ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Juridismul — un pericol care vine din partea dreptului

George VLĂESCU, doctorand
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferențiar universitar

Juridism – a Danger That Comes From the Law

In the torment of these very busy times, we find that at the shelter of the rules governing some of the fundamental human rights, such as to live freely and to evolve together, in well-being and in a stable, lean, predictable and trust-based legal environment, lures a danger that comes precisely from the positive law. Accordingly to the well trusted jurist M. Duţu, who, in one of his articles stated that this is a terrible danger manifested by the invasion of an unmet social legalism through an excessive, unstable and incomprehensible normal approach, through an increasingly compelling demand for compliance in the first period. All these elements distort the right and generate fear, insecurity and social instability and, in my view, represent the direct consequences of the indoctrination of the education of the masses, forcing the identity cultures of the nations towards a globalizing mega-culture Sui-Generis.

Keywords: the right of law, juridism/Legal, positive law, fundamental rights, society, insecurity, welfare, safety.

În vria acestor vremuri atât de aglomerate, constatăm că la adăpostul normelor ce reglementează drepturile oamenilor de a trai liber și de a evolua împreuna, în bunăstare și într-un mediu juridic stabil, suplu, previzibil și bazat pe încredere, pândește un pericol care vine tocmai din partea dreptului pozitiv. Este vorba de un pericol teribil, așa cum reține și reputatul jurist M. Duțu într-unul din articolele sale, care se manifestă prin invazia unui juridism social nemaiîntalnit, printr-o normativizare excesivă, instabilă și incomprehensibilă, printr-o hiper-ierarhizare și printr-o cerere tot mai imperioasă de conformare. Toate aceste elemente denaturează dreptul și generează frică, neîcredere și instabilitate socială și, în opinia noastră, reprezintă consecințele directe ale îndoctrinării educației de mase care forțează culturile identitare ale națiunilor spre o megacultură sui-generis, globalizatoare.

Cuvinte cheie: autenticitatea dreptului, juridism/juridicizare, drept pozitiv, drepturi fundamentale, societate, insecuritate, bunăstare, siguranță.

Introducere

Preocupările omului de a subordona scopul legii și, în general, activitatea umană, ideii de bunăstare a cetățeanului și a cetății, nu este creația modernității. Ea se pierde în negura istoriei străvechi a omenirii, regăsind-o ulterior la antici în frumosul postulat umanist a lui Cicero, „bunăstarea poporului reprezintă legea supremă a cetății“ („Salus populi suprema lex“),1 dar și în definiția pe care Celsus a lasat-o dreptului, aceea de „artă a binelui și a echității“ („jus est ars boni et aequi“).2 Desigur că asemenea preocupări sunt nenumărate și le întâlnim la o serie de gânditorii moderni, dar și la cei antici și medievali (Platon, Aristotel, Toma de Aquino, Sf.Augustin ș.a.), în legislația Evului Mediu, începând cu Magna Carta Libertatum,3 recunoscând făra tăgadă că sec. XX a atins un nivel superior de elaborare și aprofundare juridică, atât la nivel doctrinar cât și prin materializarea lor în varii și incontestabile documente internaționale, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului4, în actele juridice regionale, așa cum este Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,5 în Carta socială europeană revizuită6 și, desigur, în constituțiile statelor naționale. Cu toate acestea, tranziția de la Evul Mediu la modernitate, cele două conflagrații mondiale, precum și boom-urile care au invadat domeniile științelor și tehnologiilor, au redefinit ireversibil societatea modernă, convertind-o într-una extrem de sofisticată și de accelărată.

Parafrazându-l pe A. Toffler,7 putem spune că în ultimele decenii viitorul a invadat viața cotidiană înăbușind-o într-un vertij nemaiîntâlnit al schimbărilor, care a surclasat de departe capacitatea de adaptare a sistemelor legislative caracterizate, în esență, printr-un exces incontrolabil de legiferare, printr-o normativizare care pune sub semnul interogației nu doar bunăstarea demnitatea umana, libertatea și egalitatea, ci chiar și sensul vieții. Prin asemenea excurs introspectiv susținut de cercetările juridice și sociologice intenționăm să scoatem în relief necesitatea imperativă a societății contemporane de a întoarce oglinda timpului și a se raporta la acea busolă juridică menită să călăuzească omul în aflarea adevărului, adică la acea unitate de măsură nereglementată, cunoscută în limbaj convențional sub denumirea de autenticitatea dreptului, în creuzetul căreia, nu întâmplător, experiența milenara a omului a fost sintetizată în reguli axiomatice de maximă generalitate, numite principii de drept, singurele capabile să asigure un echilibru între respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor.

Autenticitatea dreptului și corelația cu alte drepturi ale omului

Cercetarea noțiunii de autenticitate a dreptului este un demers absolut firesc câtă vreme chemarea știinţei dreptului — o componentă a ştiinţei juridice aparținătoare, la rândul ei, științelor sociale — nu se rezumă doar la cercetarea legilor privind apariția, existenţa şi evoluţia statului/instituțiilor şi dreptului, ci și la modul de influențare reciprocă între aceste instituții și societate per ansamblu, inclusiv la rolul dreptului de a reglementa și a pune în operă principiile și valorile umaniste pe care secolul trecut le-a așezat la temelia democrației și a întregului drept modern, referindu-ne desigur la viaţa omului, sănatate, educaţie, resursele asigurării traiului, libertate, egalitate, fraternitate, siguranţă, la principiul proporționalității, al legalității ș.a.m.d. Toate aceste valori și drepturi au fost aduse în sfera conceptulizării demnității umane, un drept complex care, prin forța argumentelor și a circumstanțelor, presupune nu doar asigurarea drepturilor fundamentale, ci și a drepturile nemenționate în Constituție, așa cum rezultă din doctrina germană de după al doilea război mondial, care a dat startul interpretării drepturilor fundamentale.8

Potrivit acesteia, demnitatea implică interdicţia de a transforma individul uman într-un obiect al acţiunii statului și datorită demnităţii, omului trebuie să i se asigure dezvoltarea personalităţii la cel mai înalt nivel“,9 prin asigurarea dezvoltării avându-se în vedere ființa umană în toată plenitudinea sa, inclusiv sub aspectul bunăstării, al libertății și al egalității. Aceluiași raționament i s-a alăturat o bogată jurisprudență, inclusiv practica recentă a Curții Constituționale a României care a socotit într-una din deciziile sale demnitatea umană are „aceleaşi valenţe pentru oricare dintre indivizi“,10 opunându-se ideii de „tratament preferenţial pentru anumite categorii de persoane“.11chiar și în condițiile în care aceste categorii ar putea justifica unele contribuții deosebite, aporturi sau calităţi.

O teză mai puțin egalitaristă decât cea anteenunțată pare să fie cea a lui M. Meunier-Boffa care, analizând politicile de securitate socială, găsește că scopul acestora constă într-o redistribuire a resurselor economice astfel încât să fie abolită starea de nevoie și să asigure fiecăruia individ securitatea economică de care are trebuință,12 chestiune față de care N. Scutea aduce în discuție tendințele naturale ale inegalităților care se nasc în contextul libertății umane, fiindcă așa cum legile creează libertatea, tot ele genereză și autoritatea de care profită cei care guvernează.13 Astfel, autorul, în pofida tezelor liberalismului economic, admite că statul democrat este obligat să intervină normativ în economie și în societate pentru a contracara asemenea tendințe și pentru a instaura o egalitate acceptabilă, egalitate care, în accepțiunea lui G. Vedel, este „[…] fundamentul însuşi al oricărui drept natural, căci nu mai există drept natural dacă oamenii nu sunt egali între ei,[…]egalitatea fiind condiţia însăşi a recunoaşterii omului“.14

Ori, în vederea izbutirii egalității în prezumtivele conflicte ce se pot naște între libertăți și tendințele naturale ale inegalităților, jurisprudența europeană a creat principiul proporționalității, un principiu care, în opinia noastră, tezaurizează esența echității și autenticității dreptului.

Pe de altă parte, autenticitatea dreptului, în principiu, nu împietează asupra procesului evolutiv de modificare a unor percepte juridice în urma impactelor generate de noile realități sociale și jurisprudențiale. Iar un exemplu edificator în acest sens ni-l poate oferi, la nivel Convenției Europene a Drepturilor Omului și a juridprudenței UE, tendința de nuanțare a dreptului de proprietate, un drept care se întemeiază pe nevoia firească de bunăstare economică a omului și pe care Conventia îl protejează datorită rolului esențial pe care-l joacă în materia libertății sociale și economice, egalității și justiției.15 Astfel, potrivit paragrafului 1, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional“.

Este bine de reamintit că înțelegerea noțiunii de bun, respectiv de proprietate joaca un rol crucial pentru a lămuri dacă ne aflăm sau nu sub protecția Convenției, desigur știut fiind faptul că invocarea directă a oricărui drept nemenționat în Convenție excede competenței Curții (ratione materiae) și conduce la respingerea oricărui demers de valorificare a lui pe această cale. Iar pentru o mai bună înțelegere noțională ne vom îndrepta atenția asupra metamorfozării dreptului de proprietate pornind de la conceptul de bun sau proprietate. Dacă în trecut bunul sau proprietatea aveau conotații exclusiviste, adică îl îndreptățeau pe titular la o stăpânire integrală și nestânjenită a respectivului bun și a funcțiilor sale, nefiind admise nici un fel de ingerințe din partea terților sau a statului, astăzi, în urma unui proces de evaluare a jurisprudenței CEDO asupra evoluției interpretării art.1 din Protocolul nr.1, aceste noțiuni au conotații diferite. Astfel, reținem, pe de o parte, o tendință crescândă de socializare a noțiunii de bun, respectiv de drept de proprietate, lucru care se poate traduce prin însăși pierderea concreteței acestor concepte, a autenticității lor iar, pe de altă parte, o extindere extraordinară a conținutului dreptului de proprietate care, prin raportare la noțiunea de patrimoniu (care excede dreptului de proprietate) a ajuns să înglobează toate interesele economice ale persoanei, inclusiv prestațiile sociale cu caracter patrimonial.16

Cu toate acestea, dreptul la muncă, dreptul la pensie și, în general drepturile la asigurări sociale nu fac parte din conținutul dreptului de proprietate, deoarece nu fac obiectul Convenției și, deci, nu prezintă relevanță nici din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1. De regulă, aceste drepturi sociale sunt reglementate ca drepturi fundamentale în cuprinsul constituțiilor statelor, inclusiv ale Romaniei și Republicii Moldova. În astfel de cazuri, cu excepția respectării principiului nediscriminării a carui imperativitate este impusă de art.14 din Convenție, regimul juridic al acestor drepturi este lăsat la aprecierea statelor, controlul Curții fiind prohibit de dispozițiile art.53 din Conventie, în conformitate cu care „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Părţi contractante sau oricărei alte convenţii în care această Parte contractantă este parte“.

Totuși, în pofida marjei de apreciere exagerate de care se bucură statele, cauza Béláné Nagy versus Ungaria17 ar putea marca începutul schimbării jurisprudenței europene în sensul aducerii sub incidența Convenției, fie și pe căi indirecte, a dreptului la pensie. Am spus căi indirecte deoarece în cazul evocat, Curtea, deși a reținut că reclamanta a pierdut dreptul la pensie de invaliditate, drept care, în principiu, excede Convenției, totuși, competența acestui for jurisdictional pare să se justifice prin faptul ca pierderea a fost consecința modificărilor ulterioare ale legislației naționale, adică în urma încălcării unor valori fundamentale ale respectivei Convenții — certitudinea legală și supremația legii, cerințe protejate de Convenție.

În schimb, cu privire la dreptul la salariu (care derivă din dreptul la muncă), jurisprudența CEDO a fost consecventă, apreciind că un asemenea drept intră în categoria dreptului de proprietate și, prin urmare, cade sub incidența art.1 din Protocolul nr.1, iar considerentul ce-l fundamentează constă în calificarea atribuită noțiunii de bun și nu în natura drepturilor care îl generează.

Putem, deci, conchide că independent de celeritatea cu care se desfășoară schimbările jurisprudențiale, sociale sau tehnologice, noțiunea de autenticitate a dreptului este compatibilă, în oricare societate democratică, doar cu acele norme, principii, concepții, practici și teorii care stau la baza prescrierii și stabilirii arhitecturii juridice și morale a dreptului, astfel încât dreptul să poată să-și asigure perenitatea, așa cum spunea Rudolf Stammler, ca un mijloc just pentru scopuri juste. Însa pentru fezabilitatea concretă a acestui lucru, dreptul trebuie să mai și demonstreze autoritatea și eficiența în special în sfera activității orientării și corijării corespunzătoare a organelor legislative și nu invers, cum adesea se întâmplă, din nefericire, în zilele noastre.

Imperativitatea unui mediu juridic stabil, suplu, previzibil și bazat pe încredere

Dreptul ca știință, abstract prin definiție, tinde să se piardă în lumea ideilor, să rupă corespondența cu lumea înconjurătoare, să se distanțeze tot mai mult de utilitatea sa practică, de lumea faptelor și a nevoilor sociale concrete, fiind surclasat de dreptul pozitiv, al intereselor de grup, de o legislație devenită ritual tehnic, procedură procustiană, tot mai intruzivă, într-o frenetică creștere cantitativă și într-o schimbare accelărată, chestiuni care ne amintesc de concepția utilitaristă a lui Jeremy Bentham direcționată împotriva „fundamentelor șubrede ale dreptului și abuzurilor ce se săvârșesc sub protecția legii“.18 De aceea, credem că nu este o îndrăzneală inutilă să spunem că derapajele majore ale oricărui stat care desfid ordinea publică și progresul social, se încadrează în coordonatele obiectului de studiu al științei dreptului care, așa cum am văzut, vizează nu doar latura normativă, ci și realitățile aparținătoare de facto și de jure societății, concluzie împărtășită de majoritatea specialiștilor, amintind, aici, opinia reputatului jurist N. Popa, care apreciază că dreptul, chiar privit ca fenomen normativ, nu poate asigura realizarea scopului principiilor care stau la baza legii decât printr-o cunoștere a conceptelor juridice, precum și printr-o „reprezentare completă a tabloului social în care legea se aplică“.19

Iar Eugeniu Sperantia duce mai departe acest raționament atribuind dreptului aprofundarea tuturor frământărilor sufletești ale omului, susținând că „Juristul nu lucrează cu materie neînsuflețită ca zidarul sau ca mecanicul ci are de-a face cu frământările tuturor suferințelor și tuturor patimilor, cu aspirațiile dar și cu mizeriile nenumărate ale vieții de om“20. Tot un adept al abordării conceptelor juridice prin prisma stărilor de facto este și renumitul jurist și sociolog belgian Lucien François care, analizând latura socială prin caleidoscopul științelor juridice, atrage atenția în mod categoric asupra necesității protejării cetăţenilor față de drept, „[…]contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze.“21 De asemenea, reputatul jurist M. Duțu, într-unul din studiile sale, remarcă rolul distructiv pe care, astăzi, dreptul a ajuns să-l exercite asupra civilizației umane, precizând că „Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină de spiritul autentic al dreptului ca niciodată. S-a creat, și parcă se extinde, implacabil, un univers hiperformatat, hipernormativ, hiper-ierarhizat, al conformității și normativizării, care provoacă teamă individului și funcționează după o logică cvasi-militară. 22

Și, nu în ultimul rând, Mona-Maria Pivniceru și Marius Tudose, au supus cercetării juridice23doua fenomene ample — juridicizarea și judiciarizarea profund negative și care au invadat, astăzi, toate domeniile vieţii sociale. Juridicizarea vieţii sociale constă în „…edictarea masivă de norme juridice în quasi-diversitatea domeniilor socialede natură a submina ordinea juridică, creând instabilitate….afectând atât statul, cât şi structurile sale tradiţionale şi culturale“,24 un veritabil fenomen care a marcat și stigmatizat ordinea vieţii sociale și instituționale.

În opinia autorilor, M-M. Pivniceru și M. Tudose, un asemenea fenomen a atras dupa sine nevoia tot mai acută de securitate a societății și o creștere a expectanței față de autorități, ceea ce inevitabil a condus la judiciarizare, adică la creșterea numarului de procese și, deci, la încărcarea instanțelor judecătorești cu soluționarea unor comportamente sociale care în mod tradițional trebuiau rezolvate de către alte instituții ale statului. În aceeași linie de idei se înscrie și opinia lui Ion Gugeac care a remarcat o „[…] conștiința de drept insuficientă care domină în societate“,25 dificultate care, neînoielnic, a îngaduit societății civile și organelor legiuitoare o intruziunea de asemenea proporții a juridicului în relaţiile tuturor domeniilor vieţii sociale și care ar trebui să ne aminteasca de cuvintele lui Portalis care spunea că „legile nu sunt pure acte de putere, acestea sunt acte de înțelepciune, de justiție și rațiune“.26

Toate aserțiunile de mai sus îmbină convingerile lui Chevallier, potrivit cărora omul trebuie să se bucure de un mediu juridic stabil și previzibil, generator de încredere, cu rezultatele obținute de juriștii români, moldoveni și străini care subliniază importanța majoră a unei educații a conștiinței de drept,27 a unei legislații cât mai simple și mai bune,28 de nevoia menținerii încrederii și satisfacerii aşteptărilor populației29 și, nu în ultimul rând, de fundamentarea raprtului individ-stat pe o atitudine cordială, deschisă și cooperantă a statului faţă de om.30

Ori apelând la un excurs introspectiv asupra stării de fapt, reținem că răsturnările regimurilor politice în cele două societăți artificial scindate de vicisitudinile istoriei — românească și moldovenească, au antrenat masive modificări legislațive care, pe fondul unei culturii democratice precare, pot fi traduse printr-o legislație impotentă pentru a asigura: progresul economic și educațional al populației, ocrotirea sănătății, nivelul decent de trai, sensibilizarea instituțiilor și autoritățile publice asupra respectului datorat omului de rând și a drepturilor sale fundamentale, politici fiscale și economice care să diminueze adâncirea diferențelor dintre bogați și săraci, reglementări care să ne alinieze la standardele europene și asupra cărora forurile internaționale ne-au atenționat31 (în special în materie de egalitate și nediscriminare, abandon școlar, cu privire la neratificarea Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, necorelarea Codului penal al Republicii Moldova cu Recomandarea de Politică Generală nr. 7 a ECRI privind legislația națională de combatere a rasismului și a discriminării rasiale), adaptarea legislaţiei achiziţiilor publice la Directiva nr. 2004/17/CE şi Directiva nr. 2014/24/CE etc.

Concluzii

Toate dificulățile de jure și de facto mai sus evocate — care se originează în modul defectos de concepere a operei legislative — deschid orizontul interferenței dintre juridicizarea socială și necesitatea respectării autenticității dreptului, având ca miză nu doar siguranța și calitatea vieții individului uman, ci și direcția culturală și civilizațională a societății.

Așa cum s-a putut reține, agresivitatea cu care juridismul a pătruns în țesuturile sociale generează frică individului, incertitudine și disipă încrederea, fragilizând societatea în fața unui pericol teribil care vine chiar din partea dreptului. De aceea, la nivel glogal și cu precădere în România și în Republica Moldova, realitățile contemporane reclamă, mai mult ca niciodată, necesitatea unui mediu juridic stabil, suplu și previzibil, care să refacă încrederea dintre autorități și indivizi și să aducă siguranța și bunăstarea în casele oamenilor.

Așadar, este de la sine înțeles că ambientul legislativ actual nu are dreptul să facă abstracție de profunzimea relației dintre individual uman și stat, o realitate sensibilă și vibrantă, istorică și actuală, o adevărată cheie de boltă a stabilității edificiului social, a calității vieții, o forță care pătrunde adânc în existența noastră personală și care, din nefericire, încă mai contrastează cu modalitățile în care știința dreptului și, în special, dreptul pozitiv înțeleg să vină în sprijinul problemelor din societate. Acestea sunt considerentele pentru care, în prezenta lucrare, am ridicat problema necesității protejării indivizilor și a societății față de insecuritatea pe care însăși dreptul pozitiv o creează, fixându-ne câmpul de cercetare juridico-social între doua tendințe contrapuse — nevoia unui mediu juridic calitativ versus politica de juridicizare creată de către state — știut fiind, desigur, că dreptul pozitiv influențează în mod crucial punctul cel mai nevralgic al societății: raportului dintre individ și putere/stat. Iar barometrul sociologic al normalității unui asemenea raport, așa cum am arătat și în alte studii, se reflectă inter alia în distanță omului față de puterea de stat, o distanță relativ mică față de putere, în cazul statelor cu democrații consolidate, caracterizate printr-o legislație suplă, inteligibilă și predictibilă sau, dimpotriva, o distanță mai mare, în cazul statelor cu democrații precare, invadate, în general, de o legislație aglomerată, neinteligibilă și impredictibilă și care se definesc social prin lipsa încrederii societății în autoriăți, prin corupție, săracie ș.a.m.d.

În incheiere putem spune că, suprapunerea lacunelor și inadvertețelor legislative naționale, peste tendințele unui juridism a cărui incisivitate a dobândit deja conotații universale, ne aduce în fața necesității unei viziuni revoluționare asupra reașezării dreptului în matca autenticității sale, dar și asupra frământărilor individului și societății. Iar ştiinţa dreptului, prin excelență socială, poate și trebuie să reprezinte, în democrație, un veritabil garant al dreptului şi, totodată, un izvor de drept,32 astfel încât legiuitorul, oricât ar fi de suveran, să fie ținut în opera sa de făurire a legii de îndatorirea de a respecta dreptul, de a face distincția cuvenită între ceea ce este drept și ceea ce nu e nedrept.

1 Cicero, Despre legi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, p.374.

2 Definiție dată dreptului de Celsus și pe care o găsim în „Digestele“ lui Iustinian.

3 Magna Carta Libertatum (anul 1215), considerată piesa de temelie a constituţionalismului britanic, precizează că „Nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor sau în conformitate cu legea țării.„.Corneliu Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, p.21.

4 Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948.

5 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7.12. 2000.

6 Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.

7 Alvin Toffler, Șocul viitorului, Editura Politică București,1973, p.13.

8 K. Zakarias, Kinga, K.Benke, op. cit. BVerfGE 5, 85 (104).

9 Ibidem.

10 Decizia nr.1576 din 07.12.2011, a CCR, publicată în M.O.al României, partea I, nr.32 din 16.01.2012.

11 Ibidem.

12 Al. Ţiclea, L. Georgescu, Dreptul securităţii sociale.Curs universitar, Ediţia a VII-a, actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.6 Apud. M. Meunier-Boffa, Droit sociale, Edition Litéc, Paris, 1991, p. 29.

13 Philip Pettit, Il Repubblicanesimo: una teoria della libertà e del governo, Feltrinelli Editore, Milano, 2000, p.41.

14 Apud. D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală,Tratat, C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.620.

15 Ch. Monly, La Propriété; W.R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, Th. Revet, Droits at libertés fondamentaux-ed. 5, p.475.

16 Hotărâri CEDO: 16.09.1996, Gaygusuz versus. Austria, Culegere 1996 — IV (alocaţie de urgenţă a unui şomer care nu mai are dreptul la indemnizaţie); 11.06.2001, Willis versus Regatului Unit, Culegere 2002-IV (alocaţia soţiei supravieţuitoare); 30.09.2003 — Koua Poirerez versus Franţa, Culegere 2003-X8 prestaţii sociale sub incidenţa art.1 Protocolul nr.1 independent de natura lor contributivă sau necontributivă.

17 Cererea nr.53080/13, hotărârea Marii Camere din 13.12.2016, http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-169663

18 Apud. Nicolae Popa, Ion Dogaru ș.a., Filosofia dreptului.Marile curente, Ediția 2, Ed.C.H.Beck, București, 2007.

19 N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editia 3, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008. https://blog.wolterskluwer.ro/stiinta-dreptului-intre-teorie-istorie-si-particularitate/

20 E .Sperantia, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia „Cartea Românească“, Cluj, 1946, p.467.

21 Lucien François, Le problème de la sécurité juridique, lucrarea La sécurité juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993, p.10.

22 M. Dutu, De iustitia et de iure sau despre nevoia reabilitării ideii de drept, https://www.juridice.ro/essentials/1282/de-iustitia-et-de-iure-sau-despre-nevoia-reabilitarii-ideii-de-drept, accesat la 08.10.2018.

23 Mona-Maria Pivniceru Marius Tudose, Efectele juridicizarii si ale judiciarizarii, ca fenomene sociale, asupra eficacitatii jurisdictionale, Lucrarea a fost prezentată la Conferinţa „Justice delayed, justice denied„ organizată sub auspiciile Parlamentului European Bruxelles, 9 noiembrie 2011.

24 Mona-Maria Pivniceru, Marius Tudose, Efectele juridicizarii si ale judiciarizarii, ca fenomene sociale, asupra eficacitatii jurisdictionale, https://www.juridice.ro/174818/efectele-juridicizarii-si-ale-judiciarizarii-ca-fenomene-sociale-asupra-eficacitatii-jurisdictionale.html

25 I. Guceac, Constituționalismul: imagine a societății sau condiție sine qua non pentru o guvernare moderată?,publicată în In honorem Andrei Smochină: Studii de drept naţional, Chişinău, 2013, p.314.

26 J.E.M. Portalis, Discours preliminire du premier projet de Code Civil, Confluences, Bordeaux, 2004, apud Ramona Duminică, Criza legii contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.146.

27 I. Guceac, op.cit.

28 I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale, în Buletinul Curţii Constituţionale a României nr.1 din 2009.

29 E. Aramă, op.cit., Revista Naţională de Drept, nr.4/2013.

30 I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 235.

31 Raportul ECRI asupra Republicii Moldova, adoptat la 20.06.2018 și publicat la 02.10. 2018, Raportul de țară privind România al Comisiei Europene, publicat în 2019.

32 Mircea Duțu, Un secol de ştiinţă a dreptului şi cultură juridică în România (1918-2018), Revista Studii și Cercetări Juridice, Nr.4/2018, p.426/52.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro