ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Rolul factorilor non juridici în procesul de implementare a mecanismelor justiţiei tranziţionale

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar (ORCID: 0000-0003-3634-8554)
Elena NĂVODARIU, doctorandă, ULIM

The Role of Non-Legal Factors in the Implementation Process of Mechanisms of Transitional Justice

The prevention of committing war crimes against humanity is a complex one, in which a special role has non-legal factors usually psychological or other. Awareness of this phenomenon has a special role for the reconciliation process including post-conflict society in the context of the implementation of transitional justice. However, history has shown that combating war crimes and crimes against humanity only through punitive justice, most often is doomed, taking it as a revenge against former enemies.

Keywords: armed conflict, war crimes, transitional justice, behavior, revenge, social factors, psychological factors.

Procesul de prevenire a comiterii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii este unul complex, în cadrul căruia un rol deosebit îl au factori non-juridici, de regulă de ordin psihologic sau de alt gen. Conştientizarea acestui fenomen are un rol deosebit inclusiv pentru procesul de reconciliere a societăţii post-conflict, în contextul punerii în aplicare a justiţiei tranziţionale. Or, istoria a demonstrat că combaterea fenomenului crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii doar prin intermediul justiţiei punitive, de cele mai dese ori este sortit pieirii, acesta preluând forma unei revanşe împotriva foştilor adversari.

Cuvinte-cheie: conflict armat, crime de război, justiţie tranziţională, comportament, răzbunare, factori sociali, factori psihologici.

Introducere

Justiţia tranziţională este privită ca instituţie a dreptului internaţional umanitar (DIU), chiar dacă astăzi conceptul respectiv a depăşit limitele conflictelor armate, cuprinzând şi alte situaţii conflictuale — restabilirea valorilor democratice în societăţile ce au trecut prin regimuri autoritare sau dictatoriale, soldate cu multiple fenomene negative, cum ar fi aplicarea torturii, dispariţia fără veste a persoanelor, detenţii nemotivate etc.

Totodată, justiţia tranziţională nu poate fi privită doar din punct de vedere al normelor juridice, din simplul motiv că obiectivele sale depăşesc viziunile dreptului. Or, în procesul de implementare a mecanismelor şi instituţiilor justiţiei tranziţionale accentul se pune pe asigurarea intereselor victimelor şi încercarea de a crea situaţia în care poate fi găsit loc pentru dialog între părţile la conflict, indiferent de caracterul acestuia. Astfel, un rol deosebit este acordat factorului preventiv în contextul provocărilor cu care se confruntă o societate sau alta, din simplul motiv că este cu mult mai dificil de restabilit dialogul civilizaţional după comiterea unor atrocităţi, fie în cadrul unui conflict armat, fie a unui sistem autoritar cu instrumentele sale represive. Contrar celor spuse, încercările cu succes de a preveni posibilele confruntări, care de regulă sunt însoţite de anumite cedări reciproce, pot asigura acea stare de spirit în societate, când sunt create condiţiile pentru un dialog între părţi, dialog, care de regulă este unul dificil şi de durată, dar care poate produce efecte pozitive pentru societate in integrum.

Revenind la ideea că justiţia tranziţională este parte componentă a DIU, este logic să acceptăm în cazul ei aceleaşi reguli de aplicabilitate ca şi în cazul DIU. Ne referim în special la rationae temporis, dat fiind că este bine cunoscut, că astăzi conceptul de „legi şi cutume de război“ este privit în sens larg, nu doar în lumina aplicabilităţii în situaţii condiţionate de prezenţa unui conflict armat. Este vorba despre cea de-a treia situaţie, atunci când aplicabilitatea normelor respective este privită prin prisma angajamentelor statului asumate la nivel internaţional — fie în baza acordurilor semnate, fie a caracterului imperativ al unor prevederi. Anume în acest context trebuie privită justiţia tranziţională, în situaţia în care familiarizarea societăţii cu acest concept poate duce la minimalizarea efectelor negative ale unei situaţii conflictuale. Practica statelor ce s-au ciocnit cu asemenea fenomene demonstrează că reconcilierea este imposibilă doar în baza punerii în aplicare a mecanismelor de constrângere, în cadrul cărora, evident, rolul principal le revine normelor juridice. Or, punerea în aplicare a unui dialog, la fel ca şi orice negocieri la nivel naţional sau internaţional, este imposibil doar în baza reglementărilor juridice. Iată de ce, justiţia tranziţională acordă o atenţie sporită şi altor norme de ordin politic, psihologic, economic, religios etc. La fel ca şi în cazul sistemului normativ internaţional creat din diverse norme, dar între care există o legătură strânsă, justiţia tranziţională încearcă să manevreze între diferite norme pentru a atinge obiectivele propuse — minimalizarea efectelor negative ale unei situaţii conflictuale şi asigurarea interesului primordial al victimei. Anume în acest context vom încerca să studiem factorii non-juridici ce influenţează comiterea unor încălcări grave — fie este vorba despre DIU şi despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Factorii non-juridici ce influenţează comiterea încălcărilor grave în situaţii de conflict: soluţii pentru prevenire

Scopul prezentului studiu este argumentarea necesităţii perfectării politicii informaţionale a strategiei organismelor implicate în procesul de prevenire a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, în special a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi a Comitetului International al Crucii Roşii (CICR), inclusiv ridicarea eficacităţii metodelor de prevenire a încălcărilor normelor DIU. În studiul propus accentul va fi pus pe două aspecte de bază:

care sunt factorii ce influenţează comportamentul persoanelor înarmate (combatanţii), care la rândul său, impun respectarea sau încălcarea normelor DIU în situaţii concrete?

în ce măsură strategia ONU şi a CICR, ce are drept scop prevenirea încălcării normelor DIU, ia în consideraţie factorii numiţi?

Vom încerca să clasificăm cauzele ce duc la încălcarea normelor DIU, de bază fiind luat studiul efectuat de Daniel Muñoz-Rojas şi Jean-Jacques Frésard1 la solicitarea CICR.

În acest context, ne propunem următoarea structură, fiind stabilite:

1) natura, esenţa conflictului armat, ce favorizează comiterea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii;

2) obiectivelor conflictului armat;

3) cauzele apariţiei situaţiilor conflictuale;

4) cauzele de ordin socio-psihologic;

5) cauze de ordin personal.

Din start trebuie să recunoaştem că hotarele între aceste categorii sunt unele condiţionale. În cadrul studiului vom încerca să analizăm factorii socio-psihologici caracteristici fiecărui grup de participanţi la conflict, cum ar fi: influenta asupra persoanei din partea grupului; rolul şi locul persoanei în grup ca parte a sistemului ierarhic; autosuspendarea morală. În opinia noastră, anume aceşti factori constituie domeniile cele mai importante, conştientizarea cărora ar putea duce la o eficienţă sporită în prevenirea şi combaterea încălcărilor normelor DIU.

Bazându-se pe analize de ordin sociologic şi psihologic, au fost identificate modele care ar putea schimba comportamentul participanţilor la conflict. Acestea, la rândul său, au la baza sa următoarele ipoteze:

pornim de la faptul că, combatanţii, în egală măsură, ca şi persoanele civile, apreciază valorile umanitare;

este demonstrat, că în timpul comiterii unei încălcări a DIU, inclusiv la nivel personal şi social, are loc autosuspendarea morală a persoanei, la baza căreia se află două elemente: îndreptăţirea comportamentului său şi lipsa simţului responsabilităţii;

în egală măsură, atragem atenţia asupra faptului, că în timp de conflict armat, lipsa simţului responsabilităţii are la bază factorul apartenenţei la grup şi de subordonare ordinelor date.2

Pornim de la faptul că normele DIU poartă un caracter universal, dat fiind că atât populaţia civilă, cât şi combatanţii, recunosc caracterul imperativ al principiilor umanitare, depunând în principiu eforturi pentru a le respecta.

DIU poartă un caracter universal nu doar graţie faptului că aşa a fost gândit, practica demonstrează că marea parte a participanţilor la conflicte armate recunosc caracterul imperativ al normelor ce constituie aşa numitul „nucleu al DIU“. Totuşi, această afirmaţie necesită o concretizare, deoarece consensul se referă nu la aplicabilitatea normelor, ci mai degrabă la recunoaşterea caracterului cutumiar al unor norme, cum ar fi de exemplu, interzicerea unor metode şi mijloace de război, interzicerea atacului împotriva populaţiei civile.

Adresarea către normele de drept

Referinţa la principiile sau normele de drept, acceptate de participanţii la conflict armat, ce fac parte din cele mai diverse tradiţii culturale, are o importanţă preventivă, dat fiind că ele contribuie la depăşirea dinamicii negative, ce face ca persoana să participe la comiterea unor încălcări grave ale DIU. Normele de drept rămân un instrument esenţial, ce indica calea de ieşire dintr-o situaţie dificilă, chiar şi-n cazurile în care ele nu pot asigura un comportament adecvat.

În cazul lipsei unui asemenea sistem coordonator, aceasta va duce la minimalizarea nivelului de aplicare a normelor DIU din partea persoanelor-victime ale conflictului armat, antrenate în cercul vicios al răzbunării. Pe de altă parte, dacă recunoaşterea principiilor menţionate au o bază trainică în conştiinţa persoanei, în el începe să predomine tendinţa spre protecţie, propusă de normele DIU.

Vulnerabilitatea colectivă

Populaţia civilă a ţărilor ce au trecut printr-un conflict armat, este predispusă într-o mare măsură să insiste asupra aplicării efective a normelor DIU. Aspectul decisiv al unor asemenea apeluri depinde de nivelul vulnerabilităţii colective a populaţiei acestor ţări, altfel spus, de durata conflictului armat, dimensiunile teritoriale ce cuprinde acest conflict, precum şi efectele distructive de ordin socio-economic.

Atitudinea diferită a persoanelor faţă de un conflict armat depinde mai mult de specificul conflictului şi numărul de victime decât de specificul tradiţiilor culturale. Aşa, de exemplu, putem constata că durata şi intensitatea conflictului (parametri de ordin geografici, de timp, economic) şi influenţa aspectului traumatic (numărul victimelor, suferinţele colective) au un rol decisiv prin faptul că societatea începe să aibă o atitudine favorabilă faţă de DIU.

Putem constata că suferinţele colective sunt unul din factorii importanţi ce determină atitudinea faţă de DIU, în special din partea populaţiei civile.

În majoritatea ţărilor numărul persoanelor ce insistă asupra aplicării normelor de drept depăşeşte numărul celor ce sunt familiarizai cu conţinutul lor. Aceasta ar însemna că pentru populaţia civilă tendinţa de a pune capăt războiului are o importanţă mai mare decât familiarizarea cu conţinutul normelor, ce reglementează asemenea situaţii. Cu cât durata conflictului este mai mare, care la rândul său duce la creşterea numărului victimelor, cu atât numărul populaţiei civile ce insistă asupra respectării dreptului este în creştere.

Urmările grave ale susţinerii unei părţi în conflict

Trebuie să constatăm, că divizarea societăţii şi nivelul înalt de susţinere a unei sau altei părţi în conflict, este foarte dăunător pentru procesul de respectare a normelor DIU. Acesta în special se observă în conflictele interetnice sau politice. Drept exemplu pot servi conflictele interetnice de pe teritoriul fostei Iugoslavii, din Georgia (Abhazia şi Osetia de Sud), Nagorno-Karabah (Armenia şi Azerbaidjan), precum şi conflictele politice, ca de exemplu cel de pe teritoriul Republicii Moldova (conflictul transnistrean). Aceasta în special se referă la combatanţii implicaţi în aceste conflicte. Altfel spus, cu cât mai mult persoana este antrenată în conflict, cu atât mai mult ea este gata să tolereze încălcările DIU.

Conformismul de grup

Combatanţii sunt influenţaţi de caracterul de grup, lor le este caracteristic supunerea, depersonalizarea, pierderea independenţei şi nivelul înalt de conformism. Responsabilitatea individuală a combatantului se pierde în cadrul responsabilităţii colective a unităţii militare, participant al cărei el este.

O persoană luată aparte nu este de regulă ucigaş, fapt ce nu putem spune despre o grupare. Cercetările la acest capitol ne demonstrează că comportamentul participanţilor la operaţiunile militare este motivat în mare măsură de presiunea suportată din partea grupării şi nu de ură sau chiar de frică. Totodată, o mare importanţă are stima faţă de camarazi, protecţia reputaţiei grupării şi tendinţa de a-şi aduce aportul la succesul comun. Combatantul nu mai apare ca o personalitate separată, el este influenţat de efectul regulilor acceptate în cadrul grupării, respectul faţă de comandanţi şi conformism. Cercetările relaţiilor reciproce, existente în cadrul unităţii militare, ne demonstrează că relaţiile ce apar între combatanţi deseori sunt mai trainice decât cele stabilite între soţi, de exemplu. Această situaţie contribuie la absorbirea din partea responsabilităţii colective a unităţii militare a responsabilităţii individuale.3

Aceste date trebuiesc completate cu unele observări de ordin general. Individul, membru al grupării, exprimă tendinţa „naturală“ de a atribui grupării sale o mai mare importanţă şi de a minimaliza importanţa celorlalte grupări, de a înzestra membrii grupării sale cu calităţi pe care nu le posedă membrii altor grupări. În principiu, din start, participarea la o grupare contribuie la apariţia unei poziţii de dispreţ şi de discriminare. Trebuie să atenţionăm, că în cazul în care o altă grupare este declarată inamică, toate criteriile menţionate devin şi mai evidente. În aşa fel, gruparea foarte repede poate să preia un comportament criminal, inclusiv poate ajunge chiar până la propaganda şi stimularea unor acţiuni „neamicale“ faţă de această grupare.

Supunerea autorităţii

Combatanţii au tendinţa de a-şi transmite responsabilitatea persoanelor ierarhic superioare. Deşi, încălcările DIU deseori sunt rezultatul ordinelor date de comandanţii superiori, se pare că mai des aceasta are loc din cauza lipsei unor ordine exprese ce ar prevedea interzicerea încălcărilor normelor de drept sau existenţa unei permisiuni neoficiale de a comite fapte ilegale. Persoana ordinară se supune benevol puterii pe care o consideră legală. În acest caz el consideră că execută voinţa acestei puteri. Un număr mare de oameni sunt gata să facă ceea ce se aşteaptă de la ei, chiar dacă aceste acţiuni contravin convingerilor lor morale. Acest principiu, recunoscut de cetăţenii „ordinari“ se confirmă şi în raport cu combatanţii, situaţi în limitele ierarhiei militare, care în principiu posedă un număr mai mare de limitări în comparaţie cu orice structură civilă. Individul devine şi mai ascultător graţie educaţiei în cadrul sistemului militar şi pregătirii colective spre confruntare cu inamicul, care deseori este demonizat şi lipsit de orice criterii omeneşti.

Stanley Milgram consideră că dispariţia responsabilităţii personale reprezintă rezultatul cel mai grav al supunerii autorităţii.4 Deşi în asemenea situaţii individul comite fapte, care se pare că vin în contradicţie cu conştiinţa sa, ar fi incorect să concluzionăm că lipseşte însăşi simţul spiritual. Faptul constă în aceea că acest simţ îşi schimbă în mod cardinal focusul. Persoana nu percepe ideile valorice referitor la faptele comise. De aici înainte preocuparea sa ţine de ceea ca să se prezinte demn de încrederea acordată de autoritate.

Situaţia în care se află combatantul deferă de cea în care se află persoana care, fiind presată de autoritate, este obligată să se supună, însă această supunere va avea loc doar pe parcursul exercitării acestei presiuni atât timp cât factorii externi sunt destul de puternici. Procesul de supunere a combatantului este influenţat nu doar factorii externi, supunerea are şi o motivaţie internă. De regulă, persoana acceptă acea interpretare a faptei — care este dată de persoana autoritară legală. Altfel spus, deşi acţiunea este comisă de un subiect, aceasta permite autorităţilor să facă unele concluzii referitor la importanţa acţiunii comise. Anume refuzul de la competenţele ideologice de către subiect şi constituie esenţa originii cognitive a supunerii. În caz că cei din jur sau situaţia concretă corespunde noţiunii date de persoana autoritară, o oarecare formă de acţiune va fi pentru subiect legitimă. Iată de ce tandemul autoritate-subiect nu poate fi privit ca o relaţie în cadrul căreia şeful impune celui ce se opune o oarecare formă de comportament. Subiectul acceptă determinarea situaţiei, ce emană de la persoana autoritară şi îndeplineşte benevol acele acţiuni la care se aşteaptă.

Cel mai clar diferenţa dintre supunere şi conformism se observă după comiterea faptei, adică ea se observă în procesul expunerii faptei comise de către subiectul în cauză. Subiectele neagă conformismul şi în calitate de motiv al faptelor sale duc la supunere. Cercetările în domeniul psihologiei sociale demonstrează că aceste două evenimente (supunerea autorităţii şi conformismul în raport cu gruparea) se intensifică reciproc, fapt ce permite menţinerii unui nivel înalt de supunere ordinelor (exprese sau mai puţin exprese).

Spirala violenţei

Combatanţii ce au luat parte la operaţiunile militare şi au fost supuşi înjosirilor, astfel fiind traumaţi, peste un oarecare timp încep ei înşişi să încalce normele de drept internaţional umanitar.

Aceasta ţine de două procese, ele fiind interdependente duc la declanşarea violenţei:

1 cercul vicios al răzbunării, ce influenţează combatantul „victimă“ (persoana ce a suportat violenţa faţă de proprietatea sa, cei apropiaţi sau el însuşi) la comiterea încălcărilor dreptului internaţional umanitar;

2 o nouă tranşă de încălcări apărute din încălcarea anterioară a principiilor umanitare.5

O asemenea evoluţie a evenimentelor nu poate fi scăpată din vedere, în special luându-se în consideraţie faptul, că printre combatanţii ce au luat parte la operaţiunile militare o bună parte a avut de suferit în rezultatul conflictului.

Chiar şi-n rândurile forţelor armate se întâmplă cazuri de violenţe extreme. În forţele armate ale unor state se admit acte de violenţă faţă de proprii militari. Anula în rezultatul unui comportament dur decedează sau se sinucid un număr foarte mare de soldaţi tineri, iar un număr şi mai mare — dezertează, pentru a scăpa de un asemenea comportament. Cum putem presupune în asemenea situaţie că combatantul va respecta principiile dreptului internaţional umanitar faţă de inamic, în timp ce el însuşi a devenit victimă a unui comportament dur, a înjosirilor din partea propriilor comandanţi?

Comportament patologic

Încălcările dreptului internaţional umanitar nu sunt întotdeauna comise de oameni bolnavi sau cu psihica dereglată.

În general, starea de războiul contribuie la comiterea infracţiunilor. Doar un număr mic de oameni se folosesc de situaţie pentru a-şi permite să comită crime doar pentru propria plăcere. Însă, în timpul luptei procentajul combatanţilor ce poate pierde controlul asupra sa creşte, deseori sub influenţa drogurilor sau a alcoolului.

Marele vacuum dintre cunoştinţă, atitudine şi comportament

Studiul efectuat şi practica ne demonstrează că există o diferenţă foarte mare între cunoaşterea de către combatant a normelor umanitare şi nedorinţa deseori a le respecta în timpul operaţiunilor militare.

Doar cunoaşterea nu este suficientă pentru formarea atitudinii pozitive vis-à-vis de normele de drept sau pentru organizaţia responsabilă pentru popularizarea lor. Mai mult, atitudinea pozitivă faţă de norme — chiar şi respectarea lor sinceră — nu presupune că combatantul le va urma în situaţia reală de luptă.

Practica ne demonstrează, că combatanţii acceptă caracterul imperativ al normelor de ordin general (interzicerea unor acţiuni în timp de război sau interzicerea atacului asupra populaţiei civile), inclusiv ceea ce se referă la aplicarea lor.

Autoizolarea morală

Între recunoaşterea şi respectarea normelor umanitare apare o prăpastie din cauza unor mecanisme, acţiunea cărora duce la autoizolarea moralăa combatantului şi încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar. Aceste mecanisme sunt: îndreptăţirea încălcărilor şi deumanizarea inamicului.

Individul matur, de regulă, se conduce de normele morale şi evită acţiunile ce la încalcă, pentru ca ulterior să condamne propriile fapte şi să nu se simte vinovat. Pentru ca aceste mecanisme să înceapă să acţioneze este necesară activizarea lor din start. Însă, există diferite posibilităţi de a evita activizarea lor. Autoizolarea morală este un proces dificil, iar faptele ilegale sunt rezultatul interdependenţei factorilor personali şi sociali, precum şi a influenţei mediului extern. Pentru combatanţi, după cum a fost spus, sunt caracteristici supunerea autorităţii şi conformismul de grup. La ele putem adăuga îndreptăţirea faptelor ilegale.6

Persoana ce a comis fapta ilegală, deseori se vede nu în calitate de călău, ci victimă. Ea se simte victimă, crede în aceea că este victimă şi ei i se impune ideea că ea este victimă. Luate în ansamblu, acestea i-ar fi acordat dreptul să omoare şi să comită atrocităţi. Această persoană face parte din tabăra celor învinşi, înjosiţi, privaţi de bunuri, victime a Istoriei etc. Ea nu doar că apare în calitate de victimă — este mare probabilitatea că situaţia se poate repeta. Iată de ce în viziunea „victimei“, ea trebuie să-l omoare pe inamic cât mai repede posibil. Starea impusă de calitatea de „victimă“ şi riscul real sau cel puţin imaginar de a reveni într-o situaţie asemănătoare, îndreptăţeşte aplicarea oricăror metode pentru a ajunge la adevăr.

Una din cauzele înaintate deseori pentru a-şi îndreptăţi încălcările dreptului internaţional umanitar — sunt de genul: că acest popor, grup etnic, rasă sau ţară, ce-şi apără dreptul la existenţă, nu-şi poate permite luxul de a ţine cont de obiectivele umanitare şi normele de drept internaţional umanitar, dat fiind că aceasta-i poate face mai slabi. Pentru un asemenea popor scopul îndreptăţeşte mijloacele. Cred că exemple ar fi putut fi aduse zeci şi zeci, acest criteriu fiind caracteristic practic pentru toate conflictele armate. În general, putem spune că „morala generală“ cedează în faţa „moralei atingerii scopului“. Combatanţii pot admite că un anumit comportament contravine normelor unei morale absolute, însă ei vor spune, că circumstanţele le fac nu admisibile, ci şi necesare.

Este posibilă situaţia, în care combatanţii pot conştientiza că faptele sale sunt ilegale, însă la moment ele pot fi considerate legale, reieşind din circumstanţele create. Printre îndreptăţirile, deseori aduse de combatanţi, este referirea la acţiunile inamicului. În caz că partea adversă încalcă sau doar este prezumat în încălcarea normelor de drept internaţional umanitar, combatanţii vor spune că nerespectarea dreptului internaţional umanitar de către ei este îndreptăţită. Pe lângă răzbunare — iar aici deseori prioritate au emoţiile — pentru îndreptăţirea comportamentului criminal se fac referinţe la ceea că aceste acţiuni reprezintă contramăsuri.

Pentru camuflarea crimelor de război, comise în timp de conflict armat, sunt folosiţi diferiţi termeni, cum ar fi: „evenimente“, „acţiuni poliţieneşti“, „operaţiuni contrateroriste“, „atingerea obiectivului“, „lovitură chirurgicală“ etc.

Încercarea de a îndreptăţi nu comportamentul ci urmările grave are drept scop negarea, ignorarea sau minimalizarea acestor urmări. Metodele contemporane de război, ce permit omorârea la distanţă simplifică utilizarea unor asemenea îndreptăţiri, în special în cazurile în care aceste acţiuni au loc în lipsa reprezentanţilor mas media, care ar putea arăta situaţia reală. Practica ne demonstrează că unui om îi este greu să-şi omoare semenii săi la distanţă mică şi că pentru depăşirea acestei stări este necesar de o pregătire specială. În conflictele în care sunt utilizate mijloace contemporane de război, ce permit omorul la distanţă sau pe ecranul computerului, mecanismele neuropsihologice, ce ar împiedica comiterea actelor de omor — nu sunt activizate.

Imaginea inamicului în mod evident sau mai puţin este deumanizat, el apărând în calitate de parazit care trebuie distrus. Uneori inamicul este comparat cu o maladie care trebuie eliminată. Cum numai politicienii, jurnaliştii, savanţii, judecătorii şi intelectualii încep a compara inamicul cu un virus sau cu un parazit, combatanţilor le este mai simplu nu doar să-i atace, ci să explice cel mai neadecvat comportament, fiind convinşi că aceasta este necesar şi corect.

Apoi încep a fi aplicate mecanismele de distanţare. La distanţă fizică, despre care s-a vorbit, se adaugă distanţa psihologică. Este ignorată prezenţa calităţilor umane la partea adversă, ea este întruchipată cu cele mai rele caracteristici, ce au intenţii grave şi un comportament inuman: „Noi suntem mai superiori, iar ei sunt mai inferiori“, „Lupta noastră este sinceră, noi luptăm pentru fapta nobilă. Ei luptă pentru interesele sale criminale, obiectivele sale pot fi doar condamnate“. Este posibilă chiar transmiterea vinovăţiei însăşi victimelor: „Deseori ei însuşi sunt vinovaţi în ceea ce are loc cu ei“.

Rămâne să adăugăm, că conceperea unei şi aceeaşi fapte din punctul de vedere al victimei şi al infractorului — poate să difere în mod esenţial. Însă, pentru a înţelege psihologia infractorului, este necesară distanţarea de la punctul de vedere al victimei. Dacă victima, acordând o apreciere morală evenimentelor petrecute, de regulă utilizează fonul alb-negru, atunci infractorul — diverse tonuri gri.

Progresarea naturii autoizolării morale

Autoizolarea morală este nu doar un proces lent, el este decisiv pentru comportament, atunci când în condiţiile în care sunt comise faptele îşi găseşte fundament pentru viitoarele acţiuni.

Psihologul Erwin Straub a atenţionat că normele de grup se schimbă treptat şi comportamentul faţă de victime evoluţionează. Ceea ce iniţial era de neconceput devine mai întâi acceptabil, iar mai apoi — ceva normal.7

În opinia lui Straub violenţele în masă şi evident violenţele în grup suferă unele schimbări. Unii indivizi şi unele grupări sunt supuşi schimbărilor în rezultatul propriilor acţiuni. Acţiunile ce aduc pagube celor din jur în lipsa factorilor de reţinere, duc la apariţia schimbărilor ce au loc în cadrul însăşi a încălcărilor, în viziunea membrilor de grup şi-n sistem în general, ceea ce face posibil comiterea în viitor a unor fapte ce vor aduce şi mai mari pagube. În procesul unei asemenea evaluări, persoana umană, normele sociale şi cultura sunt supuse unor modificări, care ulterior vor duce la simplificarea procesului de aplicare a violenţei şi o face şi mai reală.8

Aceste modificări sunt determinative pentru comportamentul, care în cadrul unor acţiuni deja comise, este în căutarea argumentelor pentru acţiunile ulterioare. Orice acţiune comisă de individ o influenţează pe cea ulterioară şi face dificil procesul de modificare a comportamentului, dat fiind că dacă individul va înceta să se comporte ilegal, el va fi nevoit să recunoască că tot ce a făcut până acum a fost rău. De aceea este cu mult mai simplu să influenţezi o persoană ce recunoaşte că a comis greşeli, decât una care este în căutarea îndreptăţirii faptelor comise.

Popularizarea dreptului internaţional umanitar de către CICR

Rolul CICR nu trebuie să rămână neapreciat, deoarece, pe de o parte, ea permite determinarea limitelor, iar pe de altă parte, apare în calitate de factor, ce în mod indirect limitează escaladarea procesului de violenţă în care este antrenat combatantul.

Dacă într-adevăr, combatantul care se consideră victimă insistă asupra aplicării normelor de drept internaţional umanitar doar în acea măsură în care este familiarizat, atunci trebuie să recunoaştem că eforturile CICR referitor la popularizarea cunoştinţelor în domeniul dreptului internaţional umanitar — fie în cadrul activităţii referitor la propagarea cunoştinţelor sau a altor acţiuni concrete — nu sunt în zădar. În orice caz putem confirma că CICR contribuie la abţinerea încadrării combatanţilor într-un nou proces de violenţă.

Popularizarea cunoştinţelor în domeniul dreptului internaţional umanitar poate deveni chiar contraproductivă, în cazurile în care acţionează mecanismele autoizolării morale. Practica ne demonstrează că combatanţii ce declară că au stabilit relaţii de încredere cu CICR la nivel personal, sunt mai bineveniţi să aplice normele de drept internaţional umanitar. Aceasta se explică parţial prin faptul că „acţiunea este cea mai bună metodă de răspândire a cunoştinţelor“. Însă în cazul dat trebuie să atragem atenţia la două momente importante: încrederea în CICR, care trebuie să existe la combatant este în mare măsură motivată prin criteriile personale şi nu factorii de grup şi apare în procesul activităţii şi nu a transmiterii informaţiei şi a cunoştinţelor.

În legătură cu aceasta menţionăm, că deşi influenţa grupului apare ca un factor important în determinarea comportamentului combatantului, factorii individuali nu trebuie ignoraţi şi nu trebuie excluşi.

Alţi factori non-juridici de prevenire a crimelor de război

Practica acumulată timp de mai mulţi ani în calitate de expert al CICR şi al UNHCR, ne-a permis să constatăm, că în urma chestionării combatanţilor se evidenţiază două probleme bine cunoscute specialiştilor:

1 argumentele celor chestionaţi, ce ţin de interpretarea principiului distincţiei dintre populaţia civilă şi combatanţi;

2 argumentele folosite deseori, cum că încălcarea dreptului internaţional umanitar au fost comise ca răspuns la comportamentul respectiv al părţii adverse.

Necesitatea de a face distincţie între populaţia civilă şi combatanţi — unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional umanitar — deseori era exprimat nesigur încă până nu demult. Putem să ne referim la exemplul adus din timpul războiului din Vietnam, când regulile de utilizare a forţei pentru soldaţii americani, doar în mod formal aminteau despre necesitatea respectării şi recunoaşterii a principiului distincţiei dintre combatanţi şi necombatanţi.9 În realitate, ele prevedeau un alt principiu de distincţie — între „cei loiali“ şi „cei neloiali“, combatanţi „prieteni“ şi combatanţi „inamici“.10 Deşi delegaţii CICR sunt de părere că procesul de aplicare a acestei distincţii deseori este dificil, ei consideră că încălcările dreptului internaţional umanitar în mare parte au loc din cauza atacării în mod intenţionat a populaţiei civile şi nicidecum nu sunt urmări ale dificultăţilor obiective ce ţin de determinarea cărei categorii se atribuie persoana în cauză. Aceste două probleme trebuie separate. În unele cazuri se consideră că persoanele civile îşi pierd statutul respectiv, dat fiind că se consideră că ei volen non volen îşi aduc aportul la acţiunile inamicului. În cazul de faţă distincţia dintre populaţia civilă şi combatanţi, pe care o face dreptul internaţional umanitar, cedează locul distincţiei între culpabili şi cei nevinovaţi. În alte cazuri nu există nici o problemă pentru a determina că acestea sunt persoane civile, însă în pofida statutului lor civil, contra lor este comis atacul intenţionat.

O altă problemă, care este permanent atenţionată de specialişti — este cea a contramăsurilor. Deşi părţilor la conflict li se poate aminti că ele şi-au asumat angajamentul unilateral de a respecta normele dreptului internaţional umanitar şi să le aplice indiferent de comportamentul părţii adverse, în realitate, în timp de conflict armat, comportamentul individual şi cel colectiv, de regulă este dirijat de legea răzbunării — lex talionis.

Orice grupare armată, ce este capabilă să desfăşoare operaţiuni asemănătoare operaţiunilor militare, posedă o oarecare structură — în fruntea ei se află unul sau câţiva conducători, există un oarecare nivel de organizare, care la rândul său poate fi diferită, dar care în acelaşi timp este prezentă şi de aceea trebuie determinată. Ele urmăresc obiectivele sale, se conduc de unele strategii, se bazează pe diaspore, întreţin legături cu lumea interlopă, au surse de finanţare, coduri de comportament etc. Luând în consideraţie mecanismele enumerate anterior (autoizolarea morală, supunerea autorităţii etc.) sunt prezente şi-n cadrul acestor grupări armate, organizaţiile umanitare vor proceda corect dacă vor exclude termeni de genul „conflict destructurizat“, precum şi vor întreprinde eforturi pentru a putea cunoaşte mai bine aceste grupări, conlucrând cu ele mai efectiv.

Aportul actorilor non-etatici la monitorizarea subiectului abordat

Dreptul internaţional umanitar trebuie privit în acelaşi timp ca un instrument juridic şi politic, şi nicidecum nu etic, să ne concentrăm în special asupra popularizării cunoştinţelor referitor la normele de drept şi nu asupra valorilor morale care stau la origine, deoarece crearea impresiei privind autonomia morală a persoanei înarmate este greşită.

Nu negăm faptul că persoana acţionează în conformitate cu criteriile morale, dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem, că devenind combatant, tot această persoană, în unele împrejurări, este supusă influenţei unor alţi factori. Practica ne demonstrează că dreptul internaţional posedă un caracter universal în sensul, că el este acceptat de persoane ce reprezintă comunităţi cu cele mai diverse tradiţii culturale, ce se bazează atât pe reguli religioase, cât şi laice. În plus, constatăm, că deşi aceste persoane acceptă dreptul internaţional umanitar din punct de vedere normativ, ele sunt mai puţin receptive faţă de încălcările normelor de drept. Altfel spus, pentru a abţine combatantul de la o eventuală participare la o nouă violenţă, este mai eficientă poziţia, conform căreia există norme de drept şi nu recunoaşterea existenţei unor cerinţe morale.

Eforturile depuse pentru obţinerea unei atitudini tolerante faţă de victimele conflictului armat, în cel mai bun caz vor fi ineficiente. În cel mai rău caz, duce la formarea unei aprecieri subiective şi bazarea pe unele autorităţi morale, care pot fi ignorate mai uşor în comparaţie cu normele de drept. Încercările de a îndreptăţi acţiunile inumane, despre care s-a vorbit anterior, pot da combatantului posibilitatea „excluderii“ simţului vinovăţiei, normele morale fiind interpretate larg, pe când atribuirea acţiunilor sale a unui caracter legal va fi imposibilă. Norma de drept stabileşte interdicţia în mod expres, în timp ce valorile umane sunt mai relative, mai slab determinate şi acordă o mai largă posibilitate de manevră pentru alegerea acţiunilor.

Criteriile necesare pentru o mai strictă respectare a normelor de drept internaţional umanitar sunt: studierea dreptului internaţional umanitar de către forţele armate; elaborarea unor ordine exprese referitor la acţiunile presupuse şi aplicarea sancţiunilor efective în cazul încălcării lor.

În general, comportamentul combatanţilor este reglementat de trei factori:

1 locul pe care îl ocupă în grupare, fapt ce îl impune să se comporte în conformitate cu cerinţele grupării;

2 situarea în structura ierarhică, fapt ce-l impune să se supună autorităţii (pe care o consideră legitimă sau această autoritate îl constrânge la un asemenea comportament);

3 procesul autoizolării morale impus prin starea de război, ce permite aplicarea violenţei faţă de cei ce care au fost determinaţi ca inamici.

Cele spuse se reduc la formula iniţială — pregătirea teoretică a combatanţilor, ordinele exprese şi pedepsele dure — sunt cele mai binevenite pârghii în procesul ridicării nivelului respectării normelor dreptului internaţional umanitar.

Pentru ca combatanţii să respecte normele dreptului internaţional umanitar, norma de drept trebuie să fie exprimată în formă de mecanisme concrete, la fel trebuie să existe măsuri practice, graţie cărora eficacitatea nivelului de respectare al dreptului va creşte. Atunci când aceasta este posibil, inclusiv în cadrul conlucrării cu membrii grupărilor armate, ce nu reprezintă statul, trebuie de avut o atitudine complexă. Se subînţelege o asemenea atitudine, conform căreia normele de drept internaţional umanitar nu doar sunt luate în consideraţie la elaborarea politicii militare, ci sunt studiate de corpul de ofiţeri şi soldaţi, astfel ele devenind un element component al întregului proces de instruire — dar şi mai important — sunt luate în consideraţie de instituţiile militare la elaborarea ordinelor — atitudine, în rezultatul căreia comportamentul combatanţilor în mare măsură va corespunde normelor dreptului internaţional umanitar.

Evident că neexecutarea ordinului trebuie pedepsită. Sancţiunile care au un rol primordial în formarea comportamentului combatantului pot fi diverse: disciplinare, penale sau sociale. Sancţiunile disciplinare şi penale trebuie aplicate atât ca formă de prevenire, cât şi în calitate de exemplu pentru alţii. Important ca autorităţile să ia măsuri chiar şi faţă de încălcările ce nu sunt considerate crime de război, în scopul asigurării disciplinei în rândul forţelor armate şi a neadmiterii escaladării violenţei, când încălcările vor deveni tot mai admisibile în viziunea celor ce le comit.

Pentru CICR, precum şi pentru alte organizaţii umanitare important este nu convingerea combatanţilor să se comporte altfel, adresându-se fiecărui în parte, ci influenţarea asupra autorităţilor — începând de la iniţiatorii oricăror tendinţe a violenţelor „neadmise“ şi finalizând cu cei ce elaborează argumentări politice, ideologice şi etice în scopul deumanizării inamicului.

Dacă e să vorbim despre concepere şi comportament în raport cu dreptului internaţional umanitar, menţionăm că între combatanţi şi persoanele civile sunt diferenţe esenţiale. Colaboratorii CICR trebuie să cunoască şi să conştientizeze aceste deosebiri, pentru ca să poată determina politica ce are drept scop prevenirea încălcărilor dreptului internaţional umanitar, în special în raport cu aceste grupuri de populaţie. În special, CICR trebuie să conştientizeze expres care sunt obiectivele urmărite, deoarece metodele de popularizare a cunoştinţelor şi influenţa asupra conceperii, precum şi comportamentul diverselor grupuri de populaţie diferă între ele şi resursele pe care le posedă CICR trebuie coordonate în aşa fel, ca să fie posibilă formularea strategiei activităţii ce are drept scop prevenirea încălcărilor.

Trebuie mai bine de conştientizat factorii ce influenţează comportamentul persoanei înarmate, deoarece de aceasta depinde alegerea strategiei de influenţare. Scopul ei va deveni nu convingerea unui individ în necesitatea de a-şi alege modul de comportament ce ar corespunde cerinţelor dreptului internaţional umanitar, ci convingerea unor grupări mai mult sau mai puţin structurate, organizate în baza principiului ierarhic, în respectarea normelor menţionate. Aceasta înseamnă că nu există nici o necesitate de a asigura respectarea lor de către fiecare membru al grupării luat în parte. Deşi, este evident că modelul de comportament, acceptat graţie propriei convingeri este mai trainic în comparaţie cu modelul impus prin constrângere. Putem constata, că persoanele ce sunt supuse influenţei mecanismelor autoizolarea morală şi care se supun autorităţii, legitimitatea căreia o acceptă, practic de fiecare dată execută ordinele, chiar dacă acestea contravin normelor morale.

În plus, trebuie să menţionăm, că dacă dorim ca combatantul să respecte normele dreptului internaţional umanitar, cu mult mai important este să influenţăm comportamentul şi nu conceperea. În general, CICR acceptă să convingă, care este un act comunicativ îndreptat spre schimbarea stării psihice a individului în contextul în care acesta păstrează sau consideră că păstrează o oarecare libertate. Or, libertatea de acţiune reprezintă un element esenţial al convingerii de a conlucra cu ea. În situaţia persoanelor înarmate convingerea este în stare — în unele împrejurări şi deseori în mod limitat — să fie un mijloc efectiv de influenţare. Însă eforturile principale de influenţare a comportamentului combatantului trebuiesc întreprinse în altă direcţie — includerea normelor dreptului internaţional umanitar în ordinele militare, politica structurii corespunzătoare şi procesul de instruire.

Încheiere

Studiul efectuat ne permite să constatăm nişte realităţi pozitive, din punctul nostru de vedere, cu care se confruntă DIU în contextul conflictelor armate contemporane. Or, interpretarea largă a diverselor domenii ale dreptului internaţional în doctrină, dar şi în practica judiciară internaţională, ne permit să presupunem că astăzi nici o instituţie de drept internaţional nu poate fi examinată în afara unui sistem de instituţii şi prevederi interdependente, ceea ce acum 20-30 de ani era practic greu de imaginat. Astfel, procesul respectiv permite să eliminăm posibilitatea apariţiei unui vacuum

Încercăm să mergem şi mai departe, în special în susţinerea DIU, care ar putea servi drept exemplu şi pentru alte sisteme normative, inclusiv internaţionale şi naţionale. Ne referim la Clauza Martens pronunţată în 1907, în cadrul Conferinţei de pace de la Haga, clauză care rămâne şi astăzi o sursă importantă, în pofida faptului că DIU este la moment una din cele mai codificate ramuri de drept internaţional. În egală măsură, cele spuse se referă şi la justiţia tranziţională, în contextul în care, ea reprezintă una din instituţiile cele mai tinere ale DIU, iar acest fapt îi permite să moduleze combinarea diverselor formule pentru atingerea obiectivelor propuse. Trebuie să apreciem tendinţele menţionate, ori, atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic, se observă o recunoaştere a caracterului cutumiar al unor prevederi normative. Chiar dacă nu vorbim expres despre recunoaşterea în calitate de precedent judiciar a unor hotărâri ale tribunalelor internaţionale, ale tribunalelor hibrid, dar şi ale instanţelor naţionale în materie de justiţie tranziţională, jurisprudenţa respectivă influenţează mult conceperea de către factorii de decizie responsabili de implementarea politicilor respective.

Studiul efectuat s-a bazat în mare parte pe o analiză socio-psihologică a comportamentului participanţilor la un conflict armat, lucru care poate fi analizat prin analogie şi în cazul punerii în aplicare a procesului de reconciliere a societăţii. Or, până la urmă, cei ce comit încălcări grave sub regim autoritar, sunt influenţaţi, de regulă, de aceiaşi factori, iar încercarea de a preveni un asemenea comportament, are obiective similare cu cele ale justiţiei tranziţionale în general — asigurarea intereselor victimelor şi neadmiterea, după posibilităţi, a unor ilegalităţi, care pot duce la dezbinarea societăţii pentru o perioadă nedeterminată, evident cu prezenţa efectelor negative respective.

Lucrarea a fost prezentată la 01.11.2018.

1 Daniel Muñoz-Rojas and Jean-Jacques Frésard. The Roots of Behaviour in War: Understanding and Preventing IHL Violations. In: International Review of the Red Cross. Nr. 853, 2004, pp. 189-205 [on-line] https://www.icrc.org/en/doc/assets/files/other/irrc_853_fd_fresard_eng.pdf (accesat la 12.10.2018).

2 Idem, p. 191.

3 Idem, p. 193.

4 Harry Perlstadt. Michigan State University. Theoretical & Applied Ethics 2013, 2(2), 53-77. Milgram’s Obedience to Authority: Its Origins, Controversies, and Replications [on-line] https://www.researchgate.net/publication/316559861_Milgram’s_Obedience_to_Authority_Its_Origins_Controversies_and_Replications (accesat la 12.10.2018).

5 Daniel Muñoz-Rojas and Jean-Jacques Frésard, op. cit., p. 198.

6 Idem, p. 199.

7 Erwin Straub. The roots of evil: Social conditions, culture, personality, and basic human needs. In: Personality and Social Psychology Review, Vol. 3, № 3, 1999, pp. 179-192 [on-line] http://acme.highpoint.edu/~msetzler/FYS/FYSreadings/Staub.RootsOfEvil.PersSocPsyRev.99.13.pdf (accesat la 12.10.2018).

8 Idem, p. 181.

9 Idem, p. 183.

10 Idem, p. 184.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro