ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Autodeterminarea și secesionismul teritorial (partea II)

Victor POPA, doctor habilitat, profesor universitar (ORCID: 0000-0001-7152-9954)

Self-Determination and Territorial Secessionism (Part II)

The right of peoples to decide their fate is one of the fundamental principles of international law, adopted in the context of the decolonization process of Africa and Asia after the Second World War. The interpretation of this principle from the point of view of the contemporary concept provides for the right to autonomy, including economic and cultural, but not separatism.

The disintegration of the ex-USSR and ex-Yugoslavia sparked new discussions on the concept, largely influenced by non-legal factors. However, the right of peoples to self-determination should be reviewed only in the context of the other principles of international law and, in particular, the sovereign equality of states and their territorial integrity.

Keywords: self-determination, separatism, secessionism, autonomy, people, nation, territory.

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele constituie unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional, fiind adoptat în contextul procesului de decolonizare a Africii și Asiei după cel de-al Doilea Război Mondial. Interpretarea acestui principiu din punct de vedere al conceptului contemporan prevede dreptul la autonomie, inclusiv economică și culturală, dar nicidecum nu separatism. Destrămarea ex-URSS și a ex-Iugoslaviei a trezit noi discuții asupra conceptului respectiv, în mare a parte acest proces fiind influențat de factori non-juridici. Or, dreptul popoarelor la autodeterminare trebuie examinat doar în contextul celorlalte principii ale dreptului internațional, în special egalitatea suverană a statelor și integritatea teritorială.

Cuvinte-cheie: autodeterminare, separatism, secesionism, autonomie, popor, națiune, teritoriu.

Secesionismul transnistrean

Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Motivul formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat în 1989 legislația privind limba de stat în baza grafiei latine, ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către directorii întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stîngă a Nistrului.

În scopul de a-i atribui acestui conflict socio-politic un caracter etnic, liderii separatiști au inventat conceptul de „popor transnistrean“, urmat de speculaţii destul de primitive cu privire la „dreptul naţiunilor la autodeterminare“. E necesar să subliniem, că din punct de vedere al componenţei etnice populaţia din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova. Conform unor date statistice, în această regiune locuiesc:

populaţie băştinaşă — 69,6%;

ucraineni — 11,2 %;

ruşi — 9,4%;

găgăuzi — 4,0%;

bulgari — 1,9%;

alte naţionalităţi — 1,9%.

Această statistică demonstrează elocvent faptul că, băştinaşii care constituie circa 70% fac parte din masivul central al Republicii Moldova, numiți moldoveni, care în virtutea unor consecinţe istorice, (destrămarea imperiului sovietic) sau autodeterminat într-un stat suveran și independent numit Republica Moldova. Ucrainenii, ruşii, bulgarii care populează această zonă nu constituie un popor distinct, ci reprezintă minorități naţionale, sau grupuri etnice, care sau desprins din masivul central al naţiunilor din care fac parte (Rusia, Ucraina, Bulgaria).1

Sub acest aspect, minorităţile naţionale ruse, ucrainene, bulgare care locuiesc pe teritoriul din partea stângă a râului Nistrului (regiunea Transnistria) nu se deosebesc prin nimic de semenii lor care locuiesc pe teritoriul din partea dreaptă a râului Nistru şi care recunosc faptul că aparţin de minorităţi naţionale care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova.

În realitate, Federaţia Rusă utilizează conflictul Transnistrean pentru a nu admite consolidarea statalităţii Republicii Moldova, şi ieşirea Republicii Moldova din sfera de influenţă a Rusiei prin aderarea ei la NATO şi UE.2

Teritoriul Republicii Moldova din stânga Nistrului numit Transnistria, în strânsă colaborare cu Armata a 14-a unitate militară a armatei sovietice, iar apoi trecută sub jurisdicția Federațâiei Ruse, la 2 septembrie 1990 se proclamă „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană“, iar la 25 august 1991 îşi proclamă independenţa plasându-se sub protecţia militară şi politică a Rusiei.

Conflictul armat, a fost dezlănţuit de către regimul separatist, condus de Igor Smirnov după puciul din august 1991, în toamna aceluiaşi an, cu sprijinul comandamentului trupelor districtului militar Odessa, atunci sub conducerea „organizaţiilor sociale“ ale acestora a început distrugerea sistematică a organelor guvernamentale centrale şi a structurilor de drept ale Moldovei, în raioanele din stînga Nistrului.

Conflictul armat, sub pretextul lozincilor de protejare a drepturilor minorităţilor naţionale, s-a desfăşurat în 1992. Republica Moldova, care nu avea o armată proprie, ci doar unităţi de poliţie, a trebuit să facă faţă unor forţe superioare numeric şi ca dotare cu arme provenind din depozitele Armatei a 14-a dislocate în Tiraspol.

Conflictul s-a finalizat odată cu convenţia încheiată între Boris Elţin şi Mircea Snegur la 21 iulie 1992. Prin acest acord s-a înfiinţat o Comisie Unificată de Control, formată din reprezentanţi ai Chişinăului, Tiraspolului, Federaţiei Ruse şi OSCE, care era însărcinată cu deţinerea controlului efectiv asupra zonei de securitate, adică asupra localităţilor în care s-au desfăşurat confruntări violente. Sarcina Comisiei a fost să identifice şi să soluţioneze potenţialele conflicte. Comisia funcţiona prin consens, ceea ce dădea Rusiei o pârghie majoră de influenţare a deciziilor. Din acest motiv, Moldova nu a putut obţine eliminarea forţelor armate transnistrene ce se aflau (contrar acordului din 1992) în zona de securitate, teoretic sub controlul exclusiv al forţelor de menţinere a păcii.

O a doua etapă a crizei a început odată cu semnarea în 1994 a unei declaraţii comune Mircea Snegur (Președintele Republicii Moldova) — Igor Smirnov (liderul separatist de la Tiraspol), contrasemnată şi de reprezentantul OSCE şi de un reprezentant al preşedinţiei ruse. Dacă până atunci criza avea o componentă militară, iar acordurile semnate vizau în primul rând încetarea focului şi menţinerea păcii, de aici încep dezbaterile juridice şi constituţionale asupra statutului Transnistriei în cadrul Moldovei, precum şi stabilirea unui sistem de garanţii reciproce împotriva întoarcerii la conflict.

Acesta este momentul în care începe eliminarea barierelor pentru agenţii economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele pentru redresarea economică a zonei şi, în virtutea acordurilor de liber tranzit vamal, a condus la transformarea Transnistriei într-un „rai“ al crimei organizate, al evaziunii fiscale şi traficului ilicit. Republica Moldova a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnistria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Transnistria şi-a „legitimat“ astfel frontierele faţă de statul faţă de care era în conflict legal şi constituţional.

Ulterior, Transnistria a început să preseze tot mai mult pentru semnarea unui document care să statueze clar anumite principii prin care să dezvolte relaţiile dintre aceasta şi autoritățile centrale ale republicii. Presat de Rusia şi după mai multe ezitări, preşedintele Petru Lucinschi a semnat la 8 mai 1997 un memorandum (memorandumul Primakov) pregătit de experţii ruşi prin care era introdusă noţiunea incertă de „stat comun“, care definea cadrul relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol.

Statul comun însemna frontier comună, spaţiu economic şi juridic comun, spaţiu comun de apărare, spaţiu social comun. Problemele au apărut din cauza faptului că părţile în conflict au înţeles într-un mod diferit definirea acestui statut comun. Chişinăul concepe Moldova ca un stat unitar, suveran, cu organe centrale ale puterii, subiect unic de drept internaţional, în cadrul căruia Transnistria posedă o largă autonomie regională. Transnistria vede în statul comun o confederaţie a doi actori cu statut egal (inclusiv subiecţi diferiţi de drept internaţional) care, prin acord, pot să decidă formarea unor organe care să aibă atribuţii la nivel republican. Unul dintre efectele memorandumului Primakov a fost că Transnistria a câştigat dreptul de a elibera documente vamale de export — nu mai era vorba de situaţia prin care Chişinăul tolera tranzitul vamal transnistrean şi aplica ştampila vamală, ci ceda Tiraspolului integral dreptul de a folosi această ştampilă.

În anii 2002—2003 au apărut mai multe planuri de federalizare a Republicii Moldova ca singură soluţie de ieşire din conflict. Unul dintre ele a fost propus de către OSCE în iulie 2002 şi era bazat pe principiile federalismului aşa cum sunt ele înţelese în Occident: proporţionalitate în reprezentarea la centru, egalitate între părţile componente etc.

Periodic, Kremlinul readuce în atenţie, pe diferite căi, prin planuri concrete supuse official atenţiei publice — cum ar fi planul propus în noiembrie 2003 de un membru al staff-ului preşedintelui rus, Dimitri Kozak. Acesta propunea părţilor implicate soluţionarea conflictului prin intermediul federalizării Republicii Moldova. Planul numit „Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat“ era un proiect de constituţie pentru viitoarea federaţie moldoveană şi a fost propus direct Moldovei, fără acordul OSCE, ceea ce a făcut clară intenţia Federaţiei Ruse de a nu implica în nici un fel comunitatea internaţională şi de a păstra problema în cadrul CSI.

În viziunea Planului Kozak, Federaţia vizată urma să fie asimetrică, prin faptul că Transnistriei i se conferea un statut inegal faţă de cel al Basarabiei. Planul Kozak se baza pe o concepţie de sorginte sovietică a federalismului, transpunerea lui putând genera o confederaţie cu tendinţă dezagregativă, de vreme ce două dintre părţi — Transnistria şi Autonomia Găgăuză — căpătau dreptul la referendum pentru a stabili dacă mai doresc sau nu să aparţină Republicii Moldova şi drept de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă care ar fi „contravenit intereselor lor“.

Kozak propunea în planul lui trei tipuri de competenţe în interiorul noului stat: ale federaţiei, ale părţilor componente şi unele reunite. Planul conţinea însă prevederi care riscau să cauzeze blocaje şi noi conflicte. De exemplu, în Camera Inferioară, aleasă prin reprezentare proporţională, legislaţia urma să fie votată cu majoritate simplă, dar avea nevoie de acordul Senatului, care urma să fie disproporţionat ales — 13 membri aleşi de camera inferioară, 9 de Transnistria şi 4 de Găgăuzia. Transnistria devenea astfel o minoritate care putea să blocheze orice lege.

Mai mult de atât, prevederile militare ale acestui plan puneau în evidenţă obiectivul central al Federaţiei Ruse: menţinerea controlului militar asupra Transnistriei. Republica Moldova urma, conform planului, să fie demilitarizată. Documentul a fost însă destul de neclar în privinţa demilitarizării totale, trupele ruseşti putând totuşi să primească dreptul de a rămâne în Transnistria pe o perioadă nedeterminată, ceea ce ar fi transformat Transnistria într-un al doilea Kaliningrad. De asemenea, planul Kozak nu includea nici un fel de garanţii internaţionale, fiind bazat pe o relaţie directă Rusia — Moldova, în spiritul conduitei stabilite de Moscova prin intermediul noilor subiecți ai federației.

Este de observat că planul Rusiei nu era direcţionat înspre rezolvarea conflictului, ci înspre conservarea unei stări de lucruri conflictuale. Planul ar fi făcut foarte uşor ca Moldova să fie considerată responsabilă pentru nerespectarea unui document semnat „de bună voie“, iar rolul comunităţii internaţionale în rezolvarea conflictului ar fi fost nul.

Planul Kozak a stârnit ample manifestaţii de protest la Chişinău şi a antrenat intervenţia diplomatică a statelor UE şi a SUA, ceea ce l-a determinat pe preşedintele Vladimir Voronin să nu semneze memorandumul.

La 22 iulie 2005, la iniţiativa lui Vladimir Voronin, Parlamentul de la Chişinău a adoptat o lege organică ce conţine principiile rezolvării conflictului transnistrean.3 Acestea sunt inspirate, în primul rând, din propunerile societăţii civile enunţate în 2004 şi se bazează, mai ales, pe principiul celor „3D“: democratizare, demilitarizare, decriminalizare. Prezenta lege încearcă să mute centrul de greutate al negocierilor dinspre CSI spre spaţiul european de securitate şi democraţie. Iniţierea acestei legi a fost însoţită de adoptarea altor prevederi care vizează reforma unor instituţii ce se conțineau în Planului de Acţiune UE — Moldova.

Prin această lege, Transnistria este definită ca o entitate autonomă specială, parte inalienabilă a Moldovei. A fost introdus dreptul localităţilor din stânga Nistrului de a ţine referendumuri prin care să-şi decidă apartenenţa la Transnistria, modalitate utilizată şi în cazul autonomiei teritoriale găgăuze. Delimitarea competenţelor va fi stabilită prin intermediul unei legi care se referă la statutul legal special al Transnistriei, în acord cu Constituţia Republicii Moldova.

La 4 februarie 1993, Consiliul Permanent al OSCE a înfiinţat misiunea sa din Republica Moldova, cu scopul de a facilita rezolvarea pe cale politică a conflictului, de a acorda asistenţă pentru consolidarea suveranităţii Republicii Moldova şi pentru obţinerea unui statut special al regiunii transnistrene. De asemenea, misiunea trebuia să monitorizeze situaţia existentă, inclusiv la nivel militar, să sprijine retragerea trupelor străine din ţară, transformările democratice, repatrierea refugiaţilor şi respectarea drepturilor omului.

În 8 mai 1997, la propunerea OSCE, a fost semnat la Moscova un Memorandum privind normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria. Acesta prevedea renunţarea la utilizarea forţelor armate în relaţiile dintre părţi, medierea diferendelor de către Statele Garante (Rusia şi Ucraina), OSCE şi CSI, stabilirea statutului Transnistriei de comun acord, participarea Transnistriei la elaborarea politicilor externe care o priveau direct, continuarea asistenţei OSCE pentru normalizarea situaţiei, continuarea misiunii de menţinere a păcii, conform acordului din 21 iulie 1992 şi reintegrarea Transnistriei în structura statală a Republicii Moldova.

La 20 martie 1998 a fost semnat, la Odessa, în prezenţa şefului Misiunii OSCE, Acordul privind măsurile de creştere a încrederii şi dezvoltarea contactelor dintre cele două părţi. Acesta prevedea o reducere drastică a numărului de soldaţi din trupele de menţinere a păcii ale părţilor implicate, demilitarizarea zonei de securitate dintre cele două părţi şi introducerea de trupe ucrainene pentru menţinerea păcii, reducerea controlului vamal dintre cele două părţi, refacerea podurilor peste Nistru, retragerea echipamentului militar rusesc prin Ucraina, combaterea traficului ilegal de arme şi droguri, informarea obiectivă a opiniei publice din partea ambelor părţi, susţinerea unor programe de investiţii care să relanseze obiectivele industriale şi energetice şi să asigure protecţia mediului, respectarea drepturilor omului în conformitate cu regulile dreptului internaţional.

La summit-ul OSCE de la Istanbul (1999) s-a decis retragerea trupelor, armelor şi muniţiei ruseşti din Transnistria până la finalul anului 2002. La 16 iulie 1999, Republica Moldova şi Transnistria au semnat, la Kiev, în prezenţa reprezentantului OSCE, o Declaraţie Comună privind normalizarea relaţiilor bilaterale. Aceasta prevedea construirea relaţiilor pe baza principiilor existenţei unor frontiere comune şi a unor politici economice, sociale, juridice şi de apărare comune. În 2001, preşedinţia austriacă a OSCE a atras atenţia asupra faptului că Rusia nu ia nici o măsură pentru a-şi respecta obligaţiile asumate la Istanbul.

Adunarea Parlamentară a OSCE a adoptat mai multe rezoluţii în privinţa Transnistriei în timpul sesiunilor anuale de la Bucureşti (iulie 2000), Paris (iulie 2001), Berlin (iulie 2002), Rotterdam (iulie 2003).

La 3 iulie 2002 Moldova şi Transnistria au semnat, la Kiev, în prezenţa reprezentanţilor Rusiei, Ucrainei şi OSCE, un document care prevedea federalizarea Republicii Moldova. Acest proces urma să fie supervizat de cele trei părţi garante. Cele două părţi au fost de acord cu cinci principii de bază: crearea unui stat federal, integritatea Republicii Moldova în frontierele sale din 1990, suveranitatea Republicii Moldova, considerarea Transnistriei ca parte componentă a acestui stat moldovenesc şi autonomia Transnistriei (constituţie proprie, instituţii proprii, legislaţie proprie, drapel şi stemă proprie).

Se prevedea administrarea în comun a afacerilor externe, sistemului judiciar, forţelor armate, monedei, vămilor.

Cu ocazia Conferinţei OSCE de la Maastricht, desfăşurată în perioada 1-2 decembrie 2003, nu s-a reuşit adoptarea unui document final cu privire la Transnistria, datorită, în principal, refuzului Rusiei de a se include un termen precis privind retragerea trupelor sale din zonă. Se prevedea crearea unei Comisii Constituţionale Mixte, retragerea arsenalului şi a contingentului militar rusesc din zonă, desfăşurarea unei misiuni multinaţionale de consolidare a păcii sub mandat OSCE şi a unui contingent de observatori militari neînarmaţi în Transnistria.

La 13 februarie 2004, Statele Garante — Rusia şi Ucraina, alături de preşedinţia bulgară a OSCE, au emis o serie de Propuneri şi Recomandări vizând reglementarea problemei transnistrene. Acest act prevedea că structura statală a Republicii Moldova va fi de tip federal. În cadrul acestui stat, Transnistria urma să aibă constituţie şi legislaţie proprie în acord cu Constituţia Federală. Era statuată libertatea de mişcare a cetăţenilor, bunurilor, serviciilor şi finanţelor pe teritoriul statului federal concomitent cu desfiinţarea barierelor vamale interne.

În rezoluţia adoptată la summit-ului OSCE de la Washington (1-5 iulie 2005), pregătită de diplomatul finlandez Kimmo Kiljunen, s-a neglijat poziţia Chişinăului, dar, în schimb, a fost avantajat Tiraspolul. S-a căzut de acord ca planul rusesc şi cel ucrainean de reglementare transnistreană să fie combinate într-un singur document care s-ar constitui întro bază pentru adoptarea cât mai curând posibil a unui statut juridic al Transnistriei.

Prin adoptarea „Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria)“, la 22 iulie 2005, Parlamentul de la Chişinău a reuşit să demonteze unele mecanisme din planul Iuşcenko,4 de recunoaştere internaţională a Transnistriei. Este vorba în primul rând de înlocuirea noţiunii de „republică“ — ce ducea la federalizare şi ulterior la separare prin referendum — cu cea de „republică cu autonomie“, şi de condiţionarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de demilitarizarea şi democratizarea regiunii.

Necesar de menționat că implicarea OSCE în soluţionarea conflictului transnitrean nu a dat rezultate, deoarece este o instituţie care funcţionează după regula consensului (Federaţia Rusă are drept de veto) şi nu are mecanisme care să determine aplicarea unei decizii luate.5 Cauzele principalele, care au determinat liderii mişcării separatiste din regiunea de est a Republicii Moldova să opună rezistenţă, inclusiv militară, autorităţilor legale ale Republicii Moldova sînt următoarele:6

Teritorial-statutare: declanşarea conflictului cu autorităţile constituţionale ale ţării a avut ca obiectiv principal acapararea unei părţi a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării condiţiilor prealabile de desemnare a statutului formaţiunii separatiste ca stat cvasi-independent;

Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menţinerii Moldovei în sfera de influenţă a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a enclavei ruse la frontiera moldo-ucraineană;

Cultural-lingvistice: nemulţumirea minorităţii — vorbitorilor de limbă rusă de introducerea limbii moldoveneşti în calitate de limbă de stat şi necesitatea de a se adapta situaţiei noi, percepută subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au fost obişnuiţi;

Socio-economice: ameninţarea de redistribuire a puterii şi a resurselor economice în regiunea transnistreană;

Socio-ideologice: opunerea de rezistenţă a nomenclaturii de tip sovietic proceselor de democratizare şi încercările lor de a-şi menţine statutul în cadrul vechiului sistem pe teritoriul regiunii;

Etno-demografice: tendinţa de a mobiliza şi a angaja în lupta cu autorităţile legale ale Republicii Moldova colectivele de muncă ale întreprinderilor industriale mari, de pe malul sting al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migraţiei forţei de muncă din republicile slave ale URSS.

În concluzie vom menţiona că, nu există absolut nici un fel de premise pentru autodeterminarea politică a acestui teritoriu, deoarece în această regiune nu există un popor sau o naţiune distinctă, care ar popula un teritoriu etnic și care în virtutea acestor consecințe ar putea pretinde la autodeterminare.

Unități teritoriale cu statut special

Necesar să menţionăm că astăzi în lume există peste 3000 comunităţi etnice, dintre care numai 300 sunt organizate în formaţiuni statale şi diferite autonomii. Deci problema separatismului teritorial apare în diferite regiuni, state în dependenţă de mai mulţi factori sociali, politici sau economici în care diferite grupuri etnice considerând existenţa unor lezări în drepturi se organizează în diferite mişcări separatiste, mergând până la cereri de autodeterminare sau chiar acte de autodeterminare.

În regulă generală într-un stat unitar, organizarea administrativă a teritoriului este, şi ea unitară, ca aspect al egalităţii juridice a teritoriului de stat. De la această regulă pot exista şi excepţii, dar numai dacă sunt recunoscute expres de Constituţie ori dacă Legea fundamentală îngăduie legiuitorului ordinar să le stabilească.7

Constituţia Franţei de exemplu, reglementează departamentele de peste mări şi teritoriile de peste mări. Cu privire la departamentele de peste mări, regimul legislativ şi organizarea lor administrativă pot face obiect al unor măsuri de adaptare reclamate de situaţia lor specială. Teritoriile de peste mări au o organizare specială, ţinând cont de interesele lor proprii, în ansamblul intereselor Republicii. Legea fixează, de asemenea, norme speciale pentru administrarea marilor oraşe (Paris, Lion şi Marsilia), pentru regiunea pariziană (Ile de France), pentru Corsica şi pentru regiunile de peste mări. Cele 4 departamente de peste mări, cele 4 teritorii de peste mări şi Corsica formează colectivităţile periferice, care aparţin Republicii, dar care, datorită caracteristicilor istorice, geografice, economice şi politice, beneficiază de o organizare instituţională particulară, derogatorie de la cea de drept comun.

Constituţia Italiei fixează cinci regiuni cu forme şi condiţii speciale de autonomie, potrivit statutelor speciale adoptate prin legi constituţionale.

Danemarca stabileşte, prin Constituţie, un regim special pentru administrarea insulelor Feroe şi Groenlanda.

Constituţia Greciei prevede un statut privilegiat pentru Muntele Athos. În Portugalia arhipelagurile Acores şi Madera reprezintă regiuni autonome, regimul lor politic şi administrativ fiind fondat pe caracteristicile geografice, economice, sociale şi culturale ale acestor regiuni şi pe aspiraţiile imemoriale de autonomie ale populaţiilor insulare.

Și legislaţia Republicii Moldova prevede acordarea de statute juridice speciale unor unităţi administrativ-teritoriale. Astfel, art.110 alin.(2) din Constituţie fixează dispoziția precum că, localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică.

Alin.(3) al art.110 prevede statut special pentru capitala Republicii Moldova or.Chişinău, care se reglementează prin lege organică.

Art.111 din Constituţie stabileşte statutul juridic special pentru Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia.

Statutul juridic special al Transnistriei

La capitolul statutul juridic special al Transnistriei sunt generate foarte mari și îndelungate discuţii, cu diferite propuneri, pornind de la ideea transformării Republicii Moldova în confederaţie sau federaţie și până la constituirea unei unităţi (regiuni) administrativ-autonome de tipul găgăuz.

Legea Nr. 173 din  22.07.2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic  special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria) este primul semn al unei concepţii coerente în tratarea problemei Transnistriei.

Vom nominaliza unele reglementări din legea menționată care trebuie să constituie baza statutului special al autonomiei transnistrene.

Art. 1. — (1) Întru realizarea politicii de reintegrare a Republicii Moldova, sprijinindu-se pe Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, procesul de negocieri cu Transnistria se desfăşoară în vederea atingerii scopurilor de democratizare şi de demilitarizare a Transnistriei.

(2) După îndeplinirea condiţiilor privind demilitarizarea, stipulate în Hotărîrea Parlamentului nr. 117-XVI din 10 iunie 2005, în special a celor referitoare la onorarea de către Federaţia Rusă a obligaţiilor asumate la Summitul OSCE de la Istanbul (1999) privind evacuarea integrală, urgentă şi transparentă a trupelor şi armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova, şi după formarea, în Transnistria, a unui sistem al puterii alese în mod democratic, procesul de negocieri se desfăşoară pentru elaborarea în comun şi adoptarea Legii organice a Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei.

Art. 2. — Drept bază pentru elaborarea şi adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Transnistriei vor servi principalele prevederi ale prezentei legi.

Art. 3. — (1) În componenţa Republicii Moldova se va constitui unitatea teritorială autonomă cu statut juridic special Transnistria.

(2) Transnistria este parte componentă inalienabilă a Republicii Moldova şi, în limita împuternicirilor stabilite de Constituţia şi alte legi ale Republicii Moldova, soluţionează problemele date în competenţa ei.

(3) Pot intra în componenţa Transnistriei sau ieşi din componenţa ei localităţile din stînga Nistrului în baza referendumurilor locale organizate în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova.

Art. 4. — (1) Organul reprezentativ al Transnistriei este Consiliul Suprem. Consiliul Suprem este organul suprem al puterii legislative al Transnistriei cu drept de a adopta legi de importanţă locală şi alte acte normative în limita competenţei sale.

(2) Consiliul Suprem este ales în baza unor alegeri libere, transparente şi democratice. Pregătirea şi desfăşurarea alegerilor în Consiliul Suprem al Transnistriei de legislatura I-a se vor face, cu acordul OSCE, de către Comisia Electorală Internaţională sub mandatul OSCE, cu monitorizarea Consiliului Europei şi în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova. Temei pentru desfăşurarea alegerilor libere şi democratice îl constituie realizarea condiţiilor privind democratizarea şi demilitarizarea Transnistriei, adoptate prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 117-XVI din 10 iunie 2005.

(3) Consiliul Suprem al Transnistriei adoptă Legea fundamentală a Transnistriei.

(4) Legea fundamentală a Transnistriei, modificările şi completările operate în ea nu pot contraveni Constituţiei Republicii Moldova.

(5) Împuternicirile Consiliului Suprem al Transnistriei, precum şi funcţiile organului executiv al Transnistriei se stabilesc în baza procesului de negocieri în conformitate cu art. 1 alin. (2) şi art. 4 alin. (2) din prezenta lege.

Art. 5. — Judecătoriile, organele procuraturii, Direcţia Serviciului de Informaţii şi Securitate şi Direcţia Afacerilor Interne ale Transnistriei sînt părţi componente ale sistemului unic de instanţe judecătoreşti şi ale sistemului unic de organe de drept ale Republicii Moldova şi îşi desfăşoară activitatea de înfăptuire a justiţiei, de asigurare a ordinii de drept şi a securităţii statului în baza legislaţiei Republicii Moldova.

Din analiza actului legislativ respectiv se poate concluziona că statutul special care poate fi acordat Transnistriei nu poate nici de cum îmbrăca forma unei formaţiuni statale suverane și independente. Statutul special trebuie văzut într-o formă autonomă de administrare a unei unităţi administrativ-teritoriale în baza principiului de descentralizare administrativă, care prevede atât o largă autonomie administrativă şi economică.

Prezintă interes şi modelul propus de prof. Andrei Smochină care consideră că, statutul special ar putea să conţină următoarele: guvernator ales prin alegeri universale; adunare reprezentativă cu dreptul de a adopta propriul statut şi legi locale. Prof. Andrei Smochină propune următoarele principii în baza căror trebuie să fie elaborat statutului special al Transnistriei:

titularul puterii în Moldova este numai poporul, iar autorităţilor reprezentative din raioanele de est li se încredinţează doar exerciţiul puterii şi nu puterea ca atare;

recunoaşterea unor categorii de interese a minorităţilor distincte de cele naţionale;

recunoaşterea necesităţii introducerii unui sistem de autoguvernare, în care cetăţenii sunt egali, iar deciziile politice corespund voinţei majorităţii;

calitatea de persoană juridică a localităţilor din stânga Nistrului atrage după sine deţinerea de resurse şi patrimoniu propriu, de autonomie financiară;

desemnarea prin vot universal a autorităţilor reprezentative căreia populaţia din teritoriu îi va încredinţa administrarea afacerilor sale;

independenţa autorităţilor publice reprezentative autonome în vederea gestionării afacerilor de interes local prin adoptarea de acte juridice necesare realizării atribuţiilor ce le revin conform legii;

exercitarea unui control de stat asupra legalităţii realizării autonomiei în teritoriu.8

Statut juridic special al Găgăuziei

Art.111 din Constituția Republicii Moldova stabilește că Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova şi soluţionează de sine stătător, în limitele competenţei sale, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, în interesul întregii populaţii, problemele cu caracter politic, economic şi cultural.

Prin sintagma prin care se constată că autonomia Găgăuziei este o formă de autodeterminare a găgăuzilor, trebuie de înțeles că această autodeterminare are un caracter administrativ, iar populația teritoriului respectiv este parte integrantă a poporului Republicii Moldova, care ăși administrează într-o manieră autonomă problemele de interes local, fără a prejudicia integritatea şi inalienabilitatea teritoriului ţării.

Accentuarea prin normă constituțională a faptului că Găgăuzia este parte integrantă şi inalienabilă a Republicii Moldova scoate în evidenţă faptul că această unitate teritorială autonomă nu poate să-şi realizeze autonomia în afara Republicii Moldova. Acest principiu întăreşte principiul inalienabilităţii teritoriului, care înseamnă interzicerea înstrăinării lui sub orice formă. Astfel, prevederile constituţionale interzic abandonarea, pierderea prin prescripţie, cesiune, donaţie sau înstrăinare a terenului în folosul Găgăuziei. Efectuarea oricărei acţiuni din cele menţionate este ilegală şi interzisă de Constituţie. Inalienabilitatea înseamnă, de asemenea, imposibilitatea oricărui alt stat de a exercita atribute de putere asupra Găgăuziei, indiferent de motivele care pot fi invocate.9

Principiile menţionate pun în valoare alte două principii de care este legată Găgăuzia, cel al indivizibilităţii teritoriului şi al unităţii statului. Indivizibilitatea teritoriului în contextul analizat semnifică evident unitatea lui şi este în strânsă legătură cu inalienabilitatea. Indivizibilitatea teritoriului nu poate fi interpretată ca o interzicere de a organiza teritoriul sub aspect administrativ în unităţi administrativ-teritoriale, inclusiv autonome, cu statut special.

În dezvoltarea acestor prevederi constituţionale există Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri).10

În această ordine de idei, vom menționa că alin.(4) al art.1 din legea menționată, care spune că:“ În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă“, vine în contradicție cu principiul caracterul unitar și indivizibil a statului reglementat alin.(1) al art.1 din Constituție, precum și cu principiul inalienabilității teritoriului Republicii Moldova, principiu consfițit prin alin.(1) al art.3 din Constituție. În afară de aceasta, prin sintagma autodeterminare externă este introdusă o noțiune nouă în dreptul constituțional și internațional public deoarece, autodeterminarea poate fi politică, administrativ, culturală. Apoi, există regula generală, dacă dreptul la autodeterminare există, el trebuie recunoscut și nu poate fi condiționat.11

Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 acordă etniei găgăuze o largă autonomie în tot ceea ce ține de administrarea proprie a intereselor lor, interese de nivel local. Interesele de nivel republican sunt gestionate și garantate de serviciile specializatre desconcentrate ale stratului.

În acst sens, art.1 alin.(2) din lege stabilește dispoziția precum că pe teritoriul unităţii teritoriale autonome Găgăuzia sunt garantate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova. Legea prevede că Găgăuzia este administrată în temeiul Constituţiei Republicii Moldova, prezentei legi şi altor legi ale Republicii Moldova, Regulamentului Găgăuziei şi actelor normative ale Adunării Populare (Halc Topluşu) a Găgăuziei, care nu vin în contradicţie cu Constituţia şi legislaţia Republicii Moldova.

Limbile oficiale ale Găgăuziei sunt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă. Pe teritoriul Găgăuziei este garantată funcţionarea, alături de limbile oficiale, şi a altor limbi.

Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limba moldovenească şi rusă.

În scopul garantării dreptului la autoadministrare a găgăuzilor art.6 stabilește că pămîntul, subsolul, apele, regnul vegetal şi cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile şi imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sînt proprietate a poporului Republicii Moldova şi constituie totodată baza economică a Găgăuziei; art.12 lit.(i) prevede dreptul Adunării populare, autoritatea  reprezentativă a Găgăuziei, de a se adresa, în condiţiile legii, Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru a anula actele normative ale autorităţilor legislative şi executive ale Republicii Moldova care lezează împuternicirile Găgăuziei; art.27 stabilește că legea nr. 344-XIII se modifică şi se completează cu votul a trei cincimi din deputaţii aleşi în Parlamentul Republicii Moldova.

Autoritatea reprezentativă a Găgăuziei este Adunarea Populară, învestită cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenţei sale în următoarele domenii:

a) ştiinţă, cultură, învăţământ;

b) gospodărie comunală şi de locuinţe, urbanistică;

c) ocrotire a sănătăţii, cultură fizică şi sport;

d) activitate bugetar-financiară şi fiscală locală;

e) economie şi ecologie;

f) relaţii de muncă şi asistenţă socială.

(3) În afară de aceasta, de competenţa Adunării Populare ţin:

a) soluţionarea în condiţiile legii a problemelor organizării teritoriale a Găgăuziei, stabilirii şi  modificării categoriei localităţilor, a hotarelor raioanelor, oraşelor şi satelor, denumirilor lor;

b) participarea la promovarea politicii interne şi externe a Republicii Moldova în problemele care privesc interesele Găgăuziei;

c) stabilirea modului de organizare şi de activitate a autorităţilor administraţiei publice locale ale Găgăuziei şi a asociaţiilor de cetăţeni, cu excepţia partidelor şi altor organizaţii social-politice;

d) fixarea, organizarea şi efectuarea alegerilor de deputaţi în Adunarea Populară şi aprobarea componenţei Comisiei Electorale Centrale pentru efectuarea alegerilor; fixarea alegerilor în autorităţile administraţiei publice locale din Găgăuzia;

e) efectuarea referendumului local în problemele ce ţin de competenţa Găgăuziei;

f) aprobarea regulamentului privind simbolica Găgăuziei;

g) stabilirea titlurilor de onoare şi aprobarea distincţilor;

h) examinarea chestiunii şi înaintarea în Parlamentul Republicii Moldova a iniţiativei privind decretarea stării excepţionale pe teritoriul Găgăuziei şi instituirea formei speciale de administrare, în acest caz, în interesul securităţii şi protecţiei  locuitorilor Găgăuziei

1 Victor Popa, op. cit., p.41.

2 Oazu Nantoi. Conflictul Transnistrean — anul 2010 http://www.ipp.md/public/files/Publicatii/2010/1Nantoi_pdf.pdf

3 Lege Nr. 173 din 22.07.2005 „cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria)”. Publicat: 29.07.2005 în Monitorul Oficial Nr. 101-103, art. Nr: 478.

4 „Planul Iuşcenko” a fost prezentat opiniei publice la 16 iunie 2005, la Vinniţa, Ucraina. Acest Plan pornea de la o idee apriori irealizabilă — democratizarea Transnistriei pornind de la resursele ei interne, făcand abstracţie de parghiile cu care Rusia controlează situaţia internă in această regiune. Ulterior, Planul Iuşcenko prevedea soluţionarea definitivă a conflictului prin atingerea unei soluţii reciproc acceptabile la masa de negocieri intre Transnistria „democratizată« şi puterea centrală de la Chişinău. Abordarea problemei Transnistrene in Planul Iuşcenko era bazată pe aceiaşi schemă eronată de percepere a conflictului, impusă pe parcursul mai multor ani de către Federaţia Rusă, şi care pornea de la ideea că fenomenul cunoscut sub denumirea de „conflict Transnistrean« este unul intern, şi că populaţia din Transnistria este „parte” in conflict. In plus, chiar dacă să admitem că „democratizarea” Transnistriei ar fi avut loc, Planul Iuşcenko presupunea recunoaşterea internaţională a legitimităţii administraţiei din Transnistria, insă nu prevederea nici o garanţie de atingere a vreo unei soluţii viabile a conflictului Transnistrean la masa de negocieri. Prin urmare, Planul Iuşcenko mai degrabă garanta independenţa Transnistriei în raport cu Republica Moldova, fără a oferi vreo garanţie că Republica Moldova va deveni candva o ţară reintregită. Oazu Nantoi, op. cit.

5 Institutul „Ovidiu Șincai”. Raport de analiză politică, Transnistria. Evoluţia unui conflict îngheţat şi perspective de soluţionare, septembrie 2005 http://leader.viitorul.org/public/555/ro/raport_romania%20on%20transnistria[1].pdf

6 Cauzele care au stat la baza conflictului transnistrean şi evoluţia sa http://www.moldovenii.md/md/section/565

7 Corneliu-Liviu Popescu. Autonomia locală şi integrarea europeană. Bucureşti: Editura All Beck, 1999, p.159.

8 Andrei Smochină. Consideraţiuni teoretice privind statutul special al localităţilor din stânga Nistrului. Legea şi viaţa, nr.100, aprilie 1999, p.19.

9 Creangă Ion. Curs de drept administrativ. Volumul II, Chişinău: Editura Epigraf, 2005, p.305.

10 Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 „privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”. Publicat: 14.01.1995. În: Monitorul Oficial. Nr. 3-4, art Nr. 51.

11 Curtea Constituțională a Republicii Moldova la data de 21.12.1995 prin Hotărârea nr.35 a apreciat absolut incorect următoarele:”Este de remarcat că în articolul 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966 şi ratificat de Republica Moldova la 28 iulie 1990, se prevede că toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele deci acordarea populaţiei Găgăuziei, parte componentă a poporului Republicii Moldova, a dreptului la autodeterminare externă, prin Lege organică, nu contravine nici normelor internaţionale.” Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 35 din 21.12.1995 cu privire la constituţionalitatea articolului 1 alineatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23.12.1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 2-3/35 din 11.01.1996.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro