ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Categoriile filosofice de esență, conținut și formă în teoria răspunderii juridice

Dumitru BALTAG, doctor habilitat, profesor universitar (ORCID: 0000-0001-6966-7119)

Vasile DOBÎNDA, doctorand (ORCID: 0000-0002-4521-6126)

Philosophical Categories of Essence, Content and Form in the Theory of Legal Responsibility

The structure of legal liability phenomenon problem is inherent of determination of it as a complex legal phenomenon. The structure of legal liability phenomenon represents a system of elements that complement wich other and not chaotic, for these reasons researching this subject about structure involves a systemic approach.

The notions of essence, content and form are philosophical concepts. General Theory of Law does not define, but it endorses the meaning which it gives philosophy.

In this paper we put in order to classify from diversity of features of legal liability phenomenon, essence, content, and its internal structure.

Keywords: legal liability phenomenon, essence, content

Problema structurii fenomenului răspunderii juridice este inerentă determinării acesteia drept un fenomen juridic complex. Structura fenomenului răspunderii juridice reprezintă un sistem de elemente ce se completează şi nicidecum haotic, tocmai din aceste considerente cercetarea acestui subiect ce ţine de structură implică o abordare sistemică.

Noţiunile de esenţă, conţinut şi formă sunt concepte filosofice. Teoria Generală a Dreptului nu le defineşte, ci şi le însuşeşte în înţelesul pe carele îl dă filosofia.

În această lucrare ne-am pus scopul de a clasifica, din diversitatea de trăsături a fenomenului răspunderii juridice, esenţa, conţinutul şi structura internă a acesteia.

Cuvinte cheie: răspundere juridică, responsabilitate juridică, structură internă.

Problema structurii fenomenului răspunderii juridice este inerentă determinării acesteia drept un fenomen juridic complex. Structura fenomenului răspunderii juridice reprezintă un sistem de elemente ce se completează şi nicidecum haotic, tocmai din aceste considerente cercetarea acestui subiect ce ţine de structură implică o abordare sistemică.

Prin abordarea sistemică a dreptului se are în vedere că fenomenele social-juridice, printre care şi fenomenul răspunderii juridice, reprezintă un ansamblu de sisteme, subsisteme şi acţiuni complexe, unitare, stabile şi organizate, autoreglate, conexate şi integrate organic în mediul social-politic cu care se penetrează în mod reciproc, ceea ce permite integrarea lor ca a unor modele cibernetice susceptibile de modelare, în scopul perfecţionării activităţilor legislative, executive şi judiciare1.

În această lucrare ne-am pus scopul de a clasifica, din diversitatea de trăsături a fenomenului răspunderii juridice, esenţa, conţinutul şi structura acestuia.

Astfel, la determinarea sistemului răspunderii juridice şi a numărului de elemente componente, cercetătorii utilizează cele mai diverse criterii, fapt ce duce la ideea că o abordare metodologică primară ar putea fi, determinarea sistemului răspunderii juridice, drept „un set de elemente de aceiaşi sau de natură diversă între care există conexiuni şi care se semnifică în funcţie de raporturile conexe ce se caracterizează prin particularităţi bine determinate, prin unitate, în acelaşi timp, exprimă prin calităţi integrale şi funcţiile diversităţii“2.

Până a trece direct la elucidarea structurii fenomenului răspunderii juridice, vom încerca să explicăm cîteva noţiuni, care sunt inerente oricărui fenomen juridic, este vorba de categoriile filosofice de esenţă, conţinut şi formă.

Noţiunile de esenţă, conţinut şi formă sunt concepte filosofice. Teoria Generală a Dreptului nu le defineşte, ci şi le însuşeşte în înţelesul pe carele îl dă filosofia.

Prin esenţă, prof. Gh. Mihai înţelege natura permanentă a unei entităţi care, împreună cu alte entităţi care o poartă, constituie o clasă3.

