ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Dimensiunea socială a răspunderii juridice

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar (ORCID: 0000-0001-6966-7119)
Vasile DOBÎNDA, doctorand

The Social Dimension of Liability

Given the inevitabilîty of the impregnability of modifications generated by the evolution of time, all forms of liability existing atpresent hcive been influenced by time, and especially by the evolution of the society. The stagnation of any phenomenon would be totally abnorma!, if isolating it from all the things that are surrounding it or keeping aside the normal impact of those. Especially if it refers to important phenomena for the society, even vital, it is inadmissible to abstract the impact of time and evolution of the society on them. The social liability, as a part of this category of phenomena, cannot possibly be excepted. We will even try to highlight various types of liability in their historical evolution, as well as many other inherent elements, also in their evolutional aspect. We will try to do this because, for a better and scientifically grounded understanding of the social and legal liability, it is mandatory the tise of the historical method, that underlines its utility through the formation of the conţinuity of these phenomena.

Keywords: forms of liability, the social liability, historical method, evolution of the society.

Ponind de la inevitabilitatea impregnării de modificări generate de evoluţia timpului, toate formele de răspundere existente la momentul actual au fost influenţate în timp, mai accentuat fiind impactul exercitat asupra lor de evoluţia societăţii. Total nefirească ar fi stagnarea unui fenomen, izolându-l de toate cele ce se petrec în jur şi ferindu-l de firescul impact al acestora. Mai cu seamă dacă e vorba de fenomene importante pentru societate, chiar vitale s-ar putea spune, nu se poate abstractiza impactul timpului şi al evoluţiei societăţii asupra lor. Răspunderea socială, fiind parte a acestei categorii de fenomene, nu este nicidecum exceptată, ba chiar vom încerca să punem în lumină diversele forme de răspundere în evoluţia lor istorică, precum şi multe elemente inerente, tot în abordarea lor evolutivă. Vom încerca să facem acest lucru, întrucât, pentru o înţelegere bună şi fundamentată ştiinţific a răspunderii sociale sau juridice, este obligatorie utilizarea metodei istorice, care îşi evidenţiază utilitatea prin formarea continuităţii acestor fenomene.

Cuvinte-cheie: formele răspunderii juridice, răspunderea socială, metoda istorică, evoluţia societăţii

Activitatea umană are o multitudine de dimensiuni prin prisma cărora poate fi apreciată. Una dintre cele mai importante o reprezintă dimensiunea normativă, care impune un model de comportament pentru a respecta anumite valori sociale. Conduita unui individ poate fi descrisă ca o „secvenţă de atitudini pragmatice, active sau pasive, ca execuţii ale unor operaţii sau programe şi ca aşteptări sau abţineri în alte circumstanţe…“1.

Definind şi evaluând tipurile de acţiuni şi comportament dintr-o societate, dreptul şi normativitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajaţi în anumite acţiuni sociale, ceea ce pot să facă sau ceea ce nu trebuie să facă2. Orice normă presupune atât acceptarea ei, cât şi suportarea, respectarea ei de către oameni. Normele sociale conţin reguli adresate conduitei indivizilor, în paralel descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi acceptate de societate3.

Trecând la analiza de conţinut a categoriei „răspundere“, nu putem face abstracţie de faptul că este imposibilă identificarea răspunderii sociale cu una din categoriile sale: morală, politică, juridică, disciplinară etc. Studiul acestor forme ale răspunderii implică cunoaşterea legăturii dintre ele şi răspunderea socială în aceeaşi măsură ca una dintre particular şi general. Este cunoscut deja că generalul există anume prin particular; totodată, ultimul nu exclude pe cel dintâi. Astfel, răspunderea socială apare ca gen faţă de specie (formele acesteia). Cele mai importante trăsături, elemente caracteristice, semne distinctive ce caracterizează răspunderea socială, prin deducţie, caracterizează şi formele acesteia.

Definiţiile ştiinţifice se formulează facându-se uz de limbajul literar, fapt în virtutea căruia analiza etimologică a noţiunii „răspundere“ trebuie să constituie temelie pentru definirea ştiinţifică a fenomenului.

În Dicţionarul explicativ al limbii române noţiunea de răspundere este definită ca „faptul de a răspunde; obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini etc.; responsabilitate. A răspunde înseamnă a da socoteală, a fi responsabil, a garanta pentru cineva…“4.

În limbile multor popoare noţiunea „răspundere“ este utilizată în două sensuri. Dicţionarul francez „Le Robert“ arată că „răspunderea“ semnifică: „1) obligaţia miniştrilor de a demisiona când puterea legislativă le acordă votul de neîncredere; 2) obligaţia de a repara dauna cauzată prin propria vinovăţie sau (în unele cazuri) cea prevăzută de lege; 3) obligaţia morală sau intelectuală de a repara prejudiciul prin executarea îndatoririi, obligaţiei, contractului“5.

Cercetarea fenomenului răspunderii juridice nu este posibilă fără elucidarea sensului răspunderii sociale, care reprezintă genul pentru răspunderea juridică, care, la rândul său, este specia. Este vorba de „cea mai apropiată categorie de gen, care conţine codul genetic fundamental al oricărei forme a răspunderii“6.

V. I. Speranskij, examinând răspunderea în calitatea sa de noţiune general-metodologică, evidenţiază că răspunderea socială se divide în două subsisteme de relaţii: în primul rând, răspunderea are un caracter retrospectiv, evoluând drept supunere socială şi sancţiune pentru acţiuni ce contravin intereselor societăţii, în cel de-al doilea subsistem se includ legăturile reciproce dintre oameni, colective, comunităţi, care se fundamentează pe conştientizarea acţiunilor pe care le conformează necesităţilor societăţii şi celor ale individului uman. A doua parte mizează pe interiorul individului, pe reguli stricte de interacţiune umană cu conotaţie morală7.

I.A. Ilin a definit răspunderea socială cu următorii termeni: „răspundere anterioară sau premergătoare“ şi „răspundere posterioară“. Dânsul evidenţia: „răspunderea premergătoare este sentimentul viu al tendinţei spre perfecţiune. Neacţionând, persoana deja conştientizează răspunderea sa“8.

În literatura ştiinţifică juridică şi filosofică nu există un consens în ceea ce priveşte formele răspunderii sociale şi numărul lor.

Nu pretindem la realizarea unei clasificări minuţioase a răspunderii sociale în prezenta lucrare, vom accentua doar caracterele şi semnele comune, formele identice. Menţionăm că răspunderea juridică se diferenţiază net de alte forme ale răspunderii sociale, în acelaşi timp, sintagma „răspunderea juridică“ este genul, iar formele ei reprezintă specia.

Din perspectivă evolutivă, răspunderea socială îşi are sorgintea chiar în începuturile societăţii. Diversele forme de organizare a societăţii au constituit mediul în care s-a manifestat răspunderea socială. Astfel, cu cât mai evoluate erau formele de organizare socială, cu atât şi răspunderea socială era în continuă evoluţie. Evident, acest lucru nu semnifica nicidecum că răspunderea socială este total diferită şi arată cu totul altfel de la o etapă la alta de dezvoltare a societăţii. Dimpotrivă, este vorba de acelaşi fenomen, doar că complexitatea lui şi formele de manifestare sunt în continuă modificare, în permanentă excluzându-se elementele negative şi impregnându-se nuanţe noi, evoluate, care, luate împreună, au ajuns în formele actuale de manifestare a răspunderii sociale9.

Răspunderea socială este o reacţie a societăţii la faptele antisociale, după cum răspunderea juridică este o reacţie a societăţii la faptele ilicite.

Pentru a vorbi despre răspunderea socială, este binevenită o trecere în revistă a sancţiunilor sociale care în doctrina de specialitate sunt tratate ca componente ale sistemului sancţiunilor sociale existente. Astfel, după forma şi intensitatea reacţiei sociale faţă de un anumit tip de comportament există: sancţiuni pozitive şi sancţiuni negative; după subiectul din partea căruia vine o reacţie sau se aplică sancţiunea avem sancţiuni formale şi sancţiuni neformale (atât cele pozitive, cât şi cele negative pot fi formale în aceeaşi măsură ca şi neformale); după alt criteriu, sancţiunile sociale pot fi indirecte (difuze, spontane, neorganizate) sau directe (organizate). Din punctul de vedere al „conţinutului presiunii“ şi al „caracterului“ sancţiunii, J. Szeczpanski distinge sancţiuni satirice (batjocuri, ironii, desconsiderare), sancţiuni etice (regrete, mustrări de cuget, scrupule de conştiinţă, oprobiul public, marginalizarea subiectului etc.), sancţiuni religioase (penitenţe, mântuirea veşnică etc.) şi sancţiuni juridice (considerate de R.J. Maunnier ca fiind cele mai eficiente)10.

Dintre sancţiunile juridice cele mai aspre erau pedepsele penale. Funcţia de bază a normelor penale era funcţia represivă, ca un model de reacţie socială antiinfracţională.

Alături de funcţia represivă, mai târziu, a apărut un alt model — funcţia preventivă, ca astăzi aceste două modele, represiv şi preventiv să ducă la apariţia modelului mixt al reacţiei sociale.

Acest model de reacţie socială antiinfracţională apare în rezultatul îmbinării primelor două modele: represiv şi preventiv. Anume în rezultatul luptei de idei dintre şcoala clasică pozitivistă şi s-au născut acest model cu caracter eclectic sau cu un caracter represiv preventiv. Modelul mixt îmbină represiunea penală cu prevenţia generală şi specială a pedepselor penale, orientând reacţia socială contra criminalităţii în planul combaterii criminalităţii reale, apărând astfel valorile sociale ocrotite de legea penală11.

Modelul mixt îşi datorează în mare parte existenţa Uniunii Internaţionale de Drept Penal, creată în 1889 şi transformată după primul război mondial în Asociaţia Internaţională de Drept Penal. Anume această Asociaţie îi aduce modelului un şir de îmbunătăţiri, bazate pe echilibrul între represiune şi prevenţie.

În viziunea prof. I. Ciobanu, este modelul cel mai reuşit, conform căruia scopul legii penale constă în apărarea socială, care poate fi realizată doar printr-o îmbinare a represiunii şi a prevenirii. Unii autori pun în discuţie necesitatea existenţei, lărgirii modelului mixt într-atât, încât acesta să cuprindă reacţiile sociale preinfracţionale şi postinfracţionale12.

Suportul ştiinţifico-teoretic al modelului mixt a fost adus de doctrina „apărării sociale“, iar mai târziu şi de „noua apărare socială“13.

După cum vedem scopul sancţiunii penale este „apărarea socială“, adică protecţia societăţii de fapte infracţionale.

După cel de-al doilea război mondial, această doctrină devine cea mai reprezentativă, fapt despre care denotă crearea în 1948 în cadrul ONU, a unei secţii de ,,apărare socială“. Anume prin Rezoluţia nr. 155(VI) a Consiliului Economic şi Social din 1948 şi prin Rezoluţia nr.415 (V) a Adunării Generale a ONU din 1950, Naţiunile Unite şi-au asumat rolul de prevenire a criminalităţii şi de tratament al delincvenţilor. În asemenea mod, în cadrul Consiliului Economic şi Social al ONU s-a înfiinţat o secţie administrativă denumită iniţial „Secţiunea apărării sociale“, pentru ca ulterior să se transforme în „Serviciul prevenirii crimei şi a justiţiei penale“14.

Un pas înainte în dezvoltarea doctrinei a fost făcut în anul 1951, când Mars Angel publică în lucrarea La defense sociale nouvell (Noua apărare socială) un şir de idei fundamentale; se propune folosirea de către societate atât a mijloacelor economice, sociale, educative etc., cât şi a mijloacelor de represiune penală ce au scop de a neutraliza infractorii; infracţiunea este considerată o faptă socio-umană; de aici, se impune cunoaşterea personalităţii infractorului, a fondului său bio-psiho-social; scopul pedepsei penale nu constă în provocarea suferinţelor infractorului, ci în a-i oferi tratamentul necesar în vederea resocializării acestuia etc.15

Sistemul reacţiei sociale postinfracţionale format din mijloace penale promovează ideea individualizării tratamentului în scopul resocializării infractorilor în raport cu personalitatea acestora. Individualizarea nu trebuie să se realizeze numai în momentul aplicării pedepsei de către justiţie, ci şi în procesul executării pedepsei16.

Modelul mixt a avut o importanţă destul de mare, iar o serie de idei ale acestuia şi-au găsit reflectare în legislaţia penală a unor state, începând chiar cu anul 1902, când în Codul penal norvegian s-au introdus măsurile de siguranţă ca sancţiuni penale distincte. Astăzi, nu mai există vreo legislaţie penală naţională care nu ar cuprinde astfel de măsuri. Nu este o excepţie nici Republica Moldova, în Capitolul X al Codului penal fiind prevăzute măsuri de siguranţă. Acestea au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 98 CP al RM)17.

După cum am menţionat anterior, evoluţia formelor de organizare a societăţii a impregnat dintotdeauna conotaţii noi răspunderii sociale.

Pornind de la obiectivele comune ale membrilor unei societăţi, în cadrul acesteia din urmă se stabilesc, bineînţeles, reguli. Graţie acestor reguli, se regăseşte atingerea obiectivelor, realizarea scopurilor propuse. De aici, şi răspunderea pentru încălcarea respectivelor reguli comune. Până la regulile de comportament religios, moral juridic, există norme cu caracter social, care după gradul de obligativitate diferă de celelalte norme existente. Totuşi, gradul de obligativitate nu are nici un impact asupra importanţei normelor sociale; dimpotrivă, ele nu sunt mai puţin importante decât normele juridice, ba chiar am putea spune că pentru imaginea socială a individului aceste norme sociale sunt de o primă importanţă, nerespectarea lor având un impact imens asupra situaţiei sociale a individului. Spre exemplu, încălcarea unei clauze a contractului de muncă nu atrage nicidecum dezaprobarea din partea societăţii întregi, pe când o atitudine lipsită de respect faţă de proprii părinţi şi ceilalţi membri ai societăţii are un alt deznodământ — individul nu e acceptat de societate, mai mult, chiar — întotdeauna trezeşte la semenii săi o atitudine negativă faţă de propria persoană. În plus, o persoană cu un înalt grad de responsabilitate socială nu este considerată a fi capabilă de încălcări ale oricăror norme, acesta fiind imaginea pe care o are ea în faţa comunităţii ale cărei membru este.

Cam acelaşi lucru a fost specific dintotdeauna răspunderii sociale, în toate formele de organizare a societăţii. Totuşi, din punctul de vedere al sancţiunii aplicate de către societate individului, evoluţia societăţii şi-a spus cuvântul. Formele iniţiale de manifestare a răspunderii sociale erau mult mai drastice comparativ cu ceea ce se întâmplă astăzi (dacă facem abstracţie de categorii distincte de norme cu caracter social-juridic etc.). Privind toate formele de răspundere existente (religioasă, juridică etc.), în forma în care ele există astăzi, în calitate de forme de manifestare a răspunderii sociale, putem spune că, din punctul de vedere al complexităţii, astăzi suntem în prezenţa unei complexităţi specifice. Însă, detaşând normele juridice de alte norme sociale, din punctul de vedere al sancţiunii, încălcarea altor norme sociale astăzi atrage sancţiuni mult mai lejere, pe când în perioade timpurii sancţiunile de acest gen puteau fi pe atunci cele mai aspre. Actualmente, juridicul prevalează, lucru absolut firesc; în consecinţă, sancţiunile ce se aplică în cazul survenirii răspunderii juridice pot fi mai serioase decât cele ce vin din partea societăţii, fără o constrângere juridică. Spunem mai serioase, abordând felul în care sunt percepute aceste sancţiuni de către fiecare dintre membrii societăţii. M. Bădescu opinează că, diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, determină în mod inevitabil o diversitate a modurilor de reacţie, de manifestare a dezaprobării ori a aprobării comportamentului conformist sau nonconformist al unei sau altei persoane din partea societăţii18.

Ar fi binevenită aici o paralelă între normele sociale şi cutumă. Mai cu seamă în ceea ce priveşte relaţiile sociale în formele cele mai rudimentare existente cândva. Aceasta în condiţiile în care norme scrise nu existau, dar se obişnuia un anume comportament sau o atitudine concretă acceptată de societate, care, dacă nu se respectau, favorizau o reacţie din partea societăţii. Astfel, primele forme de organizare a societăţii au fost şi cele mai simple. Deci, existau grupuri de persoane care, datorită scopului comun sau altor legături, îşi unificau eforturile întru obţinerea de rezultate optime. În antichitate, scopul comun ce reunea două sau mai multe persoane era, în mod evident, lupta pentru existenţă. Acestea se reuneau, împreună îşi dobândeau hrana, ulterior repartizând-o în cote egale etc. În plus, se protejau împotriva duşmanilor, tot împreună; era specifică apărarea grupului şi nu a unei singure persoane sau a propriei persoane. Unitatea în grup era prezentă în toate tipurile de relaţii19. Ulterior, diferenţierea întemeiată pe situaţia materială a detaşat săracii de bogaţi. Uneori, acest din urmă criteriu era cel mai important dintre grupul de criterii de diferenţiere socială20. Astfel, separarea în grupuri dobândea şi alte conotaţii, spre exemplu — cea materială. În ce priveşte răspunderea socială, şi aceasta a fost, bineînţeles, influenţată de respectivele diferenţieri. Pentru grupurile sau păturile sărace, regulile de convieţuire erau diferite de cele valabile pentru ceilalţi. Cei din urmă trebuiau să respecte situaţii materială şi să nu decadă în acest sens, în caz contrar fiind excluşi din categoria socială din care făceau parte. Acest lucru nu poate fi asimilat decât răspunderii sociale. Deşi pentru societatea contemporană există principii prioritare diferite, totuşi, pentru perioadele timpurii acestea (criteriile materiale) erau uneori determinante. Erau determinante şi din punctul de vedere al aplicării sau scutirii de aplicarea sancţiunii pentru persoanele considerate a fi parte a înaltei societăţi. Un sclav răspundea şi sancţiunea era extrem de dură chiar şi în cazul comiterii unui act neimportant, pe când reprezentanţii claselor dominante nu suportau aceleaşi consecinţe, chiar dacă se făceau vinovaţi de aceleaşi încălcări21.

Despre grupurile organizate ale societăţii timpurii putem spune următoarele: ele instituiau reguli de convieţuire socială, care pot fi caracterizate prin elucidarea celor mai importante trăsături specifice acestora. În primul rând, regulile se refereau exclusiv la membrii grupurilor emitente. în al doilea rând, acele reguli nu pot fi asemuite regulilor de comportament social existente astăzi, deoarece dacă cele existente astăzi prescriu de multe ori comportamente şi nu în mod neapărat sunt prohibitive, atunci cele iniţiale reprezentau nişte interdicţii categorice. Astfel, caracterul de „tabu“ era cel mai potrivit pentru regulile cele mai vechi de comportament social. Evident, ni s-ar putea reproşa că şi astăzi există societăţi mici cu reguli proprii de organizare, dar nu poate fi contestat faptul că actualele reguli ale acestor societăţi sunt diferite. Sunt diferite mai întâi pentru faptul că respectivele societăţi au forme superioare de organizare, ceea ce e suficient pentru ca şi regulile lor interne să aibă acelaşi caracter. Regulile grupurilor antice de care aminteam mai sus aveau caracter exclusiv, astfel ele fiind valabile doar pentru membrii acelor grupuri, comportamentul altor grupuri nefiind sub incidenţa regulilor străine. Un specific al caracterului exclusivist al acelor reguli rezidă în faptul că, de cele mai multe ori, ele prescriau un comportament, iar fiecare dintre membrii grupului social era obligat la respectarea regulilor grupului, neexistând totodată şi limitarea în aducerea atingerii liniştii şi intereselor altor grupuri sociale. Totuşi, perturbarea liniştii altor grupuri atrăgea evident şi reacţii adecvate din partea respectivelor grupuri (tulburate). Totuşi, acele reacţii nu pot fi numite sancţiuni juridice, întrucât nu exista o consfinţire a lor în acte22.

Organizarea societăţii în grupuri neomogene este specifică celor mai timpurii forme de organizare, dar evoluţia societăţii face ca lipsa de omogenitate treptat să dispară, astfel încât existau condiţii ce trebuiau întrunite de fiece grup. Dintre grupările caracterizate astfel numim ginta, tribul etc. Dintre cele mai evoluate comparativ cu cele nominalizate menţionăm oraşele- state, imperiile etc.

Ginta, fiind o formaţiune mică, avea un conducător, ceilalţi fiindu-i supuşi şi având roluri mai mult sau mai puţin importante. Răspunderea membrilor ginţii pentru o nesocotire a regulilor de convieţuire era purtată faţă de conducător şi faţă de întreaga colectivitate.

Tribul reunea multiple ginţi, deci putea fi considerat ca o formă de organizare de un nivel superior ginţii, în consecinţă, regulile stabilite de conducerea tribului erau aplicabile şi ginţilor componente, îi afectau şi pe membrii acestora din urmă. Astfel, încălcarea acestor reguli atrăgea consecinţe mai importante decât încălcarea celor din interiorul ginţii. Spre exemplu, am putea lua o sancţiune precum alungarea din trib; evident, o atare sancţiune era foarte gravă, persoana fiind sortită pieirii din simplul motiv că era pusă în afara oricărei colectivităţi rămânând singură. Încălcările de atunci pot fi asemuite cu unele ilegalităţi de astăzi (consfinţite juridic), dar, pentru faptul că nu erau reglementate, acele acţiuni sau inacţiuni nu puteau fi generatoare de răspundere juridică, ci doar de o formă de răspundere socială.

Evoluţia răspunderii sociale mai poate fi privită şi dintr-un alt punct de vedere. Astfel, pe lângă paralela între evoluţia formelor de organizare a societăţii şi evoluţia răspunderii sociale, se mai poate face paralela între apariţia diverselor forme de răspundere şi evoluţia celei sociale.

În acest sens e lesne a pune semnul egalităţii între consacrarea de noi forme de răspundere şi dezvoltarea răspunderii sociale. Din cele expuse anterior se poate deduce că la începuturile societăţii exista un singur tip sau formă de răspundere — răspunderea socială. Chiar dacă fiece caz de survenire a răspunderii putea fi asociat unui tip de răspundere existent la etapa actuală, totuşi, deoarece acestea nu erau încă cunoscute, tot felul de încălcări erau judecate de societate, după regulile societăţii. Odată însă cu apariţia diversităţii de norme existente astăzi, a început şi dezvoltarea răspunderii sociale. Astfel, răspunderea socială se ramifică şi încep a se detaşa noi forme de răspundere.

Răspunderea pentru încălcarea de norme religioase a fost printre primele forme detaşate din răspunderea socială. Credinţa străveche a societăţii antice şi ulterioare în zei a făcut ca cele mai importante pedepse să fie resimţite de cei ce se făceau vinovaţi de încălcarea ritualurilor religioase sau de indiferenţă sau nesocotire a zeităţilor.

Între normele morale şi cele religioase au existat şi există multe afinităţi. Acest lucru a făcut ca şi normele morale să existe şi să le fie specifică o vechime superioară celei a normelor juridice, spre exemplu. De aici, o altă formă a răspunderii sociale detaşată odată cu trecerea timpului23.

În ce priveşte răspunderea juridică, nicidecum nu am putea afirma că nu este şi ea o formă a răspunderii sociale, cel puţin din considerentul că raportul juridic, fie el de răspundere sau nu, este, întâi de toate, un raport social. În consecinţă, raportul de răspundere juridică este unul social şi, logic, răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale. Despre evoluţia răspunderii juridice se poate vorbi ca despre evoluţia unei forme a răspunderii sociale. Astfel, şi acum, când unii autori încearcă să evidenţieze noi forme de răspundere juridică, se poate afirma că evoluează atât instituţia răspunderii juridice, în particular, cât si răspunderea socială, în general.

Răspunderea juridică trebuie studiată în strânsă conexiune cu cea socială, adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi filosofi, sociologi, definind răspunderea socială, reflectă doar caracterele specifice răspunderii morale, politice şi altele, dar care nu reflectă în întregime semnele răspunderii juridice. În mare parte, explicaţia este că o bună perioadă de timp, până aproximativ la jumătatea anilor ’60 ai sec. XX, răspunderea juridică era examinată doar ca consecinţă a comiterii de fapte ilicite.

Generalizând cele expuse, opinăm că răspunderea socială reprezintă o conexiune dinamică reciprocă dintre persoană şi societate, caracterizată prin drepturi şi obligaţii corelative, la fel reciproce, vis-â-vis de respectarea prescripţiilor normelor sociale, executarea lor generând aprobarea din partea societăţii, stimularea, iar un comportament iresponsabil ce nu corespunde normelor sociale şi încalcă ordinea publică generând aplicarea de sancţiuni de ordin personal sau material. Nu pretindem de a i se acorda acestei expuneri titlul de definiţie teoretico-metodologică, totuşi menţionăm că ea este formulată cu luarea în calcul şi a specificului răspunderii juridice.

1 N. Popa. Dimensiuni ale conduitei umane. Perspectivă praxiologică. În: Conduită, norme şi valori. Bucureşti : Politica, 1996, p. 19.

2 D. Banciu. Sociologie juridică. Bucureşti : Hiperion, 1995. p. 7.

3 Ibidem. p. 78.

4 Dicţionar explicativ al limbii române. Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1998. p. 898.

5 P. Robert. Dictionaire alphabetique francoise. T. 4., Paris, 1980. p. 430

6 Д. И. Бернштейн. Правовая ответственность как вид социальной ответственности и пути ее обеспечения. Ташкент, 1989. c.18.

7 В. И. Сперанский. Социальная ответственность в системе общественных отношений (социальный аспект): Автореферат дисс. канд. философ, наук. Москва, 1990. с. 17-18.

8 И. А. Ильин. Путь к очевидности. Москва, 1993. с. 305

9 D. Baltag. Dimensiunea normativ-socială a răspunderii juridice. În. Revista naţională de drept, nr. 5, 2007, p. 12.

10 M. Bădescu. Sancţiunea juridică în teoria, filosofia dreptului şi în dreptul românesc. Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 47.

11 I. Ciobanu. Modelul mixt al reacţiei sociale. În: Revista naţională de drept, nr. 5, 2007, p. 17-18.

12 Ibidem. p. 17.

13 I. Ciobanu. Criminologie. Vol. I., Chişinău: Muzeum, 2003. p. 151.

14 N. Giurgiu. Elemente de criminologie. Iaşi: Chemarea, 1992. p. 223.

15 I. Ciobanu. Op. Cit., p. 17.

16 M. Angel. La Defense sociale novelle. Paris: Cujes, 1971. p. 8-20.

17 I. Ciobanu. Op. Cit., p. 18.

18 M. Bădescu. Op. Cit., p. 47-52.

19 P. Neri. Progetto storia. La nuova Italia Editrice. Ferenczi, 1870. p. 42.

20 D. Baltag. Op. Cit., p. 15.

21 Ibidem.

22 Ibidem. p. 16.

23 D. Baltag. Op. Cit., p. 16.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro