ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Protocolul de la Kyoto — principalul instrument internaţional privind schimbările climatice: prezentare generală

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferențiar universitar (ORCID: 0000-0003-3634-8554)

Cristina ROBU, doctorandă (ORCID: 0000-0002-8320-998X)

 

 

Kyoto Protocol — the Main International Instrument on Climat Change: General Presentation

Climate change has direct implications for international security and stability, chiefly affecting and reinforcing environmental pressures and disasters risk. That as climate change acts as a threat, development approaches need to become more climate sensitive, particularly for countries which a especially vulnerable to the impacts of climate changes and are already under pressure from natural sources. The Kyoto Protocol was the first agreement between nations to mandate country-by-country reductions in greenhouse-gas emissions in the atmosphere. The essential tenet of the Kyoto Protocol was that industrialized nations needed to lessen the amount of their CO2 emissions. In this context, this paper aims to present some of the major issues facing the international community and the path of signature of the agreement on Kyoto Protocol and its implementation. Nevertheless, the paper aims to define an enabling framework to endorse the target of achieving climate neutrality by 2050.

Key words: renewable sources, amendament, global warming, greenhouse-gases..

 

 

 

Schimbările climatice au o implicaţie directă asupra securităţii şi stabilităţii internaţionale afectând şi consolidând presiuni asupra mediului şi riscurilor de dezastre. Deoarece schimbările globale reprezintă o ameninţare, abordările în materie de dezvoltare trebuie să devină mai sensibile la schimbările climatice în special pentru ţările care sunt deosebit de vulnerabile la efectele schimbărilor climatice şi care sunt deja supuse unor presiuni naturale. Protocolul de la Kyoto a fost primul acord între națiuni cu scopul de a reduce de la țară la țară gazele cu efect de seră. Principiul esențial al Protocolului de la Kyoto a fost ca țările industrializate trebuie să reducă cantitatea de emisii de CO2. În acest context această lucrare îşi propune să prezinte unele dintre problemele majore cu care se confruntă comunitatea internaţională şi calea semnării acordului privind Protocolul de la Kyoto și punerea acestuia în aplicare. Cu toate acestea, lucrarea își propune să definească un cadru de acţiuni care să permită susținerea obiectivul de a atinge neutralitatea climatică până în 2050.

Cuvinte cheie: surse regenerabile, amendament, încălzirea globală, gaze cu efect de seră.

 

Introducere

La începutul anilor ‘70 ai secolului XX, în plin Război Rece, se discuta despre răcirea climei la nivel planetar. Începând cu sfârșitul anilor 1970, creșterea temperaturii şi-a reluat cursul într-un ritm accelerat. Dezghețul politic al anilor ’90 vine împreună cu problemele legate de încălzirea globală şi creşterea necontrolată a emisiei gazelor cu efect de seră, datorată activităţilor umane. Oamenii de ştiinţă colaborează acum liberi de constrângeri ideologice, se intensifică schimbul de date, idei şi rezultate, toate concurând la un progres remarcabil în înţelegerea sistemului climatic.

În 1988 a fost înfiinţat Grupul Interguvernamental pentru Studiul Schimbării Climei (IPCC). IPCC este un organism care funcţionează sub coordonarea Organizaţiei Mondiale a Meteorologiei şi a Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu. Scopul său principal este evaluarea periodică a stadiului cunoaşterii, la nivel mondial, în domeniile schimbării climatice şi al impactului acesteia asupra geosistemului, precum şi în cel al adaptării şi diminuării efectelor sale. În acest efort global sunt antrenaţi cercetători ai caror expertiză este dovedită de activitatea lor internaţională (în principal, lucrari publicate în cele mai importante reviste ştiinţifice de domeniu).

Primul raport al Grupul Interguvernamental pentru Studiul Schimbării Climei, publicat în 1990, a contribuit semnificativ la constituirea Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbarea Climei (UNFCCC) în 1992. Aceasta a fost o etapă importantă în recunoaşterea necesităţii cunoaşterii ştiinţifice, legate de schimbarea climei, dinspre sectorul academic spre cel decizional al societăţii. Cel de-al doilea raport, publicat în 1995, a impulsionat negocierile ce au condus la realizarea Protocolului de la Kyoto, în 1997, relevând posibila existenţă a influenţei umane asupra climei, prin emisiile de gaze cu efect de seră. Protocolul de la Kyoto, intrat în vigoare în 2005, prevede scăderea emisiilor gazelor cu efect de seră, până în 2012, cu aproximativ 5% faţă de nivelul din 1989—1990, în cazul ţărilor dezvoltate. Uniunea Europeană şi-a propus o ţintă şi mai ambiţioasă — reducerea cu 8% a emisiilor gazelor radiativ-active. Al treilea raport al IPCC, care a aparut în 2001, întăreşte concluziile ca încălzirea globală observată începând cu a doua parte a secolului XX se datorează, în cea mai mare parte, intervenţiei umane în sistemul climatic.1