Oricât de diferiţi ar fi oamenii, sub aspectele sexului, rasei, naţionalităţii, limbii, credinţei religioase, temperamentului şt caracterului, fiecare din ei poartă o natură permanentă, o esenţă numită om. Această natură permanentă înmănunchează un număr de însuşiri necesare; în absenţa uneia nu e posibil să fie om. O însuşire din esenţă — o însuşire esenţială — este aceeaşi la orice om. Astfel, însuşirea raţionalităţii ţine de esenţa umană. Oamenii, individuali, sunt mai mult sau mai puţin inteligenţi, dar toţi sunt fiinţe raţionale, sunt mai mult sau mai puţin volitivi, dar toţi sunt fiinţe volitive, sunt mai mult sau mai puţin afectivi, dar toţi sunt dotaţi cu afectivitate. În lumea nonumană nu există vreun fel de entitate raţională-volitivă-afectivă.

Aşadar, esenţa este natura permanentă a entităţilor, în pofida schimbărilor lor accidentale. Raţionalitatea, volitivitatea şi afectivitatea le poartă fiecare om, indiferent de schimbările corporale, psihice, intelectuale care i se pot petrece în viaţă.

Sistemele de răspundere juridică, în marea lor diversitate exprimă dreptul, care, component al fenomenului juridic-social, însuşi este un fenomen social. Dacă răspunderea juridică este un fenomen social, ca şi alte fenomene sociale — răspunderea morală, răspunderea religioasă, răspunderea cutumiară, toate luate împreună, formînd fenomenul răspunderii sociale, atunci împreună cu acestea poartă şi exprimă aceiaşi esenţă, natură permanentă în pofida variabilităţii sale. Cercetând ce este permanent în cadrul fenomenului răspunderii sociale şi regăsind acest „ce“ şi în cazul fenomenului răspunderii juridice, vom descoperi esenţa.

Sfera noţiunii de răspundere este foarte largă, întrucît — aşa cum s-a remarcat — majoritatea acţiunilor umane sînt susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere, diferite norme de conduită conținând caracter reglator prin care societatea îşi apără interesul său general în mod cît mai complet, pe de o parte, iar pe de alta îl promovează. Astfel, privite în ansamblu, normele reprezintă mijloace de organizare a acţiunilor umane; întrucât individul uman are posibilitatea de a le respecta dispoziţiile sau nu, modul în care se poate realiza reglarea conduitei prin intermediul acestora va dobândi sens pozitiv, de conformare, sau negativ, de conflict; conduita negativă — prejudicierea patrimoniului altuia, crima, violul, traficul de influenţă etc. — este nesincronizare între interesele generale ale societăţii — care, oricum, prevalează — şi interesele personale ale individului, materializate în acţiunea potrivnică prescripţiilor normelor. Indiferent de ataşamentul nostru individual la interesele pe care le avem, interesele generale ale societăţii concrete au prioritate logică. Marea problemă, perpetuă, în fond, e detectarea şi consfinţirea în legi a acestor interese generale de către legislatorul viabil; numim viabil acel legislator care serveşte interesul general în chip real4.

Aşadar, normele sociale instituie obligaţii şi sînt obligatorii — morale, politice, religioase, cutumiare — sunt forme prescriptive sub care identificăm operaţii de identificare a comportamentului uman de către comunitate.

Profesorul I. Craiovan, consideră răspunderea juridică formă specifică a răspunderii sociale şi enumeră „răspunderea politică, morală, religioasă, culturală, juridică“5. Răspunderea Guvernului poate fi alături de răspunderea juridică şi una politică, deci poate fi angajată fără să fi existat o încălcare a dispoziţiilor dreptului pozitiv. Nu putem trage la răspundere Guvernul minoritar liberal-democrat sau opoziţia comunist-socialistă pentru lipsă de patriotism, pentru că patriotismul e valoare morală legată de realitatea unei patrii pe care şi unii şi alţii o resping; liberal-democraţii încurajează numai promovoareea valorilor univesaliste, pe cînd cominiştii şi socialiştii — internaţionalismul.

Referitor la cele expuse anterior, A. Macintyre sublinia, „în orice societate în care guvernul nu exprimă sau nu reprezintă comunitatea morală a cetăţenilor, ci o serie de organisme instituţionale, care impun o unitate birocratică unei societăţi fără consens moral, autentic natura răspunderii politice (obligaţii politice) devine sistematic neclară“6.

Așadar, normele sociale instituie obligații. Obligația de a repara prejudiciu, subînțeles cu limpezime, că e apreciat pozitiv, cel care îndeplinește obligația și dimpotrivă, negativ, cel care a încălcă. Deci, putem concluziona, că în caz de neconcordanță între conduita individului și imperativul normelor interne răspunderea socială, care îmbracă formele răspunderii juridice, morale, religioase etc.

M. Eliescu în una din lucrările sale menţiona, „specificul răspunderii juridice constă în aceea că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept, care constituie singurul temei al răspunderii …“7.

De asemenea, E. Lupan sublinia, că “… răspunderea juridică implică obligaţia de a suporta o sancţiune juridică“8.

Orice conduită umană contrară cerinţelor regulilor de convieţuire şi colaborare primeşte — într-un fel sau altul — pecetea dezaprobării sociale: nu-ţi respecţi părinţii; nu eşti fidel credinţei strămoşilor; nu participi la treburile obşteşti; furi; nu onorezi o promisiune, nu restitui bunul împrumutat, refuzi limba comunităţii, agresezi în chip gratuit; de fiecare fel de conduită întîlnim altfel de dezaprobare concretă comunitară9.

În concluzie, noţiunea de răspundere nu este specifică în exclusivitate dreptului pozitiv, în mod obişnuit, indiferent de forma sub care se manifestă, ea are în substrat o obligaţiedatorie fundamentală de a respecta consecinţele încălcării unor reguli de conduită. Această obligaţie-datorie revine autorului faptei cu rezonanţă socială. Prin urmare, a avea răspundere rezidă din a fi responsabil şi dacă sînt responsabil atunci sînt răspunzător şi voi fi fiind tras la răspundere din două direcţii: dinspre mine (datoria) şi dinspre societate (obligaţia). Conştiinţa mea morală este „instanţa“ care mă trage la răspundere: „Ai făcut bine се-ai făcut? Ai fost cinstit? Vrei să procedezi onest?“ etc. Mai apare o instanţă morală, amintită mai sus: „Gura lumii“, altfel numită conştiinţa morală a comunităţii căreia aparţinem şi de care nu putem declara că ne sinchisim zero, fără riscul de a fi respins definitiv de ea, căci dezaprobarea ei nu e puţin lucru, menționează Gh. Mihai10.

Altfel spus, răspunderea juridică este obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept, obligaţia de a suporta o sancţiune juridică. Dacă aşa stau lucrurile răspunderea juridică nu poate deriva din sancţiunea juridică. Pentru N. Popa; M.C. Iremia şi S. Cristea: „răspunderea şi sancţiunea apar ca două feţe ale aceluiaşi fenomen social. Sancţiunea, ca o condiţie vitală a existenţei în societate trebuie să restituie credinţa zdruncinată de fapta antisocială“11.

Doctrinarii, în identificarea esenţei fenomenului răspunderii juridice, s-au preocupat de definirea ei, astfel, încît aceasta să aibă vocaţia universalităţii. Într-o asemenea tentativă sensul ei este frecvent identificat în obligaţia de a suporta consecinţele nerespectării dispoziţiilor din normele de conduită, obligaţie ce constă în sancţiunea ce-o substanţializează.

Sujestive exeple întîlnim la autorii italieni şi francezi A. Levi afirmă, că fapta ilicită constă în neîndeplinirea voluntară a unei prestaţii, impuse de lege în cadrul unui raport juridic originar şi că răspunderea juridică nu ar fi decît obligaţia subiectului de a îndeplini o îndatorire, care înlocuieşte o îndatorire anterioară neîndeplinită12.

R. Savatier defineşte răspunderea juridică civilă ca obligaţia ce incumbă unei persoane de a repara paguba cauzată alteia prin fapta sa, ori prin fapta persoanelor sau luxcrurilor ce depind de ele13.

Această concepţie şi-a găsit reflectarea şi în dreptul penal. Autorii din şcoala penală italiană, considerînd că răspunderea penală ar reprezenta obligaţia de a suporta consecinţa juridică a infracţiunii, adică pedeapsa penală14.

Deci, revenind la noţiunea de „esenţă“ a fenomenului răspunderii juridice, putem evedenţia natura permanentă a acestei entităţi, obligaţia de asuporta consecinţele corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrîngere a statului în scopul respectării ordinii de drept lezate. Împreună cu alte entităţi, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă, ele constituie o clasă, cea a răspunderii sociale. Şi răspunderea morală şi răspunderea cutumiară şi răspundrea religioasă, poartă această esenţă, obligaţia de a suporta consecinţele încălcării unei norme sociale (morală, politică, religioasă), dar prin „conţinut“ fiecare este altceva.

Noţiunile de conţinut şi formă sînt categorii filosofice aplicate în orice domeniu al cunoaşterii. Ansamblul însuşirilor proprii prin care o entitate se deosebeşte de oricare alta constituie conţinutul ei.

Conţinutul unei entităţi are o întindere şi o mobilitate mai mare decît esenţa. Ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entităţi desemnează forma sa.

În continuare, în baza entităţii de răspundere juridică, vom vedea, care este conţinutul şi formele de organizare a acestui conţinut.

Referitor la noţiunile de „esenţă“ şi „conţinut“ al fenomenului răspunderii juridice, autoarea L. Barac precizează, că răspunderea juridică nu este o simplă obligaţie, dar este un complex de drepturi şi obligaţii, iar prin raportul juridic de constrîngere se facilitează înţelegerea nu esenţei, dar conţinutului răspunderii15.

Fiind un complex de drepturi şi obligaţii, care după părerea autoarei ar fi conţinutul răspunderii juridice, acest conţinut formează o instituţie juridică. Astfel, autoarea ne spune, că răspunderea juridică (după conţinut) cuprinde ansamblul normelor juridice, care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activităţii specifice, desfăşurată de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării, respectării şi promovării ordinii de drept şi binelui public16.

La afirmaţia expusă de L. Barac, autorul Gh. Mihai opinează, şi noi susţinem această opinie, că categoriei „răspundere juridică“ nu-i corespunde după conţinut o instituţie juridică, aşa cum categoriei „răspundere civilă“ îi corespunde instituţia răspunderii civile; fiind categorie a Fundamentelor dreptului, „răspunderea juridică“ e meta-categorie în raport cu doctrinele de ramură, numind-o noi răspundere de drept, de pildă, răspunderea de drept internaţional şi răspunderea de drept fiscal român au aceleaşi trăsături esenţiale, care le fac să fie răspundere de drept, precum şi trăsături specifice, de conţinut, care le desting17.

Pentru a circumscrie conţinutul răspunderii există şi alte opinii. Aşa de exemplu, M. Dvoracek şi Gh. Lupu apelează la ideile de obligaţie, garanţie şi imputabilitate; răspunderea se declanşează în momentul săvârșirii unui fapt imputabil, deoarece nu orice obligaţie înseamnă răspundere în consecinţă „răspunderea juridică este un raport juridic special. Ea constă în obligaţia de asuporta sancţiunea prevăzută de lege ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil. Această obligaţie, însă, se încadrează într-un conţinut complex, completat de drepturile corespunzătoare, conexe şi corelative ei“18.

Dacă ne interesează la ce anume se referă conţinutul fenomenului răspunderii juridice, atunci vom observa, că el trimite la raporturile juridice între autorii publici abilitaţi să tragă la răspundere şi cei care au încălcat legea în vigoare (deci au încălcat o dispoziţie imperativă sau au depăşit limitele permisiunii), în care primii, sînt investiţi cu dreptul să sancţioneze, având şi obligaţia să o facă în limitele prevederilor în vigoare, iar ultimii au obligaţia să execute sancţiunea şi dreptul să o împlinească în limitele prevederilor în vigoare. Scopul realizării acestui conţinut ar fi normala desfăşurare a ordinii de drept19.

Principiul tragerii la răspundere juridică, conform legilor juridice în vigoare este universal, în R. Moldova, România, Franţa, Italia, conţinutul normativ al tragerii la răspundere diferă spaţio-temporal juridic, are o relativitate pozitivă impersonală şi de aceea criticabilă20.

Între temeiul răspunderii juridice, şi temeiul tragerii la răspundere juridică există o diferenţă legată de conţinutul acestor termeni. Temeiul răspunderii juridice este fapta juridică, consecinţa este acea prevăzută de legea în vigoare, iar conţinutul ei — un complex de drepturi şi obligaţii, rezultat din săvîrşirea faptei ilicite21; temeiul tragerii la răspundere juridică este fapta ilicită, consecinţa ei este sancţiunea negativă aplicată făptuitorului direct sau indirect, conţinutul ei este un complex de drepturi şi obligaţii specifice raportului juridic care se constituie22.

Este de adăugat că răspunderea juridică, după conţinutul şi esenţa ei, fiind specie de răspundere socială, posedă asemănări şi deosebiri faţă de alte specii ale acesteia, dar şi primeşte influienţe din partea lor. Răspunderea delictuală, de pildă, în fondul ei se raportează la morală, căci sub ideea de reparare tehnică a unui drept se ascunde şi reînserierea subiectului în linia morală a lumii în care trăieşte. Or, aceasta reînscrie luarea în seamă a tuturor dimensiunilor ordinii sociale normative23.

După cum am menţiona, ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entităţi desemnează forma sa. Forma presupune organizarea conţinutului său, structurarea acestui conţinut. Reieşind din cele expuse în continuare vom explica, care este structura fenomenului răspunderiii juridice.

În opinia noastră sistemul răspunderii juridice, la nivel de ramură (instituţia răspunderii juridice) reprezintă un cumul de subinstituţii şi de norme juridice respectarea cărora asigură ordinea de drept, iar aplicarea acestor norme în rezultatul comiterii de ilegalităţi, restabileşte ordinea de drept, dar şi pedepseşte subiectul vinovat, prevenind repetarea aceluiaşi comportament.

În contextul studiului nostru interconexiunile dintre aceste elemente asigură unitatea unui obiect concret. Literatura metodologică specială indică asupra faptului că ,,structura unui obiect poate fi caracterizată prin trei elemente: cantitatea elementelor ce-1 compun, ordonarea lor, precum şi interdependenţa dintre ele“24. Conform opiniilor afirmate, instituţia complexa a răspunderii juridice constă din două sau mai multe subinstituţii interconexe, iar acestea la rândul lor constau din norme juridice determinate. În aşa fel se statuează următoarea consecutivitate: instituţie complexă — subinstituţii — norme juridice ce reglementează răspunderea juridică. O atare divizare depinde de nivelul de generalizare a noţiunii analizate. În aşa fel, la nivelul ramurii de drept, şi nu la nivelul întregii răspunderii juridice, subinstituţiile separate ale răspunderii juridice apar în calitate de instituţii ramurale. În dependenţă de particularităţile instituţiiei ramurale, aceasta pot consta din cîteva subinstituţii interdependente, constituind astiel o structură complexă. O abordare mai tradiţională a delimitării subinstituţiilor în cadrul instituţiei răspunderii juridice este prezentată de apartenenţa ramurală a acesteia. Corespunzător se delimitează următoarele forme ale răspunderii juridice: civilă, penală, administrativă, financiară, constituţională, de dreptul muncii (care include pe cea disciplinară şi patrimonială), procesual-penală, procesual-civilă, execuţional-penală etc. Forma răspunderii juridice nu se identifică cu instituţia răspunderii juridice. Uneori o formă distinctă a răspunderii poate coincide cu instituţia juridică corespunzătoare, alteori — nu. Ideea este că la baza delimitării instituţiilor ramurale ale răspunderii juridice stau aceleaşi semne care caracterizează orice instituţie juridică — condiţionarea de raporturi sociale, un cumul de norme juridice interconexe, existenţa principiilor generale, premisele integratoare (originare), obiectul, metoda etc.

Cu totul diferite sînt criteriile luate în consideraţie la determinarea formelor răspunderii juridice, uneori ele chiar au un caracter ocazional. În rezultat obţinem o construcţie de formă care nu are nimic în comun cu evidenţierea obiectivă a instituţiilor de drept corespunzătoare. Spre exemplu dacă ne bazăm pe componenţa unui segment concret de subiecte ce încalcă norma juridică, se evidenţiază răspunderea persoanelor cu funcţii de răspundere, a cetăţenilor, a străinilor, persoanelor fizice şi juridice etc. Dacă examinăm răspunderea persoanelor cu funcţii de răspundere, putem deduce posibilitatea atragerii lor la răspundere penală, administrativă, constituţională, civilă. În opinia multor autori, anume aceasta va reprezenta una din subinstituţiile răspunderii juridice, care reprezintă un element de structură a instituţiei lăspunderii juridice. Paralel, aceste forme posedă principii generale dar şi specifice, se poate, însă, determina diferenţiere în ceea ce priveşte metoda şi obiectul reglementării juridice. Principalul, însă, constă în faptul că în cazul unor asemenea abordări unele subinstituții ramurale integre se divid în părți componente25.

O.A. Kojevnikov vine cu o structură foarte specifică a răspunderii juridice. Acesta susţine că: „Răspunderea juridică în calitate de subsistem al sistemului de drept are o structură strict stabilită. Răspunderea juridică determinată de statutul juridic al subiectului de drept se realizează prin intermediul a două forme: pozitivă şi negativă. Răspunderea pozitivă (responsabilitatea — n.n.) are o structură analogică cu cea a părţii reglatorii al sistemului de drept, adică pot fi identificate atîtea forme de răspundere pozitiva (responsabilitate) câte ramuri independente de drept există în cadrul sistemului de drept. În ceea ce priveşte răspunderea negaţiva (răspunderea juridică propriu-zisă) structura acesteia depinde direct de gravitatea faptei ilicite, nivelul de constrîngere al statului, caracterul limitărilor impuse şi specificul obiectului protejat prin lege asupra căruia s-a atentat prin comiterea faptei ilicite26.

De asemenea, normele-principii şi normele-definiţii trebuie evidenţiate în calitate de componente separate ale instimţiei răspunderii juridice. Acestea au rolul unor factori de consolidare care asigură unitatea sistemică a instituţiei răspunderii juridice şi ocupă un loc special în cadrul sistemului existent întrucît nu reprezintă norme de comportament, ci acţionează la un alt nivel. Dacă e să ne referim la normele ce reglementează principiile răspunderii juridice, putem menţiona că ele determină specificul funcţionării răspunderii juridice, acţionează asupra voinţei legiuitorului şi a celor ce aplică legea, dar şi asigură în acelaşi timp uniformitatea în sfera de aplicare a dreptului. Concomitent, însăşi principiile răspunderii juridice formează un sistem complicat întrucât nu acţionează individual, ci, în complex, completându-se reciproc, iar în multe cazuri încălcarea unui principiu va însemna încălcarea concomitentă şi a altor principii.

Astfel, principiile răspunderii juridice, intrând în structura acestei instituţii, formează un sistem director complex. Ele în felul lor direcţionează acţiunea normelor — reguli de comportament. Dacă ar fi să mergem pe logica coraportului dintre parte şi întreg şi să ţinem cont de faptul că principiile se regăsesc în interiorul sistemului, atunci putem afirma că ele reprezintă elemente separate ce constituie un subsistem în cadrul sistemului instituţiei răspunderii juridice. Cu toate acestea rolul de subsistem director revine cumulului existent de principii şi nu doar unui principiu al răspunderii juridice în parte.

Doctrina juridică cunoaşte multiple principii ale răspunderii juridice, noi însă nu ne vom concentra atenţia asupra unei liste anume întrucât nu acesta este scopul lucrării noastre, dar vom menţiona că ne raliem la poziţia grupului de cercetători care consideră că răspunderea juridică se fundamentează pe următoarele principii: echităţii, legalităţii, inevitabilităţii, umanismului, individualizării pedepsei şi vinovăţiei comiterii faptei.

Unele principii sînt comune întrucât îşi exercită acţiunea asupra întregului sistem al răspunderii juridice şi concomitent caracterizează instituţia răspunderii juridice în ansamblu, altele sînt caracteristice pentru anumite forme ale răspunderii juridice, iar a treia categorie caracterizează o forma specifica sau modalități a răspunderii juridice. Echitatea, umanismul, inevitabilitatea, legalitatea sînt principii comune (generale) ale răspunderii juridice. Aşa cum vinovăţia nu este obligatorie pentru răspunderea civilă, acest principiu va fi atribuit celei de-a doua categorii — principii comune unor ramuri de drept. Iar lista principiilor specifice ale răspunderii juridice este destul de lungă. Pentru dreptul execuţional penal este specifică proporţionalitatea dintre măsurile de constrângere şi a celor de recompensă; pentru răspunderea juridică civilă este specifică repararea integrală a daunei, cea penală este caracterizată şi de principiul umanismului etc. Însăşi sistemul principiilor are o structură complexă. În calitate de sistem ea se manifestă la nivelul instituţiei răspunderii juridice în integru, iar ca subsistem la nivelul unor forme ramurale ale răspunderii juridice luate în parte. Dacă e să ne referim la alt nivel de generalizare (nivelul de instituţii ramurale ale răspunderii juridice), atunci acestea pot fi examinate şi în calitate de sistem independent.

Astfel, sistemul răspunderii juridice — reprezintă un cumul de subinstituţii ale răspunderii juridice dar şi norme juridice care sînt interconexe, interdependente şi care interacţionează între ele, respectarea cărora asigură ordinea de drept, iar aplicarea lor la comiterea unei ilegalităţi restabileşte această ordine, dar şi pedepsește persoana ce a comis fapta şi împiedică comiterea repetată de către aceeaşi persoană a aceleiași fapte ilicite.

Fenomenul răspunderii juridice se caracterizează printr-o structură complexă, care ni se înfăţişează ca un sistem determinat ale cărui elemente sînt reprezentate de subinstituţiile şi normele răspunderii juridice. În calitate de subsisteme independente ale instituţiei răspunderii juridice avem: normele-definiţii, normele-obiective, normele-principii, normele-sarcini. Instituţia ramurală a răspunderii juridice poate include mai multe subinstituţii, poate prezenta o structură complexă dată anume de multitudinea de subinstituţii incluse.

În concluzie dorim să afirmăm, că esența și conținutul tuturor fenomenelor juridice, printre care și răspunderea juridică — ar trebui s-o găsim în conceptul ontologic „Drept“. Cât privește răspunderea juridică, ea pare să fie tema centrală a oricărei exegeze asupra dreptului pozitiv. Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică e consecința săvârșirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică e urmarea săvârșirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziții legale.

Nu putem dovedi că răspunderea juridică ar fi sistem, în înțelesul clasic al fenomenului, câtă vreme nu avem deslușit raportul dintre responsabilitate și răspundere, instituții și subinstituții, principii și norme. Aceasta nu poate însemna decât, că răspunderea juridică este o categorie tehnică și nu una conceptuală. Ea este o construcție al fiecărui legiuitor, cu rațiunile lui politico-justificatoare.

1 D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Tipografia Centrtală, 2010. p. 53.

2 Д.А Керимов. Философские проблемы права. Москва, 1972. c.97.

3 Gh. Mihai. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2008. p.31.

4 Gh. Mihai. Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Vol. V. Bucureşti: C. H. Beck, 2006. p.63.

5 I. Craiovan. Tratat elementar de teoria general a dreptului. Bucureşti, 2001. p.283.

6 A. Macintyre. Tratat de morală. Bucureşti, 1998. p.258.

7 M. Eliescu. Răspunderea civilă delictuală. Bucureşti, 1972. p.5.

8 E. Lupan. Răspunderea civilă.Cluj, 2003. p. 18-19.

9 Gh. Mihai. Op. cit., p. 64.

10 Gh. Mihai. Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Vol. V. Bucureşti: C.H. Beck, 2006. p. 64.

11 N. Popa, M.C. Iremia, S. Cristea. Teoria generală a dreptului.Bucureşti, 2005. p. 289.

12 A. Levi. Teoria generale del dirritto. Padova, 1968. p. 289.

13 R. Savatier. Traite de la responsabilite civile en droit francaise. Paris, 1939. p. 1.

14 R. Panain. Manuale di diritto penale. Torino, 1962. p. 698.

15 L. Barac. Răspunderea şi sancţiunea juridică. Bucureşti, 1997. p.40-41.

16 Ibidem. p. 41.

17 Gh. Mihai. Op. cit., p. 78.

18 M. Dvoracek, Gh. Lupu. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1996. p.309.

19 Ibidem.

20 Gh. Mihai. Op. cit., p. 86.

21 M. Costin. Răspunderea juridică în dreptul românesc. Cluj, 1978. p. 27.

22 Gh. Mihai. Op. cit., p. 87.

23 Ibidem. p. 90.

24 Д. Липинский. Структура института юридической ответственности. http://edu.tltsu.ru/sites/sites_ content /site1238/html/media71251/Lipinsky.pdf (accesat 08.04.2015.)

25 Ibidem. p. 3.

26 О. А. Кожевников. Юридическая ответственность в системе права. Тольятти, 2003. c. 72.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro