunt deloc probate, ipoteza ce presupune și lipsa măcar a unei condiții a probei indicată expres la art. 130 alin. (3) CPC.

3. Concluziile primei instanțe, expuse în hotărâre, sânt în contradicție cu circumstanțele pricinii.

Prin concluzie urmează de înțeles o încheiere asupra unor fapte dedusă dintr-un șir de raționamente logice. În cadrul procesului civil concluziile reprezintă un element indispensabil oricărei hotărâri judecătorești. Din dispozițiile art. 241 alin. (5) CPC, se desprinde ideea conform căreia concluziile sunt întemeiate pe probele cu ajutorul cărora instanța constată elementul faptic al litigiului. Astfel, contradicția dintre concluzii și circumstanțele pricinii se manifestă prin lipsa identității dintre circumstanțele cu privire la care au fost formulate concluziile (obiectul concluziilor) și circumstanțele pricinii care derivă din afirmațiile părților și altor participanți la proces, precum și din normele de drept material și procedural. Aceasta înseamnă că instanța a apreciat eronat probele, astfel încât raționamentele acesteia se abat de la regulile elementare ale logicii, ori aprecierea probelor este un proces psihologic al magistratului ce constă din raționamente logice. De asemenea trebuie de precizat că nu orice contradicție este casabilă. Pentru a fi susceptibilă de casare contradicția trebuie să fie generat soluții eronate, expuse în dispozitiv. În cazul în care instanța a soluționat în fond corect, hotărârea trebuie doar modificată în măsura ajustării concluziilor, pe de o parte circumstanțelor pricinii, iar pe de altă parte dezlegării date de instanță raporturilor litigioase.

Temeiuri ce vizează nelegalitatea hotărârii instanței de fond

4. Normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat

Legalitatea hotărârii judecătorești este o condiție sine qua non de eficacitate a acesteia. Conținutul legalității este relevat de art. 12 CPC. Importanța acesteia este de ordine publică, de aceea controlul legalității ex officio este o obligație a instanței de apel, indiferent de motivele invocate de apelant. Legalitatea hotărârii este instituită de legiuitor în legea de procedură civilă sub două aspecte: a) legalitate materială (aplicarea corectă a normelor de drept material) și b) legalitate formală (aplicarea corectă a normelor de drept procedural). Astfel, încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural este casabilă în temeiul art. 386 alin. (1) lit. d), 387 și 388 CPC.

Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept material

Art. 387 CPC reglementează expres patru ipoteze în care normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat de către instanța judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată c) a interpretat eronat legea d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

a) instanța nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată. Acest temei de casare vizează greșita calificare juridică a raporturilor materiale litigioase. Pentru o calificare corectă instanța trebuie să țină cont de structura logico-juridică a normelor de drept privat – ipoteză, dispoziție și sancțiune. Astfel, calificarea se face conform ipotezei în baza identității circumstanțelor prevăzute de aceasta cu circumstanțele reale ale pricinii. Calificarea va fi întotdeauna greșită dacă există o normă, ipoteza căreia coincide mai mult decât ipoteza normei aplicate de instanță. Erorile judiciare de multe ori se datorează paralelismului legislativ, ori deseori aceleași relații sociale sunt reglementate de două sau mai multe acte normative. În acest context amintim regula aplicării legii speciale în raport cu cea generală și regula aplicării legii mai noi în cazul în care legile concurente au aceiași forță juridică. De asemenea, considerăm aplicabil temeiul de casare analizat în situația în care instanța aplică o normă ce nu a intrat în vigoare sau o normă abrogată, fie prin lege organică, fie că a fost declarată neconstituțională. Aplicarea normelor ce nu sânt în vigoare este un aspect al depășirii de către instanță a atribuțiilor autorității judecătorești. În ipoteza în care instanța a soluționat corect litigiul, însă a omis să indice normele de calificare, instanța de apel urmează pur și simplu să înlăture omisiunea fără însă a casa hotărârea respectivă.

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată. Din start vrem să menționăm că, în opinia noastră, acest temei de casare este absolut inutil și urmează a fi abrogat. Din moment ce nu s-a aplicat legea care trebuia să fie aplicată, nu mai are nici o relevanță aplicarea unei legi nepotrivite sau neaplicarea în genere a vreunei legi. Astfel, acest temei de casare este un aspect particular al primului temei.

c) a interpretat eronat legea. Pentru corecta aplicare a legii nu este suficient a cunoaște la perfecție textele, ci e mai e necesar a cunoaște și limitele de aplicare a acestora – scire leges non hoc est, verba earum tenere, sed vim ac potestatem27. Limitele de aplicare a normei juridice se deduc în urma interpretării acestora, fie de către legiuitor, fie de către instanța de judecată, fie de doctrină. În teoria dreptului civil interpretarea este definită ca fiind operația logico-juridică de stabilire a sensului exact, cîmpulului de aplicare, efectelor și scopului normei supuse interpretării28. Aceasta se datorează faptului că norma juridică prescrie o conduită generală și impersonală, iar activitatea de înfăptuire a justiției constă tocmai în ajustarea normelor juridice la fapte și persoane concrete. Sub acest aspect instanța urmează să țină cont și să aplice metodele de interpretare – logică, sistemică, teleologică, literală etc. În principiu interpretarea eronată se reduce la constatarea existenței sau a inexistenței drepturilor și obligațiilor ca rezultat al interpretării extensive a normelor de strictă interpretare sau a interpretării restrictive a normelor ce pot fi interpretate extensiv. Considerăm oportun a menționa că instanța nu este obligată a cunoaște legea străină sau uzanțele, probarea conținutului cărora este în seama părții interesate, de aceea aplicarea eronată a acestora nu este casabilă în baza temeiului analizat. În cazul unei dezlegări corecte a litigiului în condițiile aplicării eronate a legii hotărârea atacată urmează a fi doar modificată.

d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului. Potrivit art. 12 alin. (3) CPC în caz de inexistență a normei juridice care să reglementeze raportul litigios, se aplică normele unei instituții similare (analogia legii), iar în caz că acestea lipsesc, se aplică principiile de drept pornind de la sensul legislației în vigoare (analogia dreptului). Există un principiu în dreptul procesual civil potrivit căruia judecătorul nu poate refuza tranșarea litigiului pe motiv de obscuritate sau inexistență a normei de drept sub pedeapsă de denegrare de dreptate29. Rațiunea intrinsecă a analogiei constă în aplicarea unui tratament similar situațiilor similare – ubi eadem ratio, ibi eadem solutio. Aplicarea eronată a analogiei poate viza ipoteza în care: a) se aplică analogia legii în timp ce există o normă ce reglementează raportul material litigios b) se aplică analogia dreptului în timp ce există o normă ce reglementează raporturi juridice similare cu raportul material litigios c) se aplică prin analogie o normă nepotrivită. De asemenea, la aplicarea analogiei, instanța va ține cont de regula potrivit căreia excepțiile nu pot fi interpretate extensiv. În acest sens art. 12 alin. (3) CPC prevede expres normele, aplicarea cărora prin analogie este oprită: a) norma ce derogă de la dispozițiile generale b) norma ce restrînge drepturi c) norma ce stabilește sancțiuni suplimentare.

Încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural

Art. 388 CPC prevede două reguli de aplicare a temeiurilor de casare din cauza încălcării sau aplicării eronate a normelor de drept procedural. În primul rând, dacă se constată vreo încălcare sau aplicare eronată a normelor de drept procedural prevăzută expres de art. 388 alin. (1) CPC, hotărârea atacată urmează a fi casată, independent de argumentele cererii de apel. Sub acest aspect urmează de precizat că instanța de apel verifică legalitatea din oficiu. Ipoteza modificării hotărârii atacate este exclusă, iar casarea este totală. Întra-al doilea rând, hotărârea atacată urmează a fi casată, dacă se constată alte încălcări decât cele expres prevăzute de art. 388 alin. (1), doar dacă încălcările respective au dus sau au fi putut duce la soluționarea eronată a pricinii. Referitor la această regulă, considerăm oportun a preciza că dacă ipoteza în care încălcările normelor de drept procedural au dus la soluționarea greșită a pricinii nu suscită mari dificultăți la aplicare, atunci ipoteza în care încălcările au fi putut duce la soluționarea greșită ne pare cel puțin imprecisă. Una din condițiile exercitării acțiunii civile este justificarea unui interes, iar sub acest aspect cererea de apel prin care se va solicita casarea hotărârii instanței de fond pe motiv că ar fi comis o încălcare a normelor de drept procedural ce au fi putut duce la soluționarea eronată a pricinii ne pare lipsită de interes atâta timp cât soluția este corectă. Considerăm că doar lezarea efectivă a unor drepturi prin încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural este casabilă. În acest sens facem trimitere și la art. 386 alin. (2) CPC, care oprește casarea hotărârii legală în fond doar din motive formale.

În continuare vom purcede la analiza fiecărui temei de casare prevăzut de art. 388 alin. (1) CPC.

a) pricina a fost judecată de un complet de judecată compus ilegal. Imparțialitatea magistratului este un element indispensabil al legalității. În acest sens legiuitorul a reglementat expres anumite garanții, care vin să asigure imparțialitatea și nepărtinirea magistratului învestit cu judecarea pricinii. Încălcarea în instanța de fond a normelor ce asigură imparțialitatea magistratului face ca hotărîrea pronunțată de acesta să fie casabilă în baza temeiului de casare analizat.

Considerăm oportun a preciza din start că este greșit a confunda compunerea completului cu constituirea instanței30. În timp ce compunerea completului de judecată vizează numărul și admisibilitatea judecătorilor din care acesta este compus, constituirea instanței este o noțiune mai largă în care se circumscrie totalmente și compunerea completului31. Însă constituirea instanței vizează nu doar pe judecătorul/ii din care este compus completul, ci și pe alți participanți la proces, cum ar fi de exemplu grefierul sau autoritatea tutelară, participarea căreia potrivit art. 73 al. (1) din Codul Familiei este obligatorie la examinarea de către instanța judecătorească a litigiilor privind educația copilului. Reieșind din caracterul imperativ al aceluiași art. 73 al. (1) din Codul Familiei considerăm că omisiunea instanței de a atrage în proces autoritatea tutelară în cauzele respective va duce inevitabil la casarea hotărârii cu trimiterea la rejudecare. Însă, pornind de la formularea temeiului de casare analizat, constatăm lipsa suportului legal pentru casarea hotărârilor ce au respectat normele cu privire la compunerea completului, dar au nesocotit normele cu privire la constituirea instanței. În acest context putem afirma că și respingerea eronată a cererii de recuzare a grefierului face hotărârea atacată casabilă. În asemenea condiții, cu titlu de lege ferenda, propunem reformularea temeiului de casare prevăzut de art. 388 al. (1) lit. a) CPC prin sintagma „instanța a fost constituită ilegal”. În redacția propusă, temeiul de casare își va lărgi limitele de aplicare și la alți participanți la proces, cum ar fi grefierul, expertul, specialistul sau autoritățile publice, participarea cărora în anumite cazuri expres prevăzute de lege este obligatorie.

Reieșind din formularea actuală a temeiului de casare analizat, în primul rând trebuie de menționat că, legalitatea compunerii completului de judecată trebuie privită atât sub aspect cantitativ, cât și sub aspect calitativ. Este o abordare ce se desprinde din reglementările procedural-civile cu privire la completul de judecată și recuzări32, abordare preluată și de doctrină33. Aspectul cantitativ al compunerii completului de judecată vizează numărul de judecători din care este compus acesta, iar aspectul calitativ vizează posibilitatea respectivului/lor judecător/i de a face parte din complet.

Abordând aspectul cantitativ al compunerii completului de judecată trebuie de menționat că potrivit art. 46 al. (1) CPC, pricinile civile în prima instanță se judecă de un singur judecător sau dintr-un complet de trei judecători. Astfel, hotărârea atacată este casabilă dacă completul de judecată la instanța de fond a fost compus nejustificat din trei judecători și respectiv când pricina a fost judecată de un singur judecător în timp ce, reieșind din complexitatea pricinii, aceasta trebuia să se judece în complet de trei judecători. Hotărârea atacată urmează a fi casată în baza temeiului analizat și în ipoteza în care la materialele dosarului lipsește rezoluția președintelui instanței de fond prin care acesta soluționează problema judecării colegiale în complet de trei judecători, ori în lipsa acesteia compunerea completului din trei judecători este ilegală.

Sub aspect calitativ, hotărârea instanței de fond urmează a fi casată dacă nu s-au respectat normele cu privire la inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiași pricini, recuzare și abținere.

Inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiași pricini este reglementată de art. 49 CPC. În doctrină inadmisibilitatea participării repetate mai este denumită incompatibilitate34. Din coroborarea art. 49 și a art. 388 alin. (1) lit. a) CPC, putem deduce limitele de aplicare a temeiului de casare analizat sub aspectul incompatibilității. Astfel, normele cu privire la incompatibilitate sunt aplicabile doar în cazul rejudecării pricinii, adică pricina se află din nou pe rolul instanței de apel, fiind anterior casată și trimisă la rejudecare, fie de către instanța de apel, fie de către instanța de recurs. Deci hotărârea instanței de fond este pasibilă de casare în cazul în care judecătorul care a pronunțat hotărârea atacată sau unul din judecătorii completului de la instanța de fond a luat parte anterior la judecarea pricinii în instanța de fond, de apel sau recurs. Soluția respectivă ni se pare una logică, ori este greu de imaginat că judecătorul care s-a pronunțat odată asupra fondului își va schimba opinia ulterior. Totuși incompatibilitatea nu se referă la cazul în care judecătorul nu a intrat în fondul pricinii. De aceea hotărârea atacată cu apel nu va putea fi casată în temeiul art. 388 al. (1) lit. a) CPC în cazul în care aceasta a fost pronunțată de un judecător care, spre exemplu, anterior și-a declinat competența. Alte cazuri de incompatibilitate, neprevăzute expres în legea de procedură civilă, pot fi deduse din prevederile Legii cu privire la statutul judecătorului35 și a Codului Muncii36. Astfel, spre exemplu, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 75 alin. (2) din Codului Muncii și art. 24 din Legea cu privire la statutul judecătorului, rezultă că participarea la judecarea cauzei a unui judecător suspendat face aplicabil temeiul de casare analizat. Art. 388 alin. (1) lit. a) este aplicabil și în raport cu detașarea, demisia, și concedierea judecătorului. Nu în ultimul rînd, menționăm că normele cu privire la inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiași pricini sunt imperative, de ordine publică, ceea ce permite invocarea nerespectării acestora în orice fază a procesului. Fiind de ordine publică, incompatibilitatea nu poate fi ratificată prin tăcerea părților, instanța de apel fiind în drept a o invoca ex officio.

În ceea ce privește recuzarea și abținerea, acestea sunt două fațete ale aceleiași monede, recuzarea fiind un drept al participanților la proces, iar abținerea o obligație a judecătorilor37, temeiurile fiind identice. Astfel, aplicarea temeiului de casare analizat sub aspectul recuzării și abținerii derivă din neobservarea de către judecătorul/ii instanței de fond a normelor prevăzute de art. 50 și 52 CPC. Nu vom enumera temeiurile de recuzare și abținere, limitîndu-ne doar la condițiile în care poate opera temeiul de casare analizat sub aspectul încălcării art. 50 și 52 CPC de către judecătorul/ii instanței de fond. Normele cu privire la recuzare și abținere nu sunt de ordine publică, spre deosebire de cele cu privire la incompatibilitate, aceastea proteguind interese private. De aceea, pe lângă neobservarea normelor procesuale cu privire la recuzare și abținere, mai este necesar ca partea interesată să formuleze o cerere de recuzare care să fie neîntemeiat respinsă. În afară de aceste două condiții, este necesar ca cererea de recuzare să fie formulată până la începerea dezbaterii în fond a pricinii sub sancțiunea decăderii. Astfel, în cazul în care partea interesată a cunoscut sau trebuia să cunoască temeiul de recuzare până la începerea dezbaterilor în fond a pricinii și a omis să formuleze, verbal sau în scris, cerere de recuzare, se prezumă că aceasta încredințează instanței judecarea cauzei sale și renunță la invocarea recuzării. În acest caz hotărârea instanței de fond nu este casabilă pe terenul temeiului de casare analizat. În cazul în care temeiurile de recuzare au devenit cunoscute părții interesate după începerea dezbaterilor în fond aceasta este în drept să formuleze cerere de recuzare, dar nu mai târziu de prima ședință ce urmează după aflarea respectivelor temeiuri. Chestiunea de a se ști dacă este aplicabil temeiul de casare analizat în ipoteza în care temeiurile de recuzare au devenit cunoscute părții interesate deja după dezinvestirea instanței de fond, în cursul exercitării controlului judiciar în ordine de apel este controversată. În asemenea caz, temeiul de casare analizat îl considerăm aplicabil38. În ipoteza reformulării art. 388 alin. (1) lit. a) CPC în redacția propusă supra, neobservarea formelor de procedură prevăzute de art. 51 CPC de asemenea face aplicabil temeiul de casare analizat, evident, cu respectarea condițiilor enumerate. Încălcarea principiului continuității este o altă ipoteză de aplicare a temeiului de casare prevăzut de art. 388 alin. (1) lit. a) CPC. Potrivit acestui principiu, judecătorul legal investit nu mai poate fi înlocuit în cursul procesului decât pentru motive strict și limitativ reglementate de lege. Astfel, dacă se constată, din studierea proceselor-verbale, că măcar la o ședință de judecată a participat fără vreun temei legal un judecător străin completului inițial, actul de dispoziție al unei astfel de instanțe va fi casabil pentru ilegala compunere a completului39.

b) pricina a fost judecată de instanță în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată. Casarea hotărârii instanței de fond pentru judecarea în absența participantului la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată își găsește justificarea în imperativitatea principiului contradictorialității și egalității părților în drepturi procedurale. Potrivit art. 26 al. (2) CPC „contradictorialitatea presupune organizarea procesului astfel încât părțile şi ceilalți participanți la proces să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziția în proces, de a alege modalitățile şi mijloacele susținerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu pricina dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei”. În afară de contradictorialitate, temeiul de casare analizat se mai fundamentează și pe principiul dreptului la apărare40, principiu ce nu este reglementat expres în legea de procedură civilă, fapt regretabil, ori legiuitorul confundă cele două principii fundamentale ale procesului civil reieșind din formularea art. 26 alin. (2) CPC. Cu toate acestea însă principiul dreptului la apărare este de ordin constituțional, iar caracterul său imperativ nu poate fi pus în discuție. De aceea ori de câte ori se va constata că hotărârea instanței de fond este viciată de nerespectarea normelor procedurale cu privire la citarea participanților la proces aceasta va fi casabilă în baza temeiului de casare analizat. Însă ținem să precizăm că, reieșind din formularea art. 388 alin. (1) lit. a) CPC, apar dificultăți la stabilirea limitelor aplicării normei date. Acesta nu se extinde total asupra lipsei sau ilegalității citării participanților la proces, ci doar asupra comunicării locului, datei și orei de prezentare. Spre exemplu ipoteza în care participantul la proces este citat prin publicitate în timp ce domiciliul acestuia este cunoscut nu se încadrează în temeiul de casare analizat dacă e să ne raportăm strict la textul legal. Reieșind din cele menționate considerăm că temeiul de casare analizat necesită a fi reformulat, ori în actuala redacție, acesta nu cuprinde toate ilegalitățile ce țin de procedura de citare. Cu titlu de lege ferenda, propunem următoarea redacție a art. 388 alin. (1) lit. b) CPC: „pricina a fost judecată de instanță în absența participantului la proces ce nu a fost legal citat”. În viziunea noastră, viciile cu privire la ilegalitatea procedurii de comunicare a actelor de procedură în general sunt cenzurabile în baza art. 388 alin. (2) CPC, evident, cu excepția acelor vicii strict determinate de temeiul de casare analizat.

Aplicabilitatea temeiului de casare analizat derivă din întrunirea cumulativă a trei condiții: pricina a fost judecată în lipsa unui participant la proces; absența acestuia se datorează unui viciu al procedurii de citare41; acțiunile procedurale efectuate în lipsa sa nu au fost refăcute.

Referitor la prima condiție ținem să precizăm că norma analizată vizează, reieșind din prevederile art. 55 CPC, părțile litigante, intervenienții principali și accesorii, procurorul, petiționarii, persoanele care, în conformitate cu art.7 alin. (2), art.73 şi 74, sânt împuternicite să adreseze în instanță cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială. Norma respectivă nu se extinde asupra altor persoane antrenate în proces, decât cele prevăzute expres de art. 55 CPC. Al doilea aspect al condiției analizate este cel ce ține de lipsa participantului. Prin lipsa participantului trebuie de înțeles că participantul vizat nu este fizic prezent în ședință. Aceasta este unica soluția acceptabilă, ori, potrivit art. 102 alin. (5) CPC, prezentarea părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant, acoperă orice viciu de înmânare a citației. Aceasta este o veritabilă excepție cu caracter derogatoriu de la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi ratificată42, ori normele cu privire la comunicarea actelor de procedură sunt de ordine publică43. În acest context ținem să precizăm că omisiunea instanței de a satisface cererea părții necitate legal de a amâna procesul este casabilă în baza normei analizate. În asemenea situație acoperirea viciului de înmânare a citației nu poate opera din cauza imposibilității efective a părții necitate legal să-și valorifice dreptul său constituțional la apărare. În același timp situația respectivă reprezintă o excepție de la regula generală, ori participantul la proces este prezent în ședința de judecată.

A doua condiție de operare a temeiului de casare analizat ține de absența participantului la proces din cauza că nu a fost citat în modul stabilit lege. Cu alte cuvinte e necesar a se dovedi legătura cauzală dintre ilegalitatea citării și absența participantului la proces. Astfel, nu vom descrie procedura citării prevăzută de legea de procedură civilă, ci vom puncta doar acele abateri de la această procedură ce au drept consecință absența participantului la proces și evident, casarea hotărârii în baza temeiului de casare analizat. În primul rând ținem să menționăm că cel mai flagrant mod de încălcare a procedurii de citare este necitarea. Aceasta poate fi constatată prin lipsa avizului de recepție din dosar, a lipsei semnăturii părții la ședința anterioară sau în genere prin lipsa cărorva dovezi de citare. Într-al doilea rând legea de procedură civilă prevede trei modalități de citare. În afară de procedura standard de citare, prevăzută de art. 105 alin. (1) CPC, mai sunt modalități alternative și subsidiare. Astfel, spre exemplu modalitatea de citare prevăzută de art. 105 alin. (11) CPC este una subsidiară, ori instanța nu poate uza de această modalitate pentru prima ședință de judecată și prin această modalitate se poate acoperi viciul citării standard în cursul procesului44. În ceea ce privește modalitățile alternative de citare, acestea au un regim similar cu cel al procedurii standard, însă se recurge la aceste modalități în caz de ineficiență a procedurii standard. Astfel, procedura de citare este considerată a fi viciată în situația în care domiciliul pârâtului este cunoscut, însă acesta este citat prin publicitate, modalitate alternativă de citare reglementată de art. 108 CPC. Un alt viciu al procedurii de citare, care nefiind acoperit, duce la casarea hotărârii instanței de fond este omisiunea de a se indica expres locul, data și ora prezentării în cuprinsul citației sau alte elemente esențiale ale citației prevăzute de art. 103 alin. (1) CPC. Reieșind iarăși din formularea temeiului de casare analizat, omisiunea de a indica expres în citație alte informații esențiale, cum ar fi pricina pentru care se face citarea, nu s-ar încadra în limitele de aplicare a temeiului respectiv de casare, motiv din care insistăm asupra reformulării art. 388 alin. (1) lit. b) CPC. Considerăm că asemenea omisiuni constituie indubitabil vicii ale procedurii de citare, vicii ce pot fi cenzurate de către instanța de apel în baza temeiului de casare analizat. În contextul condiției analizate, ținem să menționăm că un alt viciu al procedurii de casare este înmânarea citației cu neobservarea termenului minim de trei zile prevăzut de art. 102 al. (4) în pricinile ce nu sunt urgente.

A treia condiție de operare a temeiului de casare analizat este lipsa acoperirii viciului procedurii de citare. Cu riscul de a ne repeta, menționăm faptul că prezentarea părții necitate legal sau a reprezentantului acesteia sau refacerea actelor de procedură efectuate în lipsa participantului legal citat acoperă orice viciu al procedurii de citare și respectiv primele două condiții rămân inaplicabile sub aspectul temeiului de casare analizat.

O particularitate determinantă a temeiului de casare analizat este modalitatea de invocare a acestuia. Astfel, necăutând la faptul că normele cu privire la citare sunt de ordine publică, doar participantul vătămat în drepturile sale poate invoca ilegalitatea procedurii de citare. Cu toate acestea, instanța de judecată poate invoca ex officio temeiul respectiv de casare45.

c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului. Regulile cu privire la limba procesului sunt reglementate de art. 24 CPC, fiind ridicate de legiuitor la nivel de principiu fundamental al procesului civil. Atenția sporită din partea legiuitorului se datorează faptului că respectarea normelor cu privire la limba de procesului reprezintă o condiție de realizare a celorlalte principii fundamentale ale procesului civil. Explicația importanței acestui principiu reiese din necesitatea asigurării posibilității efective a tuturor „persoanelor interesate în soluționarea procesului” să-și poată valorifica drepturile procedurale ce derivă din calitatea procesuală.

O primă observație asupra textului de lege vizat este aplicabilitatea aparentă a acestuia în raport cu „persoanele interesate în soluționarea procesului”, acesta fiind cercul persoanelor antrenate în proces determinat de art. 24 alin. (2) CPC ce se pot prevala de dreptul de a lua cunoștință de actele, de lucrările dosarului și de a vorbi în judecată prin interpret. „Persoanele interesate în soluționarea procesului” este o formulare foarte ambiguă, susceptibilă de diverse interpretări. În primul rând, interes în soluționarea procesului pot avea și terțe persoane neantrenate în proces, cum ar fi spre exemplu avânzii-cauză a uneia din părți, însă această interpretare nu poate fi acceptată, ori aceștia nu dispun de careva drepturi procedurale în virtutea lipsei calității procesuale. Într-al doilea rând, expresia dată poate fi interpretată în sensul art. 55 CPC, ca referindu-se la participanții la proces, ori, spre exemplu expertul, fiind auxiliar al înfăptuirii justiției nu are vreun interes în soluționarea procesului. Însă nici această interpretare nu poate fi acceptată din simplul motiv că, reieșind din prevederile art. 154 alin. (1) CPC, prevederile cu privire la limba de procedură și dreptul la interpret se extind și asupra expertului. Mai mult ca atât, dacă legiuitorul s-ar fi referit stricto sensu la participanții la proces, acesta ar fi făcut uz de o expresie concordată cu prevederile art. 55 CPC. În viziunea noastră, unica interpretare acceptabilă este aceea care se referă la toate persoanele antrenate în proces, sens în care s-ar impune înlocuirea termenului „interesate” din cuprinsul art. 24 alin. (2) și (5) cu ce termenul „antrenate”. Astfel, reieșind din sensul stabilit anterior al sintagmei „persoanele interesate în soluționarea procesului”, constatăm că nu toate persoanele vizate de aceasta sunt în drept a formula temeiul de casare analizat în fața instanței de apel. Soluția este firească, ori potrivit art. 360 alin. (1) lit. c) CPC martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul sunt în drept să declare apel doar cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine. Astfel, reiese că expertul nu-și poate valorifica drepturile sale prevăzute de art. 24 CPC pe calea apelului. Așa-dar temeiul de casare analizat este aplicabil doar în raport cu persoanele antrenate în soluționarea procesului enumerate de art. 55 CPC, sens în care trebuie interpretat și art. 360 alin. (1) lit. a) CPC.

În contextul stabilirii cercului de persoane asupra cărora se extinde aplicabilitatea temeiului de casare analizat, menționăm faptul că în afară de instanța de apel, care are dreptul de a invoca ex officio încălcarea regulilor cu privire la limba procesului, doar participantul afectat în drepturile sale de încălcarea respectivă este în drept a o invoca.

Menționăm, cu titlu de exemplu, că se consideră încălcări ale regulilor cu privire la limba procesului ipotezele în care instanța eronat a emis o încheiere de desfășurare a procesului într-o altă limbă decât cea acceptabilă pentru majoritatea participanților la proces, instanța nu a asigurat efectiv dreptul participantului la interpret, omisiunea instanței de a emite hotărârea și în limba de stat. În acest context subliniem faptul că dreptul la interpret este indubitabil circumscris temeiului de casare analizat, chiar dacă formularea legală a ultimului nu specifică expres acest lucru. De aceea, considerăm că art. 388 alin. (1) lit. c) CPC ar trebuie completat cu sintagma și „dreptul la interpret” la sfârșitul propoziției.

d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces. Respectivul temei de casare este o garanție a respectării principiului relativității efectelor hotărârii judecătorești46. Spre deosebire de sentința penală, hotărârea judecătorească produce efecte doar în raport cu participanții le proces, cu alte cuvinte între părțile raportului juridic material litigios și persoanele interesate – viitorii intervenienți, cu condiția ca aceștia să fie atrași în proces. Principiul res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest din dreptul civil este în principiu aplicabil și hotărârilor judecătorești, cu toate consecințele ce derivă din acesta. Participarea în proces a tuturor părților raportului juridic material litigios, și a unor categorii de intervenienți accesorii în cazurile prevăzute de lege, este nu doar o condiție de eficacitate a hotărârii judecătorești, ci și un imperativ al justiției în vederea garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor într-un stat de drept47. Reieșind din importanța majoră a principiului relativității hotărârilor judecătorești, legiuitorul i-a atribuit instanței un rol quasi activ în vederea stabilirii cadrului procesual în sens subiectiv. De aceea legea de procedură civilă prevede expres obligația instanței de a-i înștiința din oficiu pe toţi coreclamanții şi co-pârâţii despre posibilitatea de a interveni în proces (art. 62 alin. (2) CPC), obligația instanței de a înștiința persoanele care pot să îşi declare propriile pretenții asupra obiectului litigiului între părțile inițiale (art. 65 alin. (11) CPC), dreptul instanței de a introduce intervenientul accesoriu în proces din oficiu (art. 67 alin. (3) CPC), reglementări asupra cărora vom reveni în cursul dezvoltărilor ce urmează.

Pornind de la sensul literal al sintagmei „instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces”, se desprinde ideea soluționării de către instanță a unei probleme comune mai multor persoane fără a fi atrase toate în proces în condițiile în care hotărârea judecătorească își extinde efectele asupra tuturor. Totuși reieșind din principiul conform căruia hotărârea judecătorească, fiind un res inter alios acta în raport cu terții neantrenați în proces, nu le poate nici profita, nici nu le poate dăuna acestora, considerăm formularea temeiului de casare defectuoasă, ori aceasta nu cuprinde toate modalitățile de afectare a drepturilor terților neantrenați în proces. Deci propunem reformularea art. 388 alin. (1) lit. d) CPC după cum urmează: „hotărârea judecătorească afectează drepturile unor persoane neantrenate în proces”, ori o asemenea formulare ar defini mai complet limitele de aplicare a temeiului de casare analizat.

Astfel, limitele de aplicare a temeiului de casare analizat se pot extinde, în viziunea noastră, în raport cu două ipoteze. Prima ipoteză vizează situația în care hotărârea judecătorească generează drepturi și/sau obligații în raport cu persoane terțe a căror participare era obligatorie în proces în virtutea calității de parte a raportului juridic material litigios, a doua ipoteză vizează persoanele terțe stricto sensu, așa-numite penitus extranei, a căror participare nu era obligatorie în proces și care nu au vreun interes în situația juridică nouă creată de hotărârea judecătorească48.

Prima ipoteză se referă cu precădere la nerespectarea de către instanță a obligației sale de a înștiința toate părțile raportului material litigios, adică co-pârâții și coreclamanții, toate persoanele care pot formula pretenții proprii sau care sunt cointeresate în susținerea apărării uneia dintre părți, adică intervenienții principali și accesorii. În acest context mai sunt vizate situațiile în care instanța eronat respinge cererea de intervenție, fie a coparticipantului fie a intervenientului și omite să atragă din oficiu în proces anumite categorii de intervenienți accesorii.

Astfel, obligația instanței de a înștiința potențialii coreclamanți și co-pârâți despre posibilitatea intervenirii în proces este prevăzută expres de art. 62 alin. (2) CPC, obligația de a înștiința potențialii intervenienți principali este reglementată de art. 65 ali. (11) CPC, iar a intervenienților accesorii de art. 67 alin. (3) CPC. Omisiunea instanței de a înștiința persoanele respective, obligație prevăzută de textele de lege arătate supra, din oficiu sau la cererea părții interesate, se circumscrie în limitele de aplicare a temeiului de casare analizat. Aici urmează de precizat că obligația instanței de a înștiința potențialii49 participanți la proces trebuie interpretată stricto sensu, din simplul motiv că legiuitorul a înțeles să distingă înștiințarea – art. 62 alin. (2) CPC – de atragerea în proces – art. 67 alin. (3) CPC. Deci simpla înștiințare nu are ca efect atragerea în proces sau atribuirea calității procedurale respective. Persoanei vizate de înștiințare sau părții interesate îi revine deja sarcina de a formula o cerere de intervenție sau de atragere în proces, cu excepția intervenientului principal, care nu poate fi atras în proces în baza demersului uneia din părți sau din oficiu ci doar din proprie inițiativă, ori în caz contrar s-ar încălca grav principiul nemo iudex sine actore. În ipoteza coparticipării procesuale obligatorii, spre exemplu în procesele de partaj, omisiunea persoanei vizate de înștiințare de a formula cerere de intervenție și omisiunea părții interesate de a formula cerere de atragere în proces practic paralizează procesul, instanța fiind obligată să respingă acțiunea50, iar în cazul în care hotărîrea a fost pronunțată în lipsa unuia din coproprietari, aceasta este casabilă în baza temeiului analizat. Cel puțin asta reiese din interpretarea art. 62 alin. (2) CPC coroborat cu art. 365 alin. (2) Cod civil.

Temeiul de casare analizat mai este aplicabil și în ipoteza în care instanța a omis să atragă în proces intervenientul accesoriu, ori aceasta este în drept a-l atrage în proces din oficiu potrivit art. 67 alin. (3) CPC. Ipoteza respectivă se poate manifesta sub două aspecte, prima este cazul omisiunii instanței de a atrage în proces intervenintul accesoriu în condiții în care nici una din părți nu solicită atragerea acestuia, iar cea de a doua este cazul respingerii eronate a cererii de atragere în calitate de intervenient accesoriu. În acest context se impune o remarcă. Stabilirea cadrului procesual în sens obiectiv este sarcina părților, instanței fiindu-i atribuit doar un rol subsidiar. Astfel, obligația de a solicita atragerea în proces a intervenientului accesoriu, potrivit art. 69 alin. (1) CPC51, este pusă de legiuitor în seama părții interesate, deci instanța va fi în drept să atragă din oficiu în proces intervenientul accesoriu doar în cazul omisiunii părții interesate. Mai mult ca atît, pornind de la faptul că legiuitorul a reglementat efectele neatragerii sau neintervenirii în proces a intervenientului accesoriu, ajungem la concluzia că instanța poate atrage în proces în calitate de intervenient accesoriu din oficiu doar acele persoane participarea în proces a cărora este obligatorie. Doar în raport cu atragerea în proces a acestei categorii de intervenienți accesorii instanța poate manifesta un rol activ, iar pasivitatea acesteia este casabilă în temeiul art. 388 alin. (1) lit. d) CPC52.

În acest context urmează de făcut diferența dintre intervenienți accesorii autorități publice chemate a depune concluzii în virtutea atribuțiilor funcționale și intervenienți accesorii personal interesați în dezlegarea procesului. Temeiul de casare analizat nu se referă la autoritățile publice chemate a depune concluzii în proces a căror participare este obligatorie în cazurile expres prevăzute de lege. Deci e greșit a confunda atribuțiile funcționale și interesul personal subiectiv.

Ipoteza în care hotărârea judecătorească generează drepturi și/sau obligații în raport cu persoanele terțe complet străine de raportul juridic material litigios neatrase în proces presupune două modalități de manifestare: dispozitivul hotărârii cuprinde expres indicații generatoare de drepturi și/sau obligații în seama terțului și dispozitivul hotărârii generează implicit drepturi și/sau obligații în seama terțului, fapt ce se va răsfrânge asupra acestuia, într-un fel sau altul, în faza de executare a hotărârii. Prima modalitate se poate manifesta prin obligarea unei părți de a încheia un act juridic cu un terț neatras în proces, obligarea unei autorități publice neatrase în proces de a emite un act administrativ etc. A doua modalitate se poate manifesta prin recunoașterea unui drept în contra unei persoane neatrase în proces, cum ar fi cazul adevăratului proprietar al imobilului adjudecat etc.

De asemenea se pune întrebarea de a se ști dacă terții neatrași în proces sunt în drept să declare apel. La prima vedere, reieșind din prevederile art. 360 al. (1) CPC, răspunsul urmează a fi unul negativ, acestora fiindu-le deschisă doar calea revizuirii sau, după caz, cea a contestației la executare. Însă, în opinia noastră, terțelor persoane neantrenate în proces totuși le este deschisă calea de atac a apelului. În doctrină s-a menționat că autoritățile publice, participarea cărora este obligatorie în anumite categorii de cauze civile și creditorilor chirografari sunt subiecți în drept a declara apel, chiar dacă nu au avut calitate procesuală în instanța de fond53. Astfel, de ce să nu-i fie îngăduit prin analogie și terțului lezat în drepturi să declare apel? Considerăm că terțul lezat în drepturi se poate alătura la apel în baza art. 361 CPC. Într-adevăr, reieșind din caracterul extraordinar al revizuirii și a contestației la executare, aceasta ar fi o soluție optimă în vederea menținerii unui echilibru între înfăptuirea justiției și asigurarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei.

f) hotărârea nu este semnată de judecător sau de cineva din judecători ori hotărârea este semnată nu de acel judecător sau de acei judecători care sânt menționați în hotărâre. Semnătura judecătorului/lor este o condiție de valabilitate și eficacitate a hotărârii instanței de fond54. În lipsa semnăturii sau a semnăturii corespunzătoare, hotărârea judecătorească este un simplu înscris, lipsit de oficialitate, imperativitate și de toate efectele ce le poate produce în condițiile legii. Respectarea principiului nemijlocirii se verifică anume prin raportarea la semnătura/le judecătorilor, ori anume semnătura atestă identitatea dintre judecătorul/ii ce a/au condus dezbaterile judiciare și judecătorul/ii cea a/au întocmit dispozitivul. Pornind de la aceste considerente, temeiul de casare prevăzut la art. 388 alin. (1) lit.f) este pe deplin justificat.

Urmărind claritatea și preciziunea expunerii, vom analiza respectivul temei de casare sub două aspecte. Primul ține de nesemnarea hotărârii, iar cel de-al doilea ține de semnarea unui/or alt/ți judecători decât cei menționați în hotărâre.

În ceea ce privește nesemnarea hotărârii ținem să menționăm că este greu de închipuit ca o hotărâre judecătorească să fie nesemnată. În acest context urmează să precizăm că se impune o delimitare a regimului nulității hotărârii pentru nesemnare. Dacă nu este semnat dispozitivul în conformitate cu art. 236 alin. (1) CPC, hotărârea este lovită de nulitate absolută. Dacă nu este semnată hotărârea integrală, în conformitate cu art. 236 alin. (5) CPC, în condițiile în care a fost respectat art. 236 alin. (1) CPC, aceasta este lovită de nulitate relativă, fiind posibilă acoperirea viciului nulității pe calea corectării erorilor materiale55. Deci în primul caz nulitatea este absolută din simplul motiv că nu mai poate fi demonstrat faptul că dezlegarea procesului a fost dată anume de judecătorul/ii fondului. Este o soluție la prima vedere excesiv de formalistă, dar absolut necesară în vederea garantării respectării legalității procesului civil. Cu privire la cel de-al doilea caz, putem menționa că justificarea soluției nulității relative o găsim în faptul că dispozitivul a fost pronunțat cu respectarea procedurii, adică a prevederilor art. 236 alin. (1) CPC. În acest context se impune precizarea că temeiul de casare analizat mai este incident mutatis mutandis și în situația în care nu au semnat toți judecătorii completului.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect al aplicabilității temeiului de casare analizat, ținem să menționăm că lipsa identității dintre numele judecătorului/lor din partea introductivă a hotărârii și numele celui/lor care au semnat-o este un viciu ce nu poate fi acoperit. Deci unica soluție este casarea cu trimitere. În acest context trebuie de menționat că există o excepție de la această regulă, și anume este cazul prevăzut de art. 236 alin. (7) CPC56. Astfel, o primă remarcă ce se impune a fi făcută este faptul că legiuitorul se referă exclusiv la hotărârea integrală, deci excepția nu se extinde asupra dispozitivului, în sensul art. 236 alin. (1) CPC. Deci excepția nu este incidentă în situația în care judecătorul investit cu judecarea procesului este în imposibilitate de a semna dispozitivul, în condițiile art. 236 alin. (1) CPC. Cu greu ne putem închipui o asemenea situație, însă este cert faptul că legea de procedură civilă tace în acest sens. Totuși soluția reluării dezbaterilor judiciare într-un alt complet ni se pare acceptabilă. O a doua observație ce se impune ține de omisiunea de a indica cauză imposibilității judecătorului de a semna. Lipsa unei asemenea indicații exprese, în viziunea noastră, face hotărârea a fi ilegală, susceptibilă de casare. Soluția derivă din imperativitatea art. 236 alin. (7) CPC.

g) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată. Procesul-verbal al ședinței de judecată reprezintă actul procedural în care se consemnează conținutul dezbaterilor din cadrul unei ședințe de judecată57. Consfințirea legislativă a sancțiunii casării hotărîrii instanței de fond în cazul lipsei din dosar a procesului-verbal al ședinței de judecată este pe deplin justificată58. Aceasta se bazează pe ideea imposibilității verificării respectării normelor imperative de procedură în cadrul ședinței de judecată în lipsa procesului-verbal. Deci, din moment ce lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată acțiunile procedurale efectuate în acea ședință nu pot fi considerate a fi legale, dacă încă pot fi considerate că au avut loc în genere. Iar din moment ce instanța de apel nu are împuterniciri de a reface ședința respectivă și implicit procesul-verbal al ședinței, aceasta nu are altă soluție în afară de casarea cu trimitere.

Lipsa procesului-verbal al ședinței de judecată trebuie interpretată extinctiv. Deci în afară de lipsa propriu-zisă a procesului-verbal, temeiul de casare analizat mai circumscrie și situațiile în care acesta este nesemnat sau este semnat de o persoană neîmputernicită. Soluțiile sunt pe deplin justificate, explicațiile cu privire la nesemnarea hotărârii fiind pertinente. Totuși lipsa unei file din procesul-verbal sau omisiunea de a consemna anumite acțiuni procedurale nu se circumscriu în temeiul de casare analizat.

h) în dosar lipseşte procesul-verbal privind efectuarea unui act procedural. Acest temei de casare, din punctul nostru de vedere, nu își justifică existența autonomă. Ar fi mai oportună comasarea acesteia cu temeiul de casare precedent. Ca principal argument în vederea susținerii acestei soluții este identitatea condițiilor de aplicare a celor două temeiuri de casare, evident, cu unele mici excepții. Una din acestea ar fi faptul că procesul-verbal de efectuare a actului procedural se întocmește și respectiv se semnează, potrivit art. 275 alin. (4) CPC, imediat după finalizarea actului sau cel târziu a doua zi după efectuare. Deci omisiunea întocmirii sau semnării imediate se circumscrie în temeiul de casare analizat. În rest, reieșind reglementările în vigoare, explicațiile art. 388 alin. (1) lit. g) sunt pertinente, mutatis mutandis, în raport cu temeiul de casare analizat.

i) pricina a fost examinată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. Competența instanțelor judecătorești reprezintă una din premisele exercitării acțiunii civile, fiind consecința directă și imediată a organizării judecătorești dintr-un stat. Potrivit art. 32 alin. (1) CPC, „nimeni nu poate fi lipsit, fără consimţămîntul său, de dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanţă sau de judecătorii în a căror competenţă pricina respectivă este dată prin lege, cu excepţia cazurilor expres stabilite de prezentul cod”. Fundamentul juridic al prezentului temei de casare îl reprezintă imperativitatea normelor procedurale de organizare judecătorească și competență. Astfel, autoritatea judecătorească per ansamblu, cît și fiecare instanță în parte exercită funcția jurisdicțională în limitele strict determinate de lege. Aceste limite poartă denumirea de competență59.

Reieșind din prevederile Capitolului IV al CPC, competența instanțelor judecătorești se împarte în generală și jurisdicțională60. Astfel se conturează primul aspect ce urmează a fi elucidat în contextul analizei noastre, cu alte cuvinte se pune problema de a se ști dacă judecarea pricinii în condițiile nerespectării competenței generale a instanțelor judecătorești se circumscrie temeiului de casare analizat. Reieșind din faptul că legiuitorul a accentuat anume „competența jurisdicțională” în formularea temeiului de casare prevăzut la art. 388 alin. (1) lit. i) CPC, rezultă că legiuitorul a înțeles să distingă între cele două forme ale competenței și respectiv să extindă limitele de aplicare a textului analizat doar la competența jurisdicțională. Deci hotărârea emisă cu încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, care delimitează căderea acestora de a judeca în raport cu alte organe cu funcții jurisdicționale, cum ar fi de exemplu Curtea Constituțională, nu este casabilă în baza temeiului analizat. Cu toate acestea, considerăm soluția adoptată de legiuitor ca fiind una irațională din simplul motiv că sub aspect practic această delimitare între cele două forme de competență este lipsită de logică, condiționând lipsa de temei legal pentru invocarea încălcării competenței generale. Principalul argument în acest sens este faptul că normele de competență generală sunt imperative, deci această formă de competență este de ordine publică și poate fi invocată de oricine dintre participanții la proces, în orice fază a acestuia, instanța de judecată fiind împuternicită a o invoca ex officio. Pe de altă parte însă, invocarea încălcării competenței generale în baza art. 388 alin. (2) CPC ni se pare cel puțin inexactă, ori casarea hotărârii instanței de fond pentru încălcarea normelor imperative nu poate fi condiționată. Deci rezultă că încălcarea competenței generale nu poate fi invocată nici în baza art. 388 alin. (1) lit. i) CPC, pentru că acest temei de casare se limitează doar la „competența jurisdicțională”, nici în baza art. 388 alin. (2) CPC, ori acest temei condiționează casarea hotărârii de „soluţionarea eronată a pricinii”, în timp ce casarea pentru încălcarea competenței generale operează necondiționat. Din aceste considerente se impune reformularea temeiului de casare analizat după cum urmează: „pricina a fost judecată cu încălcarea normelor de competență”. În redacția propusă temeiul de casare analizat va servi drept suport legal pentru invocarea nu doar a încălcării normelor de competență jurisdicțională, ci și a normelor de competență generală, care la momentul de față nu are acoperire legală.

A doua chestiune ce urmează a fi elucidată în contextul analizei art. 388 alin. (1) lit. i) CPC este cea privitoare la condițiile în care instanța de apel poate casa hotărârea instanței de fond pentru nerespectarea competenței jurisdicționale. Astfel, condițiile în care poate opera casarea pentru încălcarea competenței jurisdicționale variază în funcție de formele acesteia. Prin urmare, trebuie să pornim de la faptul că competența jurisdicțională este de două feluri: competență ratione materia, sau materială și competență ratione personae vel loci, sau teritorială61.

În doctrină competența ratione materia este definită ca fiind dreptul unei instanțe, ce aparține unui grad de jurisdicție, de a instrumenta o afacere excluzând instanțele de alt grad62. Această formă de competență derivă din principiul imutabilității competenței jurisdicționale, proclamat de art. 32 alin. (1) CPC. Competența materială este „dată prin lege”, lege cu caracter imperativ. De aceea competența materială este absolută și de ordine publică, ceea ce face ca hotărârea pronunțată de o instanța incompetentă ratione materia să fie casabilă în baza temeiului analizat. Mai mult ca atât, fiind de ordine publică, incompetența ratione materia poate fi invocată de oricare din participanții la proces, inclusiv din oficiu de către instanță, în orice fază a acestuia. Formele competenței materiale – funcțională și procesuală – nu au nici o relevanță asupra aplicabilității temeiului de casare analizat, ori ambele sunt de ordine publică.

Competența teritorială sau ratione personae vel loci, este definită ca fiind dreptul unei instanțe, ce aparține unui grad de jurisdicție, de a instrumenta o afacere excluzând instanțele de același grad63. Potrivit regulii generale competența teritorială este de ordine privată, relativă, fiind instituită în interesul exclusiv al părților. Necăutând la regula enunțată, trebuie distinsă competența teritorială relativă de cea absolută. Astfel, competența teritorială generală64 și alternativă65 sunt de ordine privată, având un caracter relativ, în timp ce competența teritorială excepțională66 este de ordine publică, având un caracter absolut. Deci pentru ca încălcarea competenței teritoriale relative – generală și alternativă – să se circumscrie temeiului de casare analizat se cere ca excepția de incompetență să fi fost invocată în fața instanței de fond, iar această din urmă să fi respins această excepție. Cu alte cuvinte incompetența relativă a instanței de fond nu poate fi invocată pentru prima dată în apel. În acest context trebuie de precizat că excepția de incompetență teritorială relativă poate fi invocată doar de partea în a cărei favoare a fost instituită, adică de regulă de către pârât. Astfel, respingerea de către instanță a excepției de necompetență teritorială relativă invocată de către reclamant nu poate constitui în apel temei de casare.

Pentru a finaliza analiza art. 388 alin (1) lit. i) CPC, urmează de precizat că momentul stabilirii competenței este investirea instanței, chiar dacă ulterior îi sunt deduse spre judecare pretenții ce țin de competența altei instanțe67. Toate aspectele ce țin de competența instanței sesizate urmează a fi verificate și soluționate la faza intentării pricinii sau cel târziu la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, pentru a nu afecta dezbaterea fondului. În cazul formulării mai multor pretenții conexe de către reclamant, dintre care unele sunt de competența instanței de drept comun, iar altele de competența instanței specializate, potrivit art. 371 alin. (1) CPC „toate pretenţiile se vor examina de către instanţa de drept comun68. Modificarea pretențiilor, schimbarea domiciliului pârâtului, formularea unei cereri reconvenționale sau alte asemenea incidente nu au nici o influență asupra competenței instanței legal investite cu judecarea pricinii, ori cererile incidentale și cele conexe se judecă de instanța investită cu judecarea cererii principale69. Deci prorogarea de competență ce nu contravine normelor imperative nu este casabilă în baza temeiului analizat.

(2) Săvîrşirea altor încălcări decît cele consemnate la alin. (1) constituie temeiul casării hotărîrii numai dacă ele au dus sau au putut duce la soluţionarea eronată a pricinii. La alin. (1) al articolului analizat legiuitorul a reglementat principalele și cele mai frecvente temeiuri de casare a hotărârii instanței de fond. Totuși acesta reglementat implicit și alte temeiuri de casare, însă a instituit în privința acestora un regim de operare diferit față de temeiurile exprese. Reieșind din formularea textului de lege analizat se conturează condiția de invocare a acestor temeiuri – soluționarea eronată a pricinii sau riscul soluționării eronate.

Printre alte încălcări ce au dus la soluționarea eronată a pricinii putem menționa: pregătirea insuficientă a cauzei pentru dezbaterile judiciare, încălcarea normelor cu privire la administrarea probelor, mai ales în situațiile în care este greșit respinsă o probă ca inadmisibilă, fapt ce adus la o soluție eronată sau viceversa, o probă inadmisibilă a fost pusă la baza hotărârii; omisiunea instanței de judecată de a explica reclamantului consecințele renunțării la acțiune, iar piratului consecințele recunoașterii acțiunii70; încălcarea termenelor de procedură; nesoluționarea unor cereri71, încălcarea regulilor cu privire la deliberare72.

În ceea ce privește condiția posibilității soluționării eronate a pricinii trebuie de menționat că aceasta vine în contradicție cu art. 386 alin. (2) CPC, potrivit căruia „o hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale”. De aceea propunem cu titlu de lege ferenda excluderea sintagmei „sau au putut duce” din art. 388 alin. (2) CPC, astfel încât potențialitatea soluționării greșite a pricinii în condițiile în care soluția este una corectă nu duce la casarea hotărârii.

1 Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

2 Cod de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003, publicat la 21.06.2013 în Monitorul Oficial Nr. 130-134, art Nr: 415 – în continuare CPC.

3 De la latinescul „cassatio”, ceea ce în traducere înseamnă „distrugere”, „anulare”.

4 M.N. Costin (coord), Dicționar de drept procesual civil. București: Editura Științifică și Enciclopedică, p. 110.

5 A se vedea X. Godin, LA PROCÉDURE DE CASSATION AU XVIIIe SIÈCLE. Articol publicat în „Histoire, économie & société” 2010/3 (29e année), p. 19.

6 I. G. Săndulescu-Nănoveanu, Explicațiunea teoretică și practică a Codicelui de Procedura Civile. București: Tipografia Stefan Mihalescu, 1879, p. 788.

7 Ibidem.

8 Anularea apare deci ca o împuternicire a instanței de apel ce urmează a fi prevăzută la art. 385 CPC.

9 Norma procedural-civilă se referă atît la „actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale participanţilor la proces, cît şi ale persoanelor legate de activitatea acestora”.

10 Sintagma „anularea actului procedura defectuos” se referă la nulitatea relativă în condițiile în care actele de procedură pot fi afectate și de nulitate absolută. Pe larg în acest sens a se vedea M. Popa, Teoria generală a nulităților actelor de procedură civilă. București: All Beck, 2003.

11 Pentru definiția actului de procedură civilă a se vedea O. Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil. București: Șansa, 1994, p. 14.

12 Ordonanța judecătorească este o hotărîrie judecătorească în sens larg.

13 La art. 480 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă român spre exemplu, instanța de apel, în cazul admiterii apelului, poate „anula, ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărîrea apelată”. Pentru un comentariu a normei arătate, a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A.L. Constanda et al., Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. București: Hamangiu, 2016, p. 101.

14 În legislația procedural civilă română, atît sub imperiu vechiului, cît și noului Cod de procedură civilă, prin „schimbare” se are în vedere tocmai situația hotărîrii neîntemeiate. Pentru detalii a se vedea A. Ciucă, Apelul. București: Universul Juridic, 2008, p. 526

15 Sensul noțiunii date este similar cu cel al noțiunii de „schimbare” din legislația procedural civilă română, recunoscut în perioada socialismului. Astfel, noțiunea de „schimbare”, deși s-a păstrat pînă în prezent în legislația română, a avut sensuri diferite pînă în decembrie 1989 și după. Pentru o abordare comparativă a se vedea A. Velescu, Recursul civil. București: Editura Științifică, 1965, p. 135-136 și A. Ciucă, op. cit., p. 526.

16 I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția 5. Ed. C.H. Beck, București 2010, p. 729.

17 A se vedea art. 249-251 CPC.

18 A. Nicolae, Relativitatea efectelor hotărîrii judecătorești, Ed. , București 2008, p. 4.

19 Гурвич М. А., Решение советского суда в исковом производстве. М., 1955, p. 13.

20 Fală N., Mărgineanu L. Dimensiunea juridico-morală a principiului aflării adevărului în procesul civil. În: Revista studii juridice universitare, Chișinău, nr. 1-2, 2015, p. 114

21 Sarcina pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, potrivit art. 183 al. (1), este de a asigura judecarea justă și promtă a pricinii. A se vedea de asemenea I. Leș, Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București 2013, comentariul art. 237, p. 375-377.

22 Pentru detalii a se vedea Гольмстен А. Х., Учебник гражданского судопроизводства, С.-Петербург 1913, p. 623.

23 Cod civil al Republicii Moldova Nr. 1107 din 06.06.2002, publicat la 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86, art. Nr: 661. – în continuare CC

24 A se vedea Васьковский Е. В., Курс гражданского процесса, Том I, Москва 1913, p. 420.

25 G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, Partea III-a, București, Tip. Gutenberg, 1893, p. 403.

26 G. Tocilescu, op. cit., p. 415.

27 Васьковский Е. В., Учение о толковании и применении гражданских законов, Экономическая Типография, Одесса 1901, p. 20.

28 Pentru o dezvoltare mai amplă a se vedea I. Dogaru, D. C. Dănișor, N. Popa, S. Cercel (coord.), Bazele dreptului civil, Volumul I, Teoria generală, București, Ed. C. H. Beck 2008, p. 352-363.

29 G. Tocilescu, op. cit., p. 414-415.

30 În doctrina română este practic unanim recunoscută și acceptată delimitarea celor două noțiuni, pentru exemple selective a se vedea C. Vicol, Recursul. Doctrină și Jurisprudență, Ed. “Întreprinderile Alexandru I. Botez”, București, 1946, p. 57-59; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I. Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 186-191; G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 937-938.

31 Pentru dezvoltări a se vedea V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p 41. Pentru critica acestei opinii a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I. Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 640-641.

32 Art. 46-54 CPC

33 A se vedea de exemplu M. Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, 2006, p. 229-230.

34 A se vedea cu titlu de exemplu I. Leș, Tratat…, p. 302-303.

35 Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 20.07.1995. Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 22.01.2013.

36 Codul muncii al Republicii Moldova din 28.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 159-162 din 29.07.2003.

37 Pentru un studiu aprofundat al instituției recuzării și abținerii a se vedea D. I. Cotrutz, Recuzarea. Procedura recuzării și abținerea judecătorilor, Ed. Curierul Judiciar, București, 1930.

38 Soluția dată este acceptată și de doctrina autohtonă. A se vedea de exemplu D. Visternicean, A. Munteanu, Apelul, în Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ed. Tipografia Centrală, Chișinău, 2013, p. 362.

39 C. Vicol, op. cit., p. 62-63.

40 Pentru o fundamentare originală a importanței legalei citări a părților și a efectelor nerespectării acesteia a se vedea E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Institutului de Arte Grafice Viața Românească, Iași, 1926, p. 111-112 și notele din subsol. Autorul susține ideea inopozabilității „actului judecătoresc” persoanei care nu a participat sau căreia nu i s-a dat putința de a participa efectiv la el. Această inopozabilitate reprezintă o știrbire a autorității lucrului judecat.

41 Procedura citării și comunicării actelor de procedură este reglementată de Capitolul VIII CPC – art. 100-109.

42 A. Suciu, Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 420.

43 A se vedea în acest sens I. Leș, Comentariu…, p. 254.

44 Pentru dezvoltări a se vedea A. Suciu, op. cit., p. 419.

45 Aceasta e soluția acceptată de doctrină. A se vedea în acest sens D. Visternicean, A. Munteanu, op. cit., p. 363; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac și Procedurile speciale., Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981, p. 72 și nota nr. 192.

46 Pentru cercetări aprofundate ale principiului relativității efectelor hotărîrii judecătorești a se vedea A. Nicolae, op. cit.; I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorescă, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998.

47 Esența intervenției și atragerii în proces „este de a face opozabilă terțului hotărîrea dată, luîndu-i prin aceasta dreptul de a o contesta, cînd ea ar fi pusă în executare”, P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, Ed. Institutul de Arte Grafice „Eminescu” S. A., 1943, p. 301.

48 În acest context urmează de precizat că pct. 33 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție privind procedura de judecre a cauzelor civile în ordine de apel prevede două modalități de manifestare a temeiului de casare analizat, și anume cînd: a) dispozitivul hotărîrii cuprinde indicații directe cu privire la drepturile sau obligațiile unor persoane neantrenate în proces și b) executarea hotărîrii ar afecta drepturile sau obligațiile unor persoane neatrase în proces.

49 În momentul înștiințării calitatea de coreclamant sau copîrît, ca exemplu, este o potențialitate, ori respectivele persoane dobîndesc această calitate abia după pronunțarea încheierii de introducere în proces. Afirmația este valabilă și în raport cu intervenienții principali și accesorii.

50 Pentru dezvoltări a se vedea I. Leș, Comentariu…, p. 136.

51 Potrivit acestui text de lege, obligația părții interesate de a solicita introducerea în proces a intervenientului accesoriu este condiționată de posibilitatea obținerii vreunui drept a acesteia împotriva intervenientului accesoriu sau viceversa, în urma pronunțării hotărîrii.

52 Totuși regula nu este absolută, fiind admise unele derogări. O astfel de excepție o întîlnim la pct. 48 din Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 10 din 30.10.2009 cu privire la practica aplicării de către instanțele de contencios administrativ a unor prevederi a Legii contenciosului administrativ, potrivit căruia, „în cazul în care prin actul administrativ contestat se ating interesele unor terţe persoane, instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, atrage în proces aceste persoane în calitate de intervenienţi accesorii”.

53 A se vedea în acest sens D. Visternicean, A. Munteanu, op. cit., p. 344.

54 Semnarea hotărîrii face obiectul unor reglementări imperative. Astfel, art. 236 alin. (1) CPC prevede că „după încheierea susţinerilor orale, completul de judecată se retrage pentru deliberare. În urma deliberării, preşedintele şedinţei sau unul dintre judecători pronunţă dispozitivul hotărîrii şi le explică participanţilor la proces procedura şi termenul de atac al hotărîrii. Dispozitivul hotărîrii trebuie să fie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată şi anexat la dosar”. Potrivit art. 238 alin. (5) CPC, „rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea integrală sau în dispozitivul ei, semnat de toţi judecătorii care au participat la deliberare, inclusiv de judecătorul care are opinie separată”, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol, „după semnarea hotărîrii, nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale”.

55 În doctrina română se face delimitarea între nulitatea minutei (a dispozitivului viitoarei hotărîrii – n.n. ) și a hotărîrii pentru nesemnare. În primul caz nulitatea este absolută. În acest sens ase vedea I. Leș, Tratat…, p. 662-663.

56 Potrivit acestui text de lege „Dacă unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitate de a semna hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a semna”. 

57 I. leș, Sancțiunile procedurale în materie civilă, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 111.

58 CPC reglementează obligativitatea întocmirii procesului-verbal la art. 237, potrivit căruia „pentru fiecare şedinţă de judecată în primă instanţă şi în instanţă de apel, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara şedinţei (audierea martorului la locul aflării lui, cercetarea înscrisurilor şi altor probe materiale la locul de aflare sau păstrare etc.), se întocmeşte proces-verbal”. În viziunea noastră, norma respectivă este imperativă.

59 În doctrină competența a fost definită ca fiind „…aptitudinea unei instanțe judecătorești ca să îndeplinească anumite acte juridice”, D. I. Niculescu, Competința civilă și comercială, Ed. Tipografia Românească, 1936, p. 7, cu toate că sintagma „acte juridice” face definiția inexactă, sau „…le pouvoir donné à un Tribunal d’instruire et de juger une affaire”, E. Glasson, Precis théorique et pratique de procédure civile, Vol. I, Ed. F. Pichon, 1902, p. 112.

60 Competența generală a instanțelor judecătorești este definită de art. 33 alin. (1) CPC, text potrivit căruia „instanţele judecătoreşti judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor fizice, persoanelor juridice şi autorităţilor publice privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea nu prevede competenţa altor organe”. Competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești nu este definită expres de legea de procedură civilă, însă este reglementată de art. 331 – 40 CPC.

61 A se vedea pentru dezvoltări V. G. Cădere, Tratat de procedură civilă, ediția a II-a, Ed. Tipografiile Române Unite, S.A., București, 1935, p. 132-133; D. I. Niculescu, op. cit., p. 72; L. Preuțescu, Curs de procedură civilă, Ed. “Întreprinderile Alexandru I. Botez”, București, 1947, p. 182-183.

62 E. Garsonnet, Traité théorique et pratique de procédure, Tome deuxième, Ed. L. Larose et Forcel, Paris, 1898, p.9.

63 E. Garsonnet, op. cit., p. 9-10.

64 Potrivit art. 38 alin. (1) CPC, „acțiunea se intentează în instanța de la domiciliul pîrîtului”. Această regulă nu este o novațiune a legiuitorului din țara noastră, ci o consfințire legislativă a vechiului principiu roman actor sequitur forum rei. Acest principiu se fundamentează pe prezumția că pîrîtul nu datorează nimic și pe sarcina reclamantului de a-și proba alegațiile. Pentru detalii a se vedea I. Leș, Tratat…, p. 267-268.

65 Competența teritorială alternativă, reglementată de art. 39 CPC, constă în posibilitatea reclamantului de a alege între instanța de la domiciliul pîrîtului și o altă instanță expres indicată de respectivul text de lege. Rațiunea instituirii competenței alternative rezidă în necesitatea valorificării efective a dreptului reclamantului, drept ce primează asupra prezumției că pîrîtul nu datorează nimic.

66 Regula de competență forum rei sitae a fost extinsă și asupra altor cazuri. A se vedea art. 40 CPC.

67 În doctrină extinderea competenței instanței de judecată poartă denumirea de prorogare de competență, pentru dezvoltări a se vedea I. Leș, Tratat…, p. 287-290.

68 Același art. 371 la alin. (2) prevede o excepție de la regula formulată la alin. (1). Astfel, în caz că sunt vizate actele Băncii Naționale, instanța de drept comun investită cu judecarea pricinii separă pretenția de contencios administrativ și o strămută la instanța respectivă.

69 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., Vol. II, p. 436-437.

70 Potrivit art. 212 alin. (4) CPC, „instanţa judecătorească explică reclamantului, pîrîtului… efectele acestor acte de procedură”.

71 A se vedea pentru exemple D. Visternicean, A. Munteanu, op. cit., p. 361.

72 Potrivit art. 238 CPC, „completul de judecată deliberează în secret”, iar „divulgarea deliberărilor este interzisă”.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro