ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Justiția tranzițională în lumea arabă și efectele ei prin prisma „primăverii arabe” declanșate în 2011

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar (ORCID: 0000-0003-3634-8554)

Elena Tatiana NĂVODARIU, doctorandă (ORCID: 0000-0002-3439-7144)

Transitional Justice in the Arab World and its Effects in the Light of the “Arab Spring” Launched in 2011

The events that took place in early 2011, known as the “Arab Spring”, sparked several discussions in relation to regions that were considered closed to the democratic values promoted by Western states. Chain revolutions have primarily addressed a key issue, that of transitional justice, thus trying to bring truth and reconciliation to societies where for decades terror, totalitarianism, serious human rights violations, political repression have reigned, including those committed by police and security organs. Unfortunately, we must note that the lack of traditions in this regard has not allowed the realizations of tasks put before the transitional judiciary in these countries, although, we must admit, some successes have been achieved.

Key words: Arab spring, transitional justice, truth commission, reconciliation, liability, police, security.

Evenimentele ce au avut loc la începutul anului 2011, cunoscute sub termenul de „primăvara arabă“ au trezit mai multe discuţii în raport cu regiuni care erau considerate închise pentru valorile democratice promovate de statele occidentale. Revoluţii în lanţ au abordat în primul rând un subiect cheie, cel al justiţiei tranziţionale, astfel încercând să aducă adevărul și reconcilierea în societăţile în care timp de decenii au domnit teroarea, totalitarismul, încălcări grave ale drepturilor omului, represiuni politice și din partea organelor de poliţie și de securitate. Cu regret, trebuie să constatăm faptul, că lipsa unor tradiţii în acest sens, nu a permis realizarea sarcinilor puse în faţa justiţiei tranziţionale în aceste ţări, deși, totuși, trebuie să recunoaștem, anumite succese au fost atinse.

Cuvinte-cheie: primăvara arabă, justiţie tranziţională, comisie pentru adevăr, reconciliere, răspundere, poliţie, securitate.

Introducere

În 2011, cei ce s-au revoltat și au înfăptuit evenimentul ce a devenit cunoscut ca „primăvara arabă“, aspirau la o viaţă într-o societatea mai corectă. Justiţia de regulă este dificil de a o pune în aplicare în fazele de tranziţie post-dictatorială. Noile autorităţi pot fi tentate să utilizeze metode dure pentru a face faţă riscurilor unei contra-revoluţii. Procesul justiţiei tranziţionale derulează mai bine în Tunisia, de exemplu, decât în Egipt sau în Libia, unde cazurile detenţiilor arbitrare și a proceselor rapide, care trezesc dubii, sunt în permanentă creștere.

În mod normal, ideea era să ne axăm pe studiul de caz al ţărilor Maghreb, care și au fost primele care au încercat să implementeze conceptul justiţiei tranziţionale în situaţia creată, fiind mult influenţate de valorile democratice ale statelor occidentale — Maroc, Algeria, Tunis și Libia, dar luând în consideraţie interdependenţa vieţii politice și sociale ale statelor arabe, am acceptat și un studiu succint al cazului Egiptului, neaxându-ne pe cazurile Irakului și al Siriei din motive bine cunoscute, fie că este vorba despre prezenţa unui regim de ocupaţie, cum este cazul Irakului sau un conflict internaţionalizat, cum este cel al Siriei, cu implicarea principalilor actori internaţionali din regiune și nu doar. Or, în astfel de condiţii, se vorbim astăzi despre posibilitatea punerii în aplicare a unui concept al justiţiei tranziţionale în viziunea noastră, este prea matur în aceste două ţări, procesul fiind unul de durată și, cel mai probabil, unul monitorizat de comunitatea internaţională prin implicarea cea mai largă a Marilor Puteri și a ONU.

Studiul în cauză se bazează în mare parte pe analizele făcute de experţi în domeniul justiţiei tranziţionale, inclusiv juriști, politologi, istorici etc., ceea ce reconfirmă că domeniul respectiv este unul interdisciplinar, chiar dacă în mare parte este parte componentă a dreptului internaţional public, în general și a dreptului internaţional umanitar, în special. Justiţia tranziţională este un domeniu relativ nou, dar în același timp universal. Or, studii în materie de justiţie tranziţională pot fi găsite referitor la Africa (Africa de Sud, Maroc, Alger, Tunisia, Libia, Egipt), America de Latină (Argentina, Chili, Columbia, Guatemala), Asia (Timorul de Est, Cambodgia), Europa (Irlanda de Nord, Spania, Bosnia și Herţegovina, Kosovo).

Justiţia tranziţională și ţările arabe: obiective și sarcini

Ne-am propus în studiul nostru să facem o analiză din punct de vedere politic al efectelor produse în ţările arabe trecute prin regimuri totalitare, dar care după evenimentele din 2011, au încercat să schimbe situaţia prin punerea în aplicare a instituţiilor și mecanismelor justiţiei tranziţionale, în condiţiile în care acestea nu au avut careva tradiţii în acest sens. În egală măsură, ne-am axat pe unele publicaţii cu caracter politic al unor autori cu cunoștinţe de cauze din regiune, pentru ca să putem face o analiză din punct de vedere al dreptului internaţional, chiar dacă, după cum se cunoaște bine, justiţia tranziţională reprezintă o simbioza între diferite știinţe — juridice, politice, istorice, psihologice etc.

Adevărul este că conceptul justiţiei tranziţionale este unul care putea apărea doar în condiţiile pragmatismului britanic, fapt ce a și caracterizat evoluţia acestuia. Chiar dacă anumite elemente, mecanisme și instituţii le putem găsi în practică și anterior, totuși conceptual justiţia tranziţională apare la finele anilor `80 — începutul anilor `90 ai secolului XX, atunci când odată cu sfârșitul „războiului rece“, au apărut condiţiile unei colaborări la nivel internaţional, în lipsa unor confruntări ideologice, în scopul punerii capăt conflictelor armate, regimurilor totalitare, caracterizate prin masacre în masă, crime internaţionale, acte de tortură, dispariţii forţate și alte consecinţe dezastruoase pentru populaţia locală. Paradoxal, dar implementarea mecanismelor și instituţiilor justiţiei tranziţionale începe concomitent în zone diferite, fie la iniţiativa actorilor politici locali, fie a implicării comunităţii internaţionale, dar ceea ce confirmă cuvintele că conceptul este rezultatul pragmatismului britanic, este faptul că ţările respective sunt sau au făcut parte din Comunitatea Britanică, de exemplu cazul Irlandei de Nord sau a Africii de Sud.1

Dacă examinăm mai larg ascensiunea justiţiei tranziţionale, constatăm că ea trebuie să permită oricăror societăţi, indiferent de caracteristicile acesteia, să se privească în faţă și să exorcizeze demonii săi, pentru ca aceștia să nu poată compromite șansele sale, inclusiv cele prezente și viitoare, de a ajunge la nivelul de dezvoltare democratic. Prin această prismă ea redescoperă o dimensiune dublă — etică, în primul rând, prin căutarea adevărului, justiţiei și recunoștinţei socio-politice, iar în alt doilea rând, vizând un obiectiv de pace și de stabilitate. Ea angajează o gamă de instrumente care nu sunt în exclusivitate judiciare, pentru a trata sechelele unui conflict sau a unui regim violent. Procese ale conducătorilor și ale călăilor, reparaţii acordate victimelor, amnistii, comisii pentru adevăr, reforme legislative și instituţionale, selectare a personalului de stat, instituire a memorialelor și a muzeelor, comentarii, depind destul de mult de iniţiativele relevante de domeniul justiţiei tranziţionale, precum și abordarea teoretică a căilor de dezvoltare democratică.

Africa de Nord și Orientul Mijlociu au făcut mult timp încercări de a depăși situaţia în care catalogarea drept naţiune ce persistă unui autoritarism este atât de durabilă, încât ţările arabe încetase a mai fi considerate deschise unor schimbări politice. Evenimentele revoluţionare din 2011 au venit să dea jos această teză, relevând amploarea problemelor ce ţin de justiţie în contextul tranziţiei. Or, mai multe experienţe mai puţin mediatizate au precedat în lumea arabă — calea urmată de Tunisia și Egipt, inclusiv a cazurilor un pic emblematice — ale Marocului și Algeriei.

Studiu de caz privind efectele procesului de punere în aplicare a justiţiei tranziţionale în ţările arabe

Maroc. Primele semnale de schimbare în Maroc datează cu luna mai 1990, atunci când regele Hassan al II-a anunţase crearea Consiliului Consultativ pentru Drepturile Omului (CCDO) ca răspuns la multiplicarea criticilor și presiunilor, atât din interior, cât și din exterior. Prin urmare, în urmă intensificării insistenţelor de revendicare din partea organizaţiilor marocane pentru drepturile omului, dar și cele din opoziţia politică, lunile ce au urmat imediat după această iniţiativă regală, s-au văzut sub presiunea unei părţi ai societăţii civile și a clasei politice europene, în spicial celei franceze. Putem da citire în acest sens publicaţia lui Gilles Perrault Notre Ami le Roi și criticile aduse,2 dublate de rapoarte ale unor organizaţii internaţionale, cum ar fi Amnesty International sau Human Rights Watch.3

Instituirea CCDO era în principiu o iniţiativă care i-a permis regelui să creeze o alternativă organizaţiilor internaţionale și naţionale în materie de drepturi ale omului care-l boicotau, astfel să răspundă presiunilor acestora fără a face concesii la solicitarea lor. Această instanţă era destul de limitată în câmpul său de manevre, iar independenţa sa era contestată. Pe de o parte, lucrul Consiliului se limita la răspunsurile și consultaţiile la solicitările adresate direct de către monarh. Pe de altă parte, componenţa Consiliului se baza pe personalităţi cunoscute pentru fidelitatea sa faţă de regim. Ca consecinţă, această iniţiativă nu a fost argumentată nici de o schimbare semnificativă ce ar reflecta respectarea de către regim a drepturilor omului.

Ulterior, în august 1999, imediat după accesul la tron a lui Mohammed al VI-a, a fost instituită Instanţa de Arbitraj Internaţional, care avea drept obiective examinarea încălcărilor drepturilor omului în perioada anilor de plumb (1956—1999). Instanţa a fost creată în anul 1998, pe timpul regelui Hassan al II-a, astfel la începutul domniei lui Mohammed al VI-a, ea vine să semnaleze pentru prima dată dispoziţia regimului de a recunoaște încălcările drepturilor omului comise în trecut. Măsuri, cum ar fi concedierea lui Driss Basri, ministru de Interne și omul puternic al regimului lui Hassan al II-a sau revenirea din exil a mai multor disidenţi, au confirmat dorinţa noii puteri de a rupe cu unele practici existente anterior.

Atenţionăm că prima tentativă de examinare a dosarului anilor de plumb s-a făcut prin recurgerea la „generarea de bani“ prejudiciilor suportate de victime. Prin urmare, această instanţă avea ca mandat recuperarea probelor din partea victimelor și atribuirea acestora a unei recompense financiare. Totodată, această iniţiativă fusese primită într-o formă destul de critică. Victimele, având o oarecare receptivitatea din partea regimului, s-au organizat destul de repede și au format Forumul marocan pentru Adevăr și Justiţie în noiembrie 1999.4 Acesta organiza campanii de sensibilizare, conferinţe, pelerinaje la fostele centre de detenţie, cum ar fi de exemplu cel de la Tazmamart, dar și audienţe publice, în cadrul cărora victimele din perioada anilor de plumb își prezentau mărturiile sale. Ca principala revendicare era considerată instituirea unei Comisii Independente pentru Adevăr după modelul Africii de Sud.5 În rezultatul negocierilor și a presiunilor depuse, în 2004 a apărut Instanţă pentru Echitate și Reconciliere (IER), împuternicită de a examina încălcările drepturilor omului ce au avut loc în Maroc în perioada anilor de plumb.6

IER a fost instituită de regele Mohammed al VI-a la 07.01.2004. Prezidată de Driss Benzerki, ea era compusă din 16 membri, dintre care jumătate erau aleși din cadrul CCDO. Conform actelor sale, IER era împuternicită să ducă anchete pe cazurile care îi erau transmise, să ţină audiţii televizate pentru victime în diferite regiuni, să prevadă o compensaţie monetară și o acoperire medicală pentru victime, să asiste la reinserarea socială și, în final, să prezinte un raport amplu cu propuneri de reforme ce ar viza asigurarea nerepetării pentru viitor a încălcărilor comise în trecut. Conform Statutului IER, CCDO va trebui să asigure urmărirea recomandărilor Instanţei pe perioada mandatului său.7

Instanţa era compusă din trei grupuri de lucru. Primul, împuternicit cu investigaţii, avea ca sarcină anchetarea cazurilor neelucidate de dispariţie forţată și acumularea informaţiilor și a mărturiilor asupra diverselor cazuri de încălcare a drepturilor omului. Cel de-al doilea grup, împuternicit cu reparaţiile, trebuia să urmărească lucrul deja început de Instanţa de Arbitraj Independentă, precum și să includă solicitările noi recepţionate de IER. În final, cel de-al treilea grup, împuternicit cu cercetări și studii, trebuia să conducă anchetele necesare ca contextualizare istorică a evenimentelor, pentru a asista celelalte două grupuri în realizarea sarcinilor sale. Mai multe comisii ad hoc au fost create pe perioada a 23 de luni de mandat a IER, printre care cea mai notorie era împuternicită să organizeze audieri publice.

Timp de mai multe luni a avut loc redactarea documentelor în baza cărora trebuia să activeze instituţia în cauză — trebuia din start creat aparatul administrativ, echipat sediul, recrutat personal competent, precum și formaţi membrii Instanţei pentru mecanismele justiţiei tranziţionale. Pentru aceasta, membrii IER luase ca concept experienţa acumulată de Center for International Justice, care le ajută în lucrul lor, oferindu-le informaţii și consultaţii.8

Dotat cu resurse pentru indemnizarea victimelor și cu un personal judiciar numeros (militanţi, avocaţi, cercetători, jurnaliști și victime), IER a organizat lucrările sale în cooperare strânsă cu partidele, sindicate și actori ai societăţii civile pentru a garanta pertinenţa și legitimitatea acestora. În total au avut șapte audienţe publice, ședinţele cărora s-au desfășurat în întreaga ţară, retransmise prin radio și la TV într-un spirit de transparenţă și de dezbateri. Cu ajutorul comunităţii internaţionale, IER a identificat în jur de 600 de dispăruţi, 300 de civili omorâţi în timpul manifestaţiilor și peste 170 de deţinuţi morţi în penitenciare. În noiembrie 2005, în raportul său final, ea solicită sporirea asistenţei regiunilor defavorizate și afectate de represiune, închiderea unor închisori și reforme ce ţin de drepturile fundamentale pentru a preveni noi situaţii asemănătoare.9

IER nu va fi în orice caz la înălţimea speranţelor avute. Ea s-a văzut astfel descrisă ca un simplu instrument de legitimitate internă, vizând să convingă marocanii într-o reformă democratică a puterii în contextul succesiunii dinastice și a încoronării regelui Mohammed al VI-a.10 mandatul său a fost de scurtă durată — doar doi ani pentru a ancheta mii de cazuri și circumscris de o manieră de a exclude încălcările recente ale drepturilor omului, la fel ca și dosarul Sahara Occidentală. Cu excepţia reparaţiilor acordate victimelor, măsură concretă și în orice caz descrisă ca o soluţie bună ce viza asigurarea liniștei din partea acestora, IER nu a beneficiat de nicio o colaborare reală și satisfăcătoare din partea autorităţilor.

Libia. În ţările Maghreb justiţia tranziţională nu doar că a admis o revenire autoritară, dar în egală măsură a alimentat haos. Anume acesta este cazul Libiei, unde efortul justiţiei, amorsată de o manieră sporadică a cunoscut bine eșecuri din momentul căderii regimului lui Mouammar Kadhafi. Sistemul judiciar nu a fost în stare să asigure procese echitabile membrilor regimului căzut, precum nici drepturile fundamentale ale acestora, precum și celor reţinuţi ce s-au plasat în jurul embrionului statului ce a mai rămas sau miliţiilor. Parlamentul libian, Congresul general naţional, adoptase în 2013 o lege prin care împiedica aliaţii vechiului regim să ocupe funcţii oficiale timp de un deceniu, apoi o lege privind justiţia tranziţională, ce prevedea crearea unei comisii de anchetă și de reconciliere. Totuși, rezistenţele erau viabile, după cum a arătat și refuzul Libiei de a transmite fiul lui Kadhafi, Saїf al-Islam Curţii Penale Internaţionale.

Pe fonul colapsului securităţii, violenţele (crimele, tortura, asasinatele, deplasarea forţată a populaţiei) se generalizase și compromise suveranitatea de stat pe teritorii întregi. Victimele regimului și acele ce au apărut imediat după revoluţie nu dispuneau de niciun recurs în lipsa unui dialog politic pe natura reconstrucţiei instituţionale și a gestionării regiunilor, dintre care mai multe intrase în rebeliune. Or, este prin reluarea acestui dialog, în special între membrii vechiului regim, miliţii și triburi, care putea să stopeze pericolul aruncării în spectrul unui război civil de durată și să asigure repornirea lucrului indispensabil al memoriei, al justiţiei și al reconcilierii.11

În Algeria, ţară cuprinsă timp de un deceniu de un război civil, dorinţa statului era de a rupe totalmente cu trecutul prin adoptarea unei amnistii iniţiate în 1995 sub președinţia lui Liamine Zeroual, mai apoi pusă în aplicare începând cu iulie 1999 de succesorul său Abdelaziz Bouteflika cu susţinerea forţelor armate. Această măsură trebuie să readucă pacea, a trezit rezerve, dar nu și obiecţii serioase, cel puţin iniţial. O primă lege privind concordia civilă, adoptată prin vot la referendum în septembrie 1999 de 90% din participanţii la vot, a acordat imunitate judiciară tuturor celor ce depuneau armele și renunţau la violenţe, reducându-se la crimele cele mai grave (masacre, violuri, mutilaţii, atentate).12 În ianuarie 2000 un decret privind amnistia a mers și mai departe, acordând amnistie grupurilor armate islamice (GIA) — în jur de 1.000 de combatanţi din cei 5.500 restituiţi au beneficiat în șase luni de această măsură.13 Sub presiunea victimelor, autorităţile algeriene au finalizat procedura de instituire a unei Comisii naţionale consultative de promovare și de protecţie a drepturilor omului, împuternicită să găsească miile de dispăruţi — un număr de 6.000 conform raportului său final — pe care statul algerian i-a considerat tot timpul islamiști în urma aderării acestora la mișcarea în cauză.

În august 2005 a fost organizat un nou referendum asupra Cartei pentru pace și reconciliere naţională, prezentată de Algeria ca o prezentare a unor concordii civile ce viza întoarcerea definitivă a paginii terorismului. Această Cartă a intrat în vigoare în 2006, prin care a fost acordată imunitate islamiștilor care și-au pierdut serviciile în pe parcursul anilor 1990 și a dus la eliberarea a peste 1.000 de persoane, unii fiind membri al GIA, exonerând militarii de orice răspundere pentru violenţele comise. Puterea algeriană se prezenta ca salvator al naţiunii în faţa celor ce au încercat să o deturneze. Însă asociaţiile de apărare a victimelor și militanţii pentru drepturile omului care nu au fost consultaţi, reproșează guvernului moliciunea, marea clemenţă și instrumentalizarea sa în reconcilierea naţională în scopuri politice, denunţă aceste măsuri, deoarece ele favorizează printre altele impunitatea și apariţia unor noi facţiuni teroriste.14 Grupul salafist pentru predicare și luptă (GSPC), care respinge amnistia și devine Al-Qaida în Maghrebul islamic (AQMI) începând cu 2007, este un exemplu probant.

Tunisia. Revoluţiile anului 2011, toate axate în jurul unei exigenţe de libertate și demnitate în faţa sistemelor represive și autoritare, conferă brusc justiţiei tranziţionale o nouă actualitate în lumea arabă. Este natural în Tunisia și Egipt, cele două suliţe ale mișcării revoluţionare, care au lansat primele măsuri ce ar fi permis de a face calculele trecutului, dar și cele mai recente, să le răscolească. Justiţia tranziţională este departe de a fi un remediu magic redus, căile tunisiene și egiptene prezintă rezultate amestecate, în dependenţă de amploarea sarcinii și de preţurile imediate ale tranziţiei.

La 14 ianuarie 2011 regimul lui Zine al-Abidine Ben Ali căzuse. Partidul său, Adunarea constituţională democratică (RCD) a fost desfiinţat. Tunisia închide o pagină ce conţine decenii de presiuni și încălcări sistematice ale drepturilor civile, sociale și economice (corupţie, jafuri, discriminări). Partidele politice și societatea civilă se angajează imediat într-o serie de consultări asupra justiţiei tranziţionale, inclusiv pentru a judeca persoanele culpabile de comiterea crimelor în perioada revoluţiei și creează comisii de anchetă. Ben Ali, care a fugit împreună cu adepţii săi în Arabia Saudită, este judecat prin contumacie împreună cu alte figuri ale regimului și ofiţeri de înalt rang. După mai multe procese și cereri de extrădare nereușite emise de noile autorităţi tunisiene, fostul dictator a fost condamnat în perpetuitate de capete de acuzare, începând de la violenţe comise în timpul revoluţiei, până la deturnarea de fonduri și abuzuri ale bunurilor publice, fiind recunoscut vinovat împreună cu reprezentanţii clanului său.15 În octombrie 2011 noua Adunare constituantă adoptă o lege privind justiţia tranziţională, formând și un minister pentru Drepturile Omului și justiţia tranziţională în 2012, primul de acest gen într-o ţară arabă.16

În pofida entuziasmului iniţial, justiţia tranziţională s-a ciocnit în Tunisia cu dificultăţi considerabile. În primul rând, eforturile sale sunt constrânse de tensiunile crescânde dintre islamiști și laici, ultimii reproșând partidului Ennahda, cu legături cu Fraţii musulmani, lipsa reformelor și o tentativă clară de blocare a instituţiilor și a justiţiei. Lucrările de identificare a responsabililor de abuzuri și de crime în perioada revoluţiei sunt un eșec și ignoră în special cele ce au avut loc în perioada vechiului regim. În același sens, judecarea lui Ben Ali, a apropiaţilor săi și a membrilor RCD nu reușise pentru fapte esenţiale, decât la condamnarea pentru delictele economice comise și au fost astfel concepute ca un simulacru de justiţie, o faţadă lipsită de credibilitate ce viza, în parte largă să calmeze opinia publică. Proiectul legislativ privind justiţia tranziţională elaborat de o comisie mixtă compusă din reprezentanţi ai societăţii civile și de tehnocraţi, deviase mult până la finalizare. În final, legea a fost adoptată în decembrie 2013.17

În condiţiile unei lungi crize, Ennahda a fost exclusă de la putere în favoarea unui guvern de consens, care facilitează adoptarea unei legi fundamentale în ianuarie 2014. În luna iunie are loc inaugurarea Instanţei pentru adevăr și demnitate (IVD), compusă din 15 membri și împuternicită pentru o perioadă de 4 ani cu anchetarea încălcărilor drepturilor omului și crimele comise în perioada între 1995 și 2013. Este prevăzut că victimele trebuie să primească indemnizare fără discriminare geografică și ca un ajutor să fie acordat regiunilor celor mai sărace.18 Este între timp dificil de dat aprecierea în ce măsură IVD a fost în stare să reziste dificultăţilor politice, economice și de securitate, care continue să planeze asupra Tunisiei și contra-revoluţiei conduse de agenţii și adepţii fostului regim. O parte a populaţiei pare a fi printre altele, extrem de sceptică faţă de rezultatele reale ale IVD.

Egipt. Comparând cu Tunisia, cazul Egiptului este și mai puţin încurajabil. Situaţia din Egipt a fost marcată în ultimii ani de numeroase vârtejuri și răsuciri, împiedicând înflorirea unei justiţii tranziţionale și printr-o deranjantă revenire la dictatură. De la plecarea lui Hosni Moubarak în februarie 2011 a fost evocată posibilitatea adoptării unei legi ce ar duce la crearea unei comisii pentru adevăr și la instituirea unor instanţe judiciare cu atribuţii de control de stat, în special a ministerului de Interne. În același timp, autorităţile interimare, de la Consiliul suprem al forţelor armate la Fraţii musulmani , au urmărit o strategie paradoxală de conciliere cu membrii vechiului regim (feloul în dialect egiptean) — numeros în cadrul sistemului judiciar și unii oameni de afaceri care aveau legătură cu acest regim.19 În timp ce trebuiau să fie acordate reparaţii victimelor acţiunilor din partea poliţiei și a structurilor de securitate, justiţia egipteană s-a rezumat la procese desfundate ale lui Moubarak și ale aliaţilor săi, cum a fost cazul fostului ministru de Interne Habid al-Adli.20 În aceste condiţii fractura socială doar s-a amplificat, violenţa atingând un nivel înalt odată cu evacuarea președintelui Mohammed Morsi în iulie 2013.

Una din raţiunile esenţiale ce explică nereușitele justiţiei tranziţionale după evenimentele din 2011 este politizarea instituţiei în cauză. Pornind de la familiarizarea slabă a societăţilor arabe cu principiile și practicile sale, justiţia tranziţională a putut să aibă o presiune slabă chiar de asocierea sa cu democraţia, noţiune percepută de unui ca un import din Occident. Ea nu a putut printre altele să se elibereze de polarizările și de manevrele politice, conducând în mai multe cazuri la ceea ce era cu siguranţă contrariu — instabilitatea și riscul unei restaurări autoritare.

Fenomen similar și înainte de toate roadele viziunilor și lecturi antagoniste dezvoltate chiar în jurul noţiunii de justiţie, nu doar între reprezentanţii regimurilor vechi și victime, dar la fel deseori chiar între victime ele însăși. În Tunisia justiţia tranziţională a transportat aderarea unei părţi semnificative a populaţiei, însă ea în egală măsură a suscitat dezbateri intense pe problematica excluderii politice a membrilor RCD. Pentru unui interzicerea integrală în plan politic revenea la o injustiţie, numărul tunisienilor care s-au raliat fostului partid aflat la putere mai mult prin constrângere decât pe calea alegerii deliberate.21 Faptul că justiţia tranziţională acoperă întreaga istorie a ţării de la independenţa sa, a fost printre altele slab acceptată traiectoria sa și nu s-a rezumat la o serie de injustiţii. Printre altele, ministerul de Interne, identic cu cel de pe timpul lui Ben Ali, continue să opereze ca un stat în stat, refuzând să facă public unele arhive susceptibile de a afecta evenimentele și faptele din trecut. În Egipt, culpabilii de abuzuri și crimele comise înainte sau în perioada revoluţiei, au încercat prin diverse canale să obstrucţioneze lucrul justiţiei pentru a fi supusă represaliilor sau pentru a se menţine la putere. Manipulată în mod vizibil și fiind influenţată, justiţia a atenuat gravitatea crimelor comise, la fel ca și amploarea violenţelor poliţienești. Refuzul noilor autorităţi de a reforma aparatul de securitate și a stabili un termen abuzurilor și torturilor, printre altele lipsește orice idee de justiţie în ţară.

Punerea în aplicare de guvernele tranzitorii expuse alternanţelor și rivalităţilor politice, justiţia tranziţională este ameninţată în realitate să se transforme într-un instrument de răzbunare și de destabilizare, inclusiv în Tunisia unde ea s-a văzut foarte repede politizată și introdusă în dezbaterile electorale pentru a discredita rangurile opoziţiei. Reprezentanţii Ennahda, victime ale regimurilor lui Bourguiba și Ben Ali, le place să se prezinte în calitate de gardieni ai revoluţiei contra inamicilor săi, în special acelor din partidul Nidaa Tounes (Chemarea Tunisiei), care întrunește foștii militanţi ai RCD.22 În Egipt, la procesul lui Moubarak, a fost substituit într-un timp record regimul lui Morsi, depus de forţele armate cu susţinerea emblematică a unui judecător, Adli Mansour, desemnat președinte ad interim până la alegerea mareșalului al-Sissi în iunie 2014. Din momentul în care justiţia egipteană s-a năpârlit în vectorul privilegiat al represiunii militare și al eliminării opozanţilor, după cum mărturisesc procesele în masă orchestrate contra partizanilor fostului președinte destituit și care au dus deja la unele condamnări la moarte.23

Modele de reparaţii prevăzute de justiţia tranziţională în lumina practicii statelor Maghreb

Justiţia tranziţională este gândită să permită unei ţări să realizeze reconcilierea prin recunoașterea și repararea încălcărilor grave și sistematice ale drepturilor omului într-o perioadă din trecut. Obiectivul afirmat de promotorii justiţiei tranziţionale nu este doar reabilitarea victimelor, dar în egală măsură, restabilirea încrederii și consolidarea statului de drept. Pentru aceasta justiţia tranziţională face apel la proceduri judiciare și non-judiciare, cum ar fi urmăriri penale, comisii pentru adevăr, programe de rapoarte, precum și reforme instituţionale.24 În acest sens, autorul identifică patru modele tipice de responsabilitate.

1 Justiţia retributivă care deseori i-a forma măsurilor judiciare.

2 Restituţia/compensaţia, care include compensarea financiară, restituirea bunurilor confiscate, accesul la servicii medicale, reinserarea socială etc.

3 Reparaţii prin punerea iniţială a termenului enunţ performativ (performative redress), care constă, de exemplu, în ţinerea audienţelor publice, deseori televizate ale victimelor sau formularea scuzelor din partea statului.

4 Rituri de comemorare, cum ar fi instituirea unei zile naţionale comemorative, ridicarea monumentelor și a muzeelor sau alte acţiuni de memorizare.

Doar primul model din cele patru — recurgerea la justiţia retributivă — a fost complet implementat în cazul Marocului, de exemplu. Prin urmare, mandatul IER a fost limitat la măsuri non-judiciare. Dar chiar și-n cazul celorlalte trei modele, mai multe eșecuri pot fi observate.

Dacă ne referim la restituţie/compensaţie, atragem atenţia că un oarecare număr de victime, care fie că nu s-au încadrat în termenii de depunere a dosarelor, fie că au ales să boicoteze lucrările Instanţei, nu au depus dosarele sale. Aceasta este de principi după cum vom vedea mai târziu, prin faptul că IER a văzut ziua în afara unei perioade de tranziţie reală. Apoi mărturiile victimelor, dat fiind că dosarele au fost gestionate de IER, dar care au lăsat victimele nesatisfăcute — reţineri, lipsa de reinserare și acoperire socială. În 2013 victimele reclamau ca dosarele sale să fie luate în consideraţie, manifestând timp de câteva luni în faţa sediului CNDN.

Ce ţine de performatives redress, a fost notat că nici desemnarea celor ce au torturat, nici acea a unei entităţi ţinute pentru responsabilitate, nu a fost permisă de statutele comisiei. Nu există nici în ziua de astăzi scuze oficiale clare și directe aduse victimelor.

În final, riturile de comemorare, este adevărat că numeroase proiecte sunt în curs pentru a favoriza prezentarea memoriei. În orice caz, puternic este de constatat că închisoarea de Tazmamart a fost demontată în timp ce Instanţa își desfășura lucrările în baza mandatului deţinut. Anume din aceste considerente ea a fost destinaţia unei vizite de sensibilizare, denumite pelerinaj, cele mai marcante fiind organizate de membrii FMYJ care trebuiau ulterior să integreze ulterior IER.

Spre deosebire de justiţia retributivă, restituţia/compensaţia și „reparaţia performativă“, care constă în evenimente la ocupare unică și care au ca obiectiv stabilirea adevărului trecutului, riturile de comemorare vizează în special nerepetarea prin acţiuni reiterative. Importanţa acestui model de responsabilitate este apreciată și în alte lucrări.25 Astfel, se menţionează că reiterarea este o condiţie necesară pentru ca un stat democratic să se poată construi și să aibă continuitatea re-instaurării ca o autoritate morală, reprezentând toţi cetăţenii. Refuzul statului de a comemora încălcările drepturilor omului la care acesta s-a angajat favorizează deplasarea responsabilităţii către victime, în general entităţi sau curente descrise ca constituind pericol pentru stabilitate și pacea socială a ţării. Cu această ocazie, facem referinţă la ameninţările islamice, comuniste și separatiste în Maroc, printre altele. Reiterarea este astfel privită ca un rit de purificare politică unde regimul democratic respinge spectrul de crime de stat, localizându-le în centrul său în loc să impută responsabilitatea actorilor externi sau marginalizaţi. Comemorarea și memorizarea au ca obiectiv reamintirea în mod periodic despre încălcările comise în trecut pentru a preveni repetarea lor.

În plus, la diferenţierea riturilor putem la fel analiza aceste modele de responsabilitate prin alte prisme, distingând materialul simbolic. Este vorba în alţi termeni, de a distinge evaluarea financiară a prejudiciului de punerea în aplicare a responsabilităţii. Faptul că prima măsură adoptată sub regele Mohamed al VI-a, cea a activării Instanţei de Arbitraj Independent, a fost o măsură de evaluare financiară ne întoarce la intenţia regimului de a închide definitiv dosarul și de a pune punct revendicărilor victimelor.

Mai mult, lipsa de scuze oficiale și imposibilitatea de a confrunta culpabilii și victimele, ca în experienţa sud-africană sau chiar de a cita numele celor ce au torturat, astfel definind în mod clar responsabilităţile, trezește întrebări referitor la eficacitatea acestor experienţe. Prin urmare, după cum explică J. Borneman, pacea socială în statele contemporane este funcţia încrederii că cetăţenii au un stat de drept susceptibil de a înfăptui justiţia.26 Pentru a stabili această credibilitate, pedepsirea celor culpabili este în sine insuficientă, este necesară retribuirea prin admiterea responsabilităţii și a pocăinţei prin aducerea scuzelor oficiale și publice. Recunoașterea prejudiciului restabilește integritatea morală a victimei, restituindu-i demnitatea afectată. Destinul celui culpabil și cel al victimei sunt în egală măsură legate într-un eveniment politic, ce vizează dezlegarea culpabilului în raport cu victima.

Instituirea unei comisii pentru adevăr în Maroc coincide cu o perioadă în care tematicile tranziţiei și a schimbării punctează discursurile politice în media. Se vorbea despre o nouă eră inaugurată prin venirea la guvernare a unui nou rege. Totodată se vorbea deseori în termeni de „schimbare în continuitate“.

Trebuie să spunem că în discursurile oficiale ale statului, instituirea IER nu se înscrie doar în prelungirea acţiunilor întreprinse de el pentru a întoarce pagina atentatelor grave comise la drepturile omului, dar la fel și într-un proces de tranziţie politică început în ultimii ani de domnie a regelui Hassan al II-a, iar graţie dorinţei reformatoare a succesorului său a fost ridicat la un nou rang. Aceasta presupune că atunci când vorbim despre justiţia tranziţională în Maroc, tranziţia în chestiune este de natură compozită. Ea presupune în același timp tranziţia spre un sistem politic democratic și deschis diferitor convingeri ideologice și, last but not least, tranziţia de la un regim la altul, altfel spus succesiunea. Termenii mandatului IER sunt dezvoltaţi de această ultimă dimensiune. Prerogativele comisiei se limitează la o perioadă care se încheie în 1999, anul inaugurării lui Mohammed al VI-a. Este adevărat că această dată corespunde momentului în care noul rege instituia Instanţa de Arbitraj Independentă, dar această iniţiativă a venit să marcheze în același timp această succesiune la putere. Ea este indisociabilă. Studierea experienţei marocane în materie de justiţie tranziţională în toate implicările sale politice astfel restituirea ei în contextul succesiunii puterii.

A devenit deja tradiţie să spunem că justiţia tranziţională vine să stabilească o tranziţie politică deja angajată.27 Totodată, în cazul marocan, anume justiţia tranziţională pare că a fost solicitată într-un context general caracterizat prin continuitate pentru a semnifica tranziţia. Ca consecinţă, acţiunile IER nu au suscitat o atenţie publică comparabilă cu alte experienţe ale justiţiei tranziţionale, prin care să fie menţionate succesele.

Pentru a elucida efectele acestui proces de reconciliere, este necesar să ne îndreptăm spre analiza funcţionării sistemului politic marocan. În centrul acesteia se găsește o monarhie, care din momentul independenţei ţării, s-a concentrat pe preluarea controlului asupra proceselor deciziilor politice.

Experienţa IER a permis regimului marocan nu doar să blocheze dosarul anilor de plumb, dar la fel să schimbe conceptual viziunea în raport cu drepturile omului, cel puţin la nivel de discurs. Ea, în egală măsură a autorizat, o oarecare apropiere între regim și unui reprezentanţi ai opoziţiei.28 Un oarecare număr dintre ei ce au participat într-o formă sau alta la lucrările instanţei s-au regăsit mai târziu în posturi ale Partidului Autenticitate și Modernitate, creat la iniţiativa lui Fouad Ali El Himma, un apropiat de-al regelui, pentru a reconstrui câmpul politic marocan.

Procesul justiţiei tranziţionale în Maroc în orice caz a răspuns parţial la așteptările unei părţi a victimelor și a colectivităţilor mobilizate, astfel fiind vădite unele avansuri. Trebuie la fel să cunoaștem că procesul a deschis spaţiul public pentru noi forme de circulaţie a memoriei violenţei politice și a istoriei politice contemporane a ţării, în special ce ţine de perioada domniei regilor Mohammed al V-a și Hassan al II-a, fapt care în principiu nu poate fi neglijat. Totodată, trebuie să mai așteptăm câţiva ani, în special o nouă mobilizare, pentru ca recomandări ale IER să fie acceptate din punct de vedere constituţional. Și cel mai probabil, va trebui încă ceva timp, pentru ca acestea să fie aplicate. Procesul în cauză a creat și divizări chiar din perioada fazei de negocieri în rândurile victimelor, dintre care un număr considerabil s-a distanţat de IER. Instanţa, prin urmare, este nevoită să concureze și să-și sufoce vocea unificată ce reprezenta FMYJ la etapa iniţială.

Prin urmare, procesul care a dus la instaurarea IER relevă pentru o parte din epizoade de „decompresie autoritară“, la care regimul marocan a recurs periodic atunci când se afla în faţa unei situaţii în care raportul de era în defavoarea sa. Acest epizod este în orice caz bine individualizat și s-a întâmplat la un moment de succesiune, atunci când Mohammed al VI-a avea nevoie de a ieși din evidenţa domniei tatălui său și de construi propria legitimitate pe baze noi mai în armonie cu exigenţele epocii sale. Și acesta fără la fel de mult a nega totalmente legătura cu tatăl său, de unde se trage în mare parte legitimitatea și puterea sa.

Încheiere

Începând cu anul 2011, justiţia tranziţională a cunoscut parcursuri foarte contraste în cadrul lumii arabe, între succese și insuccese. Tunisia este astăzi ţara unde prin acceptarea compromisului, perspectivele seamănă a fi cele mai tangibile, deși destul de fragile. În alte părţi, provocările politice și instituţionale rămân a fi imense, prestate încă foarte delicat prin revenirea factorului militar în acele state, în care populaţia afectată de febra revoluţionară, deseori se alătură forţelor armate și legii marţiale. Justiţia tranziţională nu se preocupă mai mult doar de trecut, ea, în egală măsură este preocupată de însăși fazele tranzitorii, frământate de turbulenţe. Ca urmare, numărul detenţiilor arbitrare, a cazurilor de tortură și a proceselor rapide cresc semnificativ în unele ţări (Egipt), în altele se instalează haosul (Libia, Siria, Irak), fiind comise noi crime de război care ar putea rămâne nepedepsite. În alte ţări (Liban, Bahrein, Yemen), justiţia tranziţională la fel a cunoscut capcane și derute similare.

Reușita, apoi durabilitatea unei justiţii tranziţionale în lumea arabă presupune un ansamblu de ingrediente, care din păcate, sunt comise încă în mod implicit. În timp ce contextul politic se caracterizează prin crize și alternaţii în continuu la cel mai înalt nivel în stat și printr-o revenire în fond la autoritarism, nicio justiţie nu va putea să vadă rezonabil ziua sau ea va continua să fie exploatată pentru a suprima discordanţele dizidentele. În aceiași manieră, nici un lucru de memorie și nicio reconciliere nu va putea fi realizată dacă violenţele care alteră tensiunile continue, iar instituţiile nu sunt reformate din temelie. Justiţia tranziţională nu mai este susţinută decât de unele segmente ale populaţiei, în special de cei ce s-au revoltat la timpul său, încercând să împiedice revenirea conservatorilor, pentru a nu pune în pericol nici interesele sale, nici marja lor de manevră în numele unei oarecare justiţii, mai puţin că ea nu este o pârghie a discreditării a opoziţiei sau de legitimare a unui proces politic trunchiat.

Lucrarea a fost prezentată la 01.12.2019

1 A se vedea: K. Andrieu. La justice transitionnelle : de l’Afrique de Sud au Rwanda. Paris : Gallimard. 2012.

2 Gilles Perrault. Notre Ami le Roi. Paris : Gallimard. 1992.

3 Human Rights Watch. Morocco’s Truth Commission. Honoring Past Victims during an Uncertain Present [on-line] https://www.hrw.org/sites/default/files/reports/morocco1105wcover.pdf. (consultat la 14.11.2019).

4 Moohsen-Finan K. Mémoire et réconciliation nationale au Maroc. In : Politique étrangère, été 2007, p. 327-338 [on-line] https://www.cairn.info/revue-politique-etrangere-2007-2-page-327.htm (consultat la 14.11.2019).

5 Wilson R.A. The Politics of Truth and Reconciliation in South Africa: Legitimizing the Post-Apartheid State, Cambridge University Press, 2001 [on-line] https://pdfs.semanticscholar.org/4dd2/327c978bf7d4c6a148673fd83e4fbeff9953.pdf (consultat la 14.11.2019).

6 Vairel F. Le Maroc des années de plomb : Équité et Réconciliation ? In : Politique africaine, n° 96, vol. 4, 2004, p. 181-195 [on-line] https://www.cairn.info/journal-politique-africaine-2004-4-page-181.htm (consultat la 14.11.2019).

7 Slyomovics S. Témoignages, écrits et silences : l’Instance Équité et Réconciliation (IER) marocaine et la réparation. In : L’Année du Maghreb 2008, Paris, 2008, p. 123-148 [on-line] https://journals.openedition.org/anneemaghreb/435 (consultat la 14.11.2019).

8 Center for International Justice & Accountability. Transitional Justice Initiatives [on-line] https://cja.org/what-we-do/transitional-justice-initiatives/ (consultat la 14.11.2019).

9 D. El Yazami. L’instance équité et réconciliation : transition politique, histoire et mémoire. Dossier «Mémoire et réconciliation». In : Confluences Méditerranée, nr. 62 automne 2007, p. 25-34.

10 A. Amine. Maroc : le sombre bilant de l’instance équité et réconciliation. In : Mouvement, 10 avril 2008 [on-line] http://mouvements.info/maroc-le-sombre-bilan-de-linstance-equite-et-reconciliation/ (consultat la 14.11.2019).

11 Myriam Benraad. La justice transitionnelle dans le monde arabe : fortunes et infortunes. Institut français des relations internationales. In : Politique étrangère. 2014/3, p. 151-161 [on-line] http://www.cairn.info/revue-politique-etrangere-2014-3-page-151.htm (consultat la 14.11.2019)

12 Mouloud Boumghar. « Concorde civile « et « Réconciliation nationale « sous le sceau de l’impunité : le traitement par le droit algérien des violations graves des droits de l’homme commises durant la guerre civile des années 1990. In : Revue internationale de droit comparé. Vol. 67 N°2, 2015, p. 349-407 [on-line] https://www.persee.fr/doc/ridc_0035-3337_2015_num_67_2_20507 (consultat la 14.11.2019).

13 Myriam Benraad, op. cit., p. 154.

14 J.-P. Peyroulou. Amnistie en Algérie : quand le pouvoir se reconduit dans l’impunité. In : Esprit, juin 2006, p. 6-12 [on-line] https://www.jstor.org/stable/24257713?seq=1 (consultat la 14.11.2019).

15 Kora Andrieu. La politique de la justice transitionnelle : concurrence victimaire et fragmentation du processus en Tunisie. In : Les Cahiers de la Justice 2015/3 (N° 3). La justice transitionnelle: enjeux et expériences, p. 353-365 [on-line] https://www.cairn.info/revue-les-cahiers-de-la justice-2015-3-page-353.htm (consultat la 14.11.2019).

16 Décret nr. 2012-22 du 19 janvier 2012, portant création du ministère des Droits de l’homme et de la justice transitionnelle et fixation de ses attributions. In : Journal officiel de la République Tunisienne, 2012-01-20, n° 6, p. 279-280 [on-line] http://www.ilo.org/dyn/natlex/docs/SERIAL/90068/103598/F582594330/TUN-90068.pdf (consultat la 14.11.2019).

17 Loi organique du 15 décembre 2013 portant organisation de la justice transitionnelle. In : Journal officiel de la République Tunisienne, 2012-01-20, n° 6, p. 3655-3665 [on-line] https://www.ilo.org/dyn/natlex/docs/SERIAL/95319/112171/F-313159060/TUN-95319.pdf (consultat la 14.11.2019).

18 H. Flautre. Soutenir la justice transitionnelle en Tunisie. In : Libération, 19 juin 2014 [on-line] https://www.liberation.fr/planete/2014/06/19/soutenir-la-justice-transitionnelle-en-tunisie_1045349 (consultat la 14.11.2019).

19 M. Guénard. L’Egypte a l’heure du retour des partisans de l’ancien régime. In : Le Monde, 6 mars 2014 [on-line] https://www.lemonde.fr/international/article/2014/03/06/l-egypte-a-l-heure-du-retour-des-partisans-de-l-ancien-regime_4378521_3210.html (consultat la 14.11.2019).

20 Les proches des „martyrs« de la révolution égyptienne consternés et furieux. In : Le Monde, 3 juin 2012 [on-line] https://www.lemonde.fr/afrique/article/2012/06/03/les-proches-des-martyrs-de-la-revolution-egyptienne-consternes-et-furieux_1711975_3212.html (consultat la 14.11.2019).

21 C.K. Lamont. Transitional justice and the Politics of Lustration in Tunisia. In: Middle East Institute, 26 December 2013 [on-line] https://www.mei.edu/publications/transitional-justice-and-politics-lustration-tunisia (consultat la 14.11.2019).

22 Tunisie : les divisions se creusent au sein de Nidaa Tounes. In : Jeune Afrique, 14.04.2019 [on-line] https://www.jeuneafrique.com/762924/politique/tunisie-les-divisions-se-creusent-au-sein-de-nidaa-tounes/ (consultat la 14.11.2019).

23 W. Mohamed. Quand un juge égyptien condamne à mort 529 personnes d’un coup. In : Orient XXI, 28 mars 2014 [on-line] https://orientxxi.info/magazine/quand-un-juge-egyptien-condamne-a-mort-529-personnes-d-un-coup,0552#&gid=1&pid=1 (consultat la 14.11.2019).

24 A se vedea: Borneman J. Political Crime and the Memory of Loss. Bloomington: Indiana University Press, 2011.

25 Borneman J. Can Apologies Contribute to Peace? An Argument for Retribution. In: The Anthropology of East Europe Review 17, n° 1, 1999, p. 7-20.

26 Borneman J. Public Apologies as Performative Redress. In: SAIS Review of International Affairs, n° 2, 25, 2005, p. 53-66.

27 A se vedea : Osiel M. Juger les crimes de masse : la mémoire collective et le droit. Paris : Éditions du Seuil, 2006.

28 Vairel F. L’Instance Équité et Réconciliation au Maroc : lexique international de la réconciliation et situation autoritaire. In : Après le conflit, la réconciliation, sous la dir. de S. Lefranc, Actes révisés des journées d’étude organisées par l’Institut des sciences sociales du politique. Paris : Michel Houdiard éditeur, 2006, p. 229-251.

Related Posts

instagram volgers kopen volgers kopen buy windows 10 pro buy windows 11 pro