Retrospectiva Protocolului de la Kyoto

La 4 februarie 1991, Consiliul a autorizat Comisia să participe, în numele Comunităţii Europene, la negocierile privind Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptată la New York la 9 mai 1992. Convenţia-cadru a fost ratificată de Comunitatea Europeană prin Decizia 94/69/CE din 15 decembrie 1993. Aceasta a intrat în vigoare la 21 martie 1994.

Convenţia-cadru a reprezentat o contribuţie importantă la stabilirea unor principii-cheie în lupta mondială împotriva schimbărilor climatice. Aceasta defineşte, în special, principiul „responsabilităţilor comune, dar diferenţiate“. De asemenea, convenţia-cadru a contribuit la o mai mare sensibilizare a publicului mondial cu privire la aspectele legate de schimbările climatice. Totuşi, convenţia nu conţine angajamente în cifre şi detalii pentru fiecare ţară în materie de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Statele-părți la convenţie au decis astfel, cu ocazia primei conferinţe a părţilor care a avut loc la Berlin în martie 1995, să negocieze un protocol conţinând măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru perioada după 2000, în ţările industrializate. După îndelungate lucrări, la 11 decembrie 1997, a fost adoptat, la Kyoto, de reprezentanţii a 160 de state participante- Protocolul de la Kyoto.2

Protocolul de la Kyoto, este unul dintre cele mai importante instrumente juridice internaţionale în lupta împotriva schimbărilor climatice. Acesta conţine angajamentele asumate de ţările industrializate în vederea reducerii emisiilor sale de anumite gaze cu efect de seră, responsabile pentru încălzirea globală. Comunitatea Europeană a semnat protocolul la 29 aprilie 1998. În decembrie 2001, Consiliul European de la Laeken a confirmat dorinţa Uniunii ca protocolul să intre în vigoare înaintea Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg (26 august — 4 septembrie 2002). În acest scop, Decizia 2002/358/CE aprobă protocolul în numele Comunităţii Europene. Statele membre s-au angajat să depună instrumentele lor de ratificare în acelaşi timp cu Comunitatea şi, pe cât posibil, până la 1 iunie 2002.3

Conţinutul Protocolului de la Kyoto

Protocolul de la Kyoto abordează problema emisiilor a şase gaze cu efect de seră:

  • dioxidul de carbon (CO2);
  • metanul (CH4);
  • oxidul azotos (N2O);
  • hidrofluorocarburile (HFC);
  • perfluorocarburile (PFC);
  • hexafluorura de sulf (SF6).

Acesta reprezintă un important pas înainte în lupta împotriva încălzirii globale, conţinând obiective obligatorii şi cuantificate pentru limitarea şi reducerea gazelor cu efect de seră. Per ansamblu, părţile la anexa I la convenţia-cadru (şi anume ţările industrializate) se angajează colectiv să reducă emisiile lor de gaze cu efect de seră, pentru a realiza o reducere a emisiilor totale ale ţărilor dezvoltate cu cel puţin 5 % în raport cu nivelurile din 1990, în perioada 2008—2012. Anexa B a Protocolului de la Kyoto stabileşte ţintele privind obligativitatea reducerii emisiilor pentru 36 de state industrializate şi Uniunea Europeană. Statele care erau membre ale UE înainte de 2004 trebuie să îşi reducă colectiv emisiile de gaze cu efect de seră cu 8 % între 2008 şi 2012. Statele membre care au aderat la UE după această dată, se angajează să îşi reducă emisiile cu 8 %, cu excepţia Poloniei şi a Ungariei (6 %), precum şi a Maltei şi a Ciprului, care nu figurează în anexa I la convenţia-cadru. În acest sens, aceste ţinte adaugă o medie de 5% pentru reducerea emisiilor comparative cu nivelurile anului 1990, în perioada 2008—2012. În baza mecanismelor stabilite de Protocol se realizează înregistrarea acţiunilor întreprinse, iar Secretariatul ONU privind Schimbările Climatice, cu sediul la Bonn (Germania), păstrează registrul tranzacțiilor internaţionale pentru a verifica dacă acestea respectă reglementările Protocolului de la Kyoto. Pentru perioada anterioară anului 2008, părţile s-au angajat să realizeze progrese demonstrabile în îndeplinirea angajamentelor asumate, până cel târziu în 2005.

În vederea atingerii acestor obiective, protocolul propune diverse mijloace:

de consolidare sau de punere în aplicare a unor politici naţionale de reducere a emisiilor (creşterea eficienţei energetice, promovarea unor forme durabile de agricultură, dezvoltarea surselor regenerabile de energie etc.);

cooperarea cu celelalte părţi contractante (schimb de experienţă sau de informaţii, coordonarea politicilor naţionale prin intermediul autorizaţiilor privind emisiile, punerea în aplicare comună şi un mecanism de dezvoltare nepoluantă).

O analiză a angajamentelor pentru a doua perioadă de angajament a fost prevăzută să aibă loc cel mai târziu în 2005.

La 31 mai 2002, Uniunea Europeană a ratificat protocolul de la Kyoto. Acesta a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, după ratificarea sa de către Rusia în 2004. Mai multe ţări industrializate au refuzat să ratifice Protocolul, printre acestea şi Statele Unite ale Americii şi Australia.4 În ceea ce priveşte Statele Unite, refuzul Washingtonului de a ratifica Protocolul de la Kyoto a fost justificat prin pierderi economice.

Protocolul de la Kyoto se încheia în 2012, iar preocuparea statelor din cadrul Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice a fost adoptarea unui nou plan, care să permită tranziţia până la adoptarea unui acord global în 2020. În concluziile sale din martie 2012, Consiliul a convenit să propună pentru Uniune un angajament comun cantitativ de reducere a emisiilor cu 20% sub nivelurile din 1990 pentru cea de-a doua perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto. Poziția Consiliului a fost urmată de statele sale membre în cadrul Conferinței de la Doha, Qatar privind schimbările climatice, din decembrie 2012, unde cele 192 de părți la Protocolul de la Kyoto la Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, au adoptat un amendament la Protocolul de la Kyoto care extindea perioada de angajament a statelor pentru reducerea emisiilor în perioada 2013—2020.

Amendamentul de la Doha stabilește o a doua perioadă de angajament în temeiul Protocolului de la Kyoto, care a început la 1 ianuarie 2013 și se va încheia la 31 decembrie 2020, şi care prevede angajamente de reducere a emisiilor obligatorii din punct de vedere juridic, în temeiul cărora Uniunea Europeană, statele sale membre și Islanda s-au angajat să își limiteze media anuală a emisiilor de gaze cu efect de seră în perioada 2013—2020 la 80% din emisiile din anul de referință (în majoritatea cazurilor, 1990). Acest angajament a fost stabilit pe baza emisiilor totale de gaze cu efect de seră permise în perioada 2013—2020 în temeiul pachetului UE privind clima și energia.

De asemenea, Amendamentul de la Doha aduce încă trei modificări textului Protocolului de la Kyoto, care se vor aplica în cea de a doua perioadă de angajament și care se referă în primul rând la includerea unui nou gaz (trifluorura de azot); în al doilea rând, un mecanism privind obiectivele care prevede o procedură simplificată prin care să i se permită unei părți să își ajusteze angajamentul prin creșterea obiectivului său în timpul unei perioade de angajament și, în al treilea rând, o prevedere care ajustează în mod automat obiectivul unei părți pentru a evita o creștere a emisiilor sale pentru perioada 2013—2020 peste emisiile sale medii pentru perioada 2008—2010.

În cadrul acestei întâlniri s-a consemnat retragerea Japoniei, Rusiei şi a Noii Zeelande din cadrul protocolului. Prin ieşirea din protocol a acestor ţări, plus a Statelor Unite, rămân în cadrul acordului internaţional ţări care în total însumează doar 15% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel internaţional.5 Acest lucru nu este unul îmbucurător deoarece țările care poluează foarte mult se abţin. Până în prezent, însă, Amendamentul Doha nu a intrat în vigoare, deoarece a fost acceptat doar de 66 de state fiind nevoie de validarea a 144 de state.

O a doua perioadă de angajament în temeiul Protocolului de la Kyoto ar trebui să facă parte dintr-un cadru mondial și cuprinzător care să implice toate marile economii în acțiunile de combatere a schimbărilor climatice. Ar trebui rezolvate actualele puncte slabe ale Protocolului de la Kyoto care subminează integritatea de mediu a acestuia. Cele două probleme principale sunt posibilitatea ca părțile să reporteze „bugete“ de emisii excedentare — cunoscute sub numele de unități de cantitate atribuită — din prima perioadă de angajament și normele contabile din domeniul gestionării pădurilor. Dacă nu vor fi rezolvate, aceste puncte slabe ar reduce aproape la zero impactul actualelor promisiuni ale țărilor dezvoltate referitoare la reducerea emisiilor, putând duce chiar la o mică creștere a emisiilor.

Pentru perioada post-2012 Uniunea Europeană consideră că încălzirea globală trebuie limitată la o creştere medie de cel mult +2 grade Celsius până la sfârşitul secolului pentru a păstra o climă agreabilă şi a limita impactele negative. Atingerea acestui obiectiv presupune o reducere de 50% până în 2050 (în raport cu 1990) a emisiilor mondiale (de la 60% la 80% pentru ansamblul ţărilor industrializate) asociind ţările în curs de dezvoltare la aceste eforturi şi propunându-se eventuale reduceri pe sectoare de activitate. În acest context, Consiliul European al Miniştrilor Mediului a căzut de acord asupra unui obiectiv unilateral de reducere de cel putin 20% până în 2020 şi chiar de 30%, dacă şi alte state industrializate se vor angaja în acest sens. La rândul lor, ţările emergente işi manifestă din ce în ce mai viguros voinţa de a se implica direct în atingerea obiectivelor proiectului Kyoto, cu excepţia Indiei, care rămâne deocamdată reticentă la orice angajament, China reprezintă exemplul cel mai elocvent care şi-a fixat ea însăşi ca scop reducerea, între 2006—2010, cu 20% a consumului de energie pe unitate de produs interior brut (PIB). Brazilia şi Indonezia fac presiuni ca pădurile tropicale să fie incluse în viitorul acord, sub forma unei prime pentru defrişarea evitată. În acelaşi timp însă, trecerea la măsuri radicale de reducere a emisiilor rămâne condiţionată de o atitudine corespunzatoare din partea primului poluator mondial, SUA. În toată această complexă ecuaţie nu poate fi ignorată problema majoră a ţărilor celor mai sărace, care sunt primele victime ale schimbărilor climatice, chiar dacă ele sunt cel mai puţin vinovate de amplificarea actuală a efectului de seră. „Fondurile de adaptare“ ramân foarte reduse, iar în focul dezbaterilor despre încălzirea globală puţini se mai gandesc la asemenea probleme. Totuşi, este de domeniul evidenţei că niciun acord nu va fi eficient cu adevărat, dacă nu va găsi un raspuns valabil şi la îngrijorările Lumii a Treia.

Important rămâne şi se afirmă tot mai eficient în continuare vectorul societăţii civile în plan naţional, regional şi internaţional. Acţionând ca marea masă a populaţiei, prima şi cea mai grav afectată de consecinţele încălzirii globale, publicul şi organizaţiile neguvernamentale fac o presiune constantă asupra decidenţilor spre a adopta măsuri concrete în domeniu. Nu mai târziu decat la 8 decembrie cu ocazia Zilei internaţionale pentru protecţia climei, mari manifestaţii de stradă desfăşurate în Franţa, Germania sau Marea Britanie au denunţat insuficienţa măsurilor pentru protejarea mediului şi reducerea riscului ecoclimatic şi au cerut o acţiune adecvată obiectivelor urmărite.

La 23 ani de la semnarea sa (11 decembrie 1997), rezultatele Protocolului de la Kyoto rămân amestecate. Documentul nu a reuşit să reorienteze major politicile statelor-părţi în direcţia dorită — de reducere consistentă a emisiilor gazelor cu efect de seră (GES), ca mijloc principal de a diminua ritmul încălzirii climatice radicale. Acestea sunt suficiente argumente care pledează în favoarea continuării procesului Kyoto şi după 2020 şi, dacă este posibil, perfecţionarea mecanismelor sale şi fixarea de obiective mai ambiţioase, mai aproape de cerinţele realităţii ecoclimatice.

Aspecte privind efectele Protocolului de la Kyoto în raport cu
reglementările ulterioare ale reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră

Începând cu intrarea sa în vigoarea în 2005, pentru prima perioadă de aplicare între 2008—2012, Protocolul de la Kyoto făcea obiectul dezbaterilor și negocierilor internaționale pentru viitorul său după 2012. Numeroase zone umbrite subsistă, iar Conferința de la Durban din decembrie 2011, a antrenat principiul celei de-a doua perioade de aplicare a protocolului, lăsând loc pentru negocieri pentru un nou tratat internațional precnizat pentru a fi pus în aplicare în 2020.

Chestiunea aplicabilității protocolului după 2012 a fost abordată încă de primele MOP (reuniunea statelor părți care au ratificat Protocolul), care a avut loc în decembrie 2005 la Montreal, fiind în comun cu cea dea 11-a COP (conferința statelor părți, ce au ratificat convenția, instanță ce se adună anual, de regulă în noiembrie sau decembrie). Atunci, în cadrul acestei prime MOP, un grup de lucru, numit „Ad Hoc Working Group on Further Commitments for Annex I Parties under the Kyoto Protocol (AWG-KP)“, a fost creat pentru a porni discuțiile și negocierile privind întărirea noilor angajamente pentru țările dezvoltate pentru perioada după 2012 (PK 2). AWG-KP preocupă doar statele ce au ratificat protocolul. Acesta nu poate obliga astfel, nici SUA, nici statele participante, nici țările în curs de dezvoltare. Domeniul de aplicare și ambiția lucrului său nu poate fi decât încă insuficient în raport cu obiectivul global de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. El ar fi trebuit să conducă la finalizarea lucrărilor sale pentru că există un PK 2 și că nu există divergențe între PK 1 și PK 2.

În esență, cel de-al doilea MOP, care a avut loc în 2006 în Nairobi, antrenat concomitent cu cea dea 12-a COP, reuniunile AWG-KP nu au contribuit la definirea angajamentelor pentru o eventuală PK 2. Atunci, ca negocierile să demareze sub acoperirea AWG-KP, planul de acțiuni de la Bali, adoptat în 2007 în cadrul celei dea 13-a COP, a deschis un alt cadru de discuții și de negocieri, creând un alt grup de lucru denumit „Ad Hoc Working Group on Long-term Cooperative Action under the Convention“ (AWG-LCA). Planul de acțiuni de la Bali indică că mandatul AWG-KP ține de lansarea unui „vast proces pentru a permite aplicarea integrală, efectivă și continue a convenției printr-o acțiune concentrată pe termen lung … în scopul parvenirii unui acord comun al unui rezultat și adoptarea unei decizii la cea de-a XV-a sesiune“. În alți termeni, trebuia de așteptat ca acest grup de lucru să angajeze negocieri care să ducă la un acord pentru aplicarea Protocolului de la Kyoto după 2012, acest acord fiind preconizat să fie adoptat în cadrul celei dea 15-a COP în 2009 la Copenhaga. Statele au convenit nu atât asupra unui acord, cât mai degrabă asupra necesității parvenirii la un acord.

AWG-LCA a fost înființat fără ca AWG-PK să fie suprimat. Astfel, începând cu 2007, două grupuri de lucru duceau în paralel negocieri pentru viitorul Protocolului de la Kyoto după 2012. Negocierile pornite de AWG-PK aveau drept obiectiv definitivarea noilor angajamente privind reducerea emisiilor de gaze ca efect de seră pentru țările care au deja angajamente pentru perioada 1 a Protocolului de la Kyoto, în timp ce negocierile pornite de AWG-LCA vizează definitivarea noilor angajamente pentru toate țările. AWG-PK reiese din Protocolul de la Kyoto, în timp ce AWG-LCA este sub acoperirea Convenției și implică astfel, toate țările care au ratificat convenția.

Prezența a două cadre paralele de negocieri pentru viitorul protocolului a redus din eficacitatea și succesul procesului de negocieri, cu dispersarea eforturilor, apariția contradicțiilor, a redundanțelor și a blocajelor.6 În acest fel, conferința de la Copenhaga din 2009 (cea dea 15 COP), care trebuia să constate, fie prelungirea protocolului pentru cea dea doua perioadă, fie adoptarea unui nou protocol, fie unui nou acord internațional care ar defini angajamentele statelor pentru reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră după 2012, până la urmă s-a soldat cu adoptarea unui acord politic slab și impresic.7 Statele dezvoltate, precum și cele în curs de dezvoltare, au preluat în mod voluntar angajamente prin anexa la acordul de la Copenhaga pentru a reduce emisia lor de gaze cu efect de seră la orizontul anului 2020 în raport cu anul 1990, pentru a evita ca ridicarea temperaturii să nu depășească 2°C.

Conferința de la Cancun din 2010 (cea dea 16 COP) nu a permis o avansare semnificativă.8 Angajamentele de reducere, anexate la acordul de la Copenhaga au fost luate în considerație și trecute în mod tăcit în acordurile de la Cancun. Destinul Protocolului de la Kyoto a continuat să fie ambigu, astfel acesta rămânând în suspens. Mandatele AWG-PK și AWG-LCA au fost prelungite, cu susținerea lucrărilor sale bazate pe un acord din cadrul celei dea 17-a COP, cae a avut loc în decembrie 2011 la Durban, concomitent cu al 7-a MOP.

Conferința de la Durban, preconizată ca fiind ultima înainte de sfârșitul perioadei Kyoto 1, nu a putut stabili în mod clar destinul protocolului. Ea a decis să lanseze un nou proces în viziunea elaborării și adoptării unui acord, natura căruia este ambigue „a protocol, another instrument or an agrred outcome with legal force under the convention applicable to all Parties“. Principiul urmăririi reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră de către state după 2012, a fost deci, susținut prin perspectiva unui nou acord global, pe care statele trebuie să-l propună pentru negocieri într-un context mai larg al convenției.

Platforma de la Durban, care este un rezultat politic al conferinței de la Durban, este un nou forum sau un nou șantier, pentru a decide sau a preciza contururile viitorului pentru protocol. Un alt grup de lucru a fost creat „Ad Hoc Working Group on the Durban Platform for Enhanced Action“ (AWG-EA). Acestuia i s-a cerut să finalizeze lucrul cel târziu în 2015, la momentul în care, noul protocol, noul instrument sau noul acord convenit, ar avea forță juridică, intrând în vigoare în 2020. Acest nou grup de lucru a fost creat fără ca cele două precedente să fie suprimate. Astfel, au fost instituie trei grupuri de lucru, care funcționează paralel în stabilirea destinului protocolului.

Fără a aduce clarificări, conferința de la Durban a decis că cea de-a doua perioadă de angajamente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră de către state ar fi trebuit să înceapă la 01.01.2013 pentru o durată de 5-8 ani, fiind preconizată fie pentru 2017, fie pentru 2020. În timp ce intrarea în vigoare a noului tratat adoptat în 2015 era preconizat pentru 2020, o situație specială putea fi preconizată pentru perioada 2018—2020, în cazul în care cea de-a doua perioadă de angajamente se impune în 2017. Pentru cea de-a doua perioadă, care era preconizată să înceapă în 2013, conferința de la Durban a luat act despre angajamentele statelor în cadrul acordului de la Copenhaga și a invitat din nou statele să-și îndeplinească angalamentele până în luna mai 2012. Era de așteptat ca viitorul COP prevăzut la Qatar în decembrie 2012, să insiste asupra adoptării unui acord important, finalizând angajamentele și precizând contururile celei dea doua perioade de angajamente (2013—2017 sau 2013—2020).

O mare ambiguitate caracterizează viitorul Protocolului de la Kyoto după 2012. Cea dea doua perioadă de angajamente a fost decisă și trebuiea să înceapă în 2013, a fost prevăzut că o altă perioadă de angajamente să înceapă în 2020. Trei grupuri de lucru activează în paralel pentru a defini viitorul protocolului, însă negocierile creează impresia că s-au înmlăștinit și au pierdut din credibilitate, având ca obiectiv angajarea asupra unui tratat internațional ambițios care să solicite statelor să adere, luând în considerație importanța reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a atenua schimbarea climaterică.9 Canada, Japolia și Rusia au anunțat că nu se v-or angaja pentru cea de-a doua perioadă. Alte țări, cum sunt Australia, Noua Zelandă, Norvegia, Elveția nu s-au arătat entusismate și au indicat că ar fi trebuit să se pronunțe în decembrie 2012, în cadrul celei de-a 18-a COP.10 SUA rămân a fi în afara protocolului, ratificând doar convenția. Uniunea Europeană rămâne a fi „partea grea“ a protocolului, reușind la Durban să atragă de partea sa țările în curs de dezvoltare.11 Țările angajate prin protocolul 2 reprezintă în jur de 15 % de emisie de gaze cu efect de seră în lume.12 Cu o ușurință considerabilă, dar și modalități operaționale neprecizate la acel moment, protocolul trebuia să pornească cea de-a doua perioadă de aplicare în 2013. Însă, viitorul său, în special după 2015, nici atunci, nici la moment, nu este clar, în special din punct de vedere juridic, negocierile fiind axate între un protocol puternic din punct de vedere juridic, un alt instrument sau un acord convenit cu sau fără conotație juridică puternică.

Încheiere

Aşa cum au remarcat recent o serie de specialişti, Protocolul este departe de a se dovedi un proiect de deplin succes, dar rămâne singurul instrument aflat, cel putin deocamdata, la îndemâna comunităţii internaţionale pentru reducerea emisiilor de GES şi de lupta împotriva încălzirii globale. Principalul argument în favoarea unei asemenea concluzii decurge din constatarea că documentul urmăreşte reducerea în medie cu 5,2% a gazelor poluante, în raport cu nivelul lor din 1990 cu tendinţa de creştere.

Care pot fi cauzele unei asemenea situaţii? Prima şi poate cea mai importantă este una de principiu şi rezidă în eroarea de a crede că o problemă atât de complexă şi de dificilă precum încălzirea globală ar putea fi rezolvată pe o cale atât de simplă precum un tratat internaţional. Un asemenea tip de abordare poate fi eficient în probleme precum diminuarea stratului de ozon, dar rămâne simplistă şi ineficientă într-o situaţie atât de complicată precum cea a reducerii emisiilor de GES, cu implicaţii economice profunde şi strâns legată de o alta problema majoră, cea a energiei. Sunt apoi „defectele“ tradiţionale ale tratatelor internaţionale, în frunte cu cel de a fixa obiective precise şi ambiţioase, dar fără a prevede nici o sancţiune în cazul nerespectării lor.

Nu putem ignora nici faptul că piaţa cărbunelui, stabilită pentru a incita întreprinderile să-şi reducă emisiile de CO², nu a ajuns la rezultatele scontate, din lipsa cotelor de emisii destul de stricte din partea ţărilor participante.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, proiectul reprezintă mai degrabă un experiment decât un demers concret, prin ineditul său marcat prin: amploarea mondială (angajarea a 176 de state), dimensiunea globală a obiectivelor (prevenirea şi diminuarea ritmului încălzirii atmosferei şi schimbărilor sistemului climatic al planetei) şi orizontului de timp. La aceasta se adaugă, ca tehnica, o combinaţie încă insuficient experimentală între instrumente juridice tradiţionale — reglementări, drepturi, obligaţii, dar şi instrumente specifice pieţei — credite transferabile, mecanisme de compensare etc.

Uniunea Europeană recunoaște că țările dezvoltate au responsabilitatea de a conduce lupta împotriva schimbărilor climatice. UE se angajează să devină o economie foarte eficientă din punct de vedere energetic, cu emisii reduse de gaze cu efect de seră, și depune eforturi în acest sens, reușind să-și reducă propriile emisii de gaze cu efect de seră, care reprezintă aproximativ 11 % din emisiile întregii lumi (inclusiv cele generate de despăduriri).

Grație, în parte, politicilor și măsurilor puse în aplicare la nivelul UE și la nivel național în ultimul deceniu, Uniunea Europeană și cele 27 (după Brexit) de state membre ale sale sunt pe cale să-și îndeplinească sau chiar să-și depășească angajamentele asumate în temeiul Protocolului de la Kyoto în ceea ce privește reducerea emisiilor.

Cele 15 state care erau membre ale UE la data semnării Protocolului de la Kyoto s-au angajat să-și reducă emisiile colective de gaze cu efect de seră în perioada 2008—2012 cu 8 % față de nivelul înregistrat într-un anumit an de referință (1990 în majoritatea cazurilor). Până în 2009, emisiile au scăzut cu aproape 13 %, iar previziunile referitoare la emisii arată că reducerea obținută ar putea fi, până la urmă, de chiar 14,2 %. Celelalte 10 state membre ale UE, care au obiective individuale de reducere a emisiilor în temeiul Protocolului de la Kyoto de 6 % sau 8 %, sunt, de asemenea, pe cale să-și îndeplinească obiectivele.

Pentru 2020, Uniunea Europeană și-a luat unilateral angajamentul de a-și reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu 20 % față de nivelurile din 1990 și și-a stabilit obiectivul de a obține 20 % din energie din surse regenerabile. Este singura regiune din lume care a instituit o legislație obligatorie pentru a se asigura că își va îndeplini obiectivele pentru 2020. În egală măsură, UE a făcut o ofertă condiționată de a-și crește pragul de reducere a emisiilor până în 2020 cu 30 % față de nivelurile din 1990, ca parte a unui acord cuprinzător la nivel mondial privind clima pentru perioada de după 2012, cu condiția ca alte economii mari să se angajeze la reduceri echivalente. UE va reevalua situația după conferința de la Cancún, inclusiv opțiunile privind o reducere de peste 20 % până în 2020.

Argumentele și probele de ordin științific arată că, pentru ca încălzirea globală să nu depășească 2° C, emisiile vor trebui reduse până în 2050 la cel puțin jumătate din nivelurile din 1990. În acest context, și conform responsabilității de lider a țărilor dezvoltate, Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul de a-și reduce emisiile cu 80-95 % față de nivelurile din 1990, până în 2050. Este în pregătire și va fi prezentată în primele luni ale anului 2021 o foaie de parcurs prin care se stabilește o strategie în vederea îndeplinirii acestui obiectiv și în vederea încheierii tranziției spre o societate cu emisii scăzute de dioxid de carbon.

Lucrarea a fost prezentată la 01.11.2019

1 Decizia Consiliului din 25 aprilie 2002 privind aprobarea, în numele Comunității Europene, a Protocolului de la Kyoto la Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice și îndeplinirea în comun a angajamentelor care decurg din acesta [on-line] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32002D0358 (consultat la 29.10.2019)

2 Moïse Tsayem Demaze. L’avenir obscur du protocole de Kyoto. In : L’Espace géographique 2012/4 (Tome 41), pp.369-373 [on-line] https://www.cairn.info/revue-espace-geographique-2012-4-page-369.htm (consultat la 29.10.2019).

3 Decizia Consiliului din 25 aprilie 2002, document citat anterior.

4 Protocolul de la Kyoto privind schimbările climatice [on-line] http://publications.europa.eu/resource/cellar/b2d8257e-bd35-49f6-8356-934286204791.0020.02/DOC_2 (consultat la 29.10.2019).

5 Protocolul de la Kyoto — un nou termen: 2020 [on-line] http://www.societal.ro/ro/comunitate/articole/protocolul-de-la-kyoto-%E2%80%93-un-nou-termen:-2020-685.html (consultat la 29.10.2019)

6 Maljean-Dubois S., Wemaere M. (dir.) (2012). Les Négociations internationales du post-2012. Une lecture juridique des enjeux fondamentaux. Aix-en-Provence : IDDRI, Université de Genève, Centre d’études et de recherches internationales et communautaires, rapport de recherche, 182 p. [on-line] http://www.ceric-aix.univ-cezanne.fr/fileadmin/ERIC/Documents/manifestations_scientifiques/Colloque_CERIC-IDDRI/RAPPORT_FINAL_CERIC-IDDRI.pdf (consultat la 29.10.2019).

7 Dahan A., Aykut S., Buffet C., Viard-Crétat A. (2010). Les Leçons politiques de Copenhague. Faut-il repenser le régime climatique ? Paris : centre Alexandre Koyé, Koyré climate series, no2, rapport de recherche, 45 p. [on-line] http://www.agrobiosciences.org/IMG/pdf/KOYRE_CLIMATE-2-2.pdf (consultat la 29.10.2019).

8 Tsayem Demaze M. (2011). Géopolitique du développement durable. Les États face aux problèmes environnementaux internationaux. Rennes : Presses universitaires de Rennes, coll. « Didact Géographie », 228 p.

9 Den Elzen M.G.J., Hol A.F., Roelfsema M. (2011b). “The emissions gap between the Copenhagen pledges and the 2°C climate goal: options for closing and risks that could widen the gap”. Global Environment Change, vol. 21, no 2, p. 733-743.

10 Dahan A., Armatte M., Buffet C., Viard-Crétat A. (2012). Plateforme de Durban : quelle crédibilité accorder encore au processus des négociations climatiques ? Paris : centre Alexandre Koyé, Koyré climate series, no 4, rapport de recherche, 34 p. [on-line] http://www.koyre.cnrs.fr/IMG/pdf/Rapport_Durban-_CLIMATE_SERIES_-_no_4_-_2012.pdf (consultat la 29.10.2019).

11 Maljean-Dubois S., Wemaere M. (dir.) (2012), op. cit.

12 Dahan A., Armatte M., Buffet C., Viard-Crétat A. (2012), op. cit.


Çınarcık escort bayan
Bigadiç escort bayan
Gördes escort bayan
Gediz escort bayan
Mazıdağı escort bayan
Erçiş escort bayan

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